sâmbătă, 7 decembrie 2013

FACTA EST LUX: David, al șaptelea

FACTA EST LUX: David, al șaptelea: 1 Cronici 2:15 - Pe Oțem, al șaselea, pe David, al șaptelea                                   Numărătorile noastre, ale oamenilor, nu se po...

duminică, 1 decembrie 2013

FACTA EST LUX: un semn veșnic

FACTA EST LUX: un semn veșnic:   Exodul 31:17 - Acesta va fi între Mine și copiii lui Israel un semn veșnic; căci în șase zile a făcut Dumnezeu cerurile și pământul iar în...

sâmbătă, 23 noiembrie 2013

FACTA EST LUX: căci Eu sunt sfânt

FACTA EST LUX: căci Eu sunt sfânt: Leviticul 11:45 - Căci Eu sunt Domnul, care v-am scos din ţara Egiptului, ca să fiu Dumnezeul vostru, şi să fiţi sfinţi; căci Eu sunt sfânt....

sâmbătă, 2 noiembrie 2013

FACTA EST LUX: IATA! EU SUNT DOMNUL

FACTA EST LUX: IATA! EU SUNT DOMNUL: Ieremia 32:27 - "Iata! Eu sunt Domnul, Dumnezeul oricarei fapturi. Este ceva de mirat din partea Mea?"                         To...

duminică, 27 octombrie 2013

FACTA EST LUX: TOATE ISI AU VREMEA LOR

FACTA EST LUX: TOATE ISI AU VREMEA LOR: Eclesiastul 3:1 - Toate isi au vremea lor, si fiecare lucru de sub ceruri isi are ceasul lui. Ecleziastul 3:3 - Uciderea isi are vremea ei,...

sâmbătă, 28 septembrie 2013

Cred Doamne! Ajută necredinţei mele!

Marcu 9:24 - Îndată tatăl copilului a strigat cu lacrimi: "Cred Doamne! Ajută necredinţei mele!"

                                                                   "Toate lucrurile sunt cu putinţă celui care crede!"(Marcu 9:23) spune Isus, ceea ce înseamnă că şi credinţa e cu putinţă celui care crede. Adică, credinţa îşi este suficientă sieşi, pentru cei care cred. Nu este om să nu creadă în ceva, chiar şi atunci când afirmă că nu crede în nimic, el crede că nu crede în nimic. Când ne-a adus la viaţă, Creatorul ne-a insuflat şi credinţe, de aceea suntem noi oamenii fiinţe raţionale, asemănătoare Lui. A crede în Dumnezeul Bibliei, adică în Creatorul credinţei, nu însemnă altceva decât a nu ne înstrăina credinţa. Aceasta este de fapt credinţa firească, credinţa care ne îndeamnă să exclamăm Cred Doamne!  credinţă care, spun eu, trebuie să fie mai ales a noastră personală, trebuie noi, fiecare, să ne-o clădim şi să ne-o înfrumuseţăm, după gustul şi putinţa fiecăruia, ea fiind contribuţia personală la iubirea care ne leagă de divinitate. A nu crede în Dumnezeul Bibliei, adică în Creatorul credinţei, nu înseamnă altceva decât o înstrăinare a credinţei, o deviere a ei. Dacă nu ar fi existat posibilitatea acestei devieri, adică dacă nu ar fi existat necredinţa, credinţa ar fi fost mult ştirbită. Aceasta este necredinţa, şi viaţa ne demonstrează că ea e mai uşor de clădit decât credinţa, cea ce poate însemna că e greu de ajuns din necredinţă înapoi la credinţă. De aceea trebuie invocat ajutorul divin. Sigur că Dumnezeu ne ajută şi în credinţă, dar e mai bine să ne ajutăm singuri mai mult. În schimb, când e vorba de necredinţă devenim aproape neputincioşi în faţa agresivităţii ei, şi fără ajutor divin, atunci când ni-l dorim, nu am putea face nimic. Tatăl copilului a simţit că aşa este, de aceea el a strigat cu lacrimi: "Cred Doamne! Ajută necredinţei mele!"

sâmbătă, 14 septembrie 2013

dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt

Romani 5:5 - Însă nădejdea aceasta nu înșală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat.

                                                           Speranța noastră, prin credință, trebuie să fie mai mare decât certitudinile vieții acesteia, dar oricât de mare ar fi, ea tot speranță rămâne, pe când, oricât de mici, certitudinile vieții acesteia tot certitudini sunt. De unde și dificultatea noastră de a deveni mai siguri în speranță decât în certitudini. Pentru că, da! certitudinile, oricum ar fi ele, se văd, le putem pipăi, există, pe când mântuirea ca speranță, e ca un fel de presupunere, un fel de ”s-ar putea să fie!” Poate dorințele noastre intense de a fi mântuiți, adică de a ne trăi veșnicia în prezența Celui care e veșnic, ne pot ajuta, dar oricât de mari ar fi, acele dorințe tot insuficiente rămân dacă lor nu le adăugăm certitudinea că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat.  Dragostea lui Dumnezeu nu e o speranță, dragostea lui Dumnezeu e o certitudine, dovada ei fiind chiar noi înșine, fiecare. Existența nostră, a fiecăruia, e dovada că Dumnezeu ne iubește, de aceea ne-a adus în existență, ca să aibă în cine pune o speranță care nu trebuie să înșele. Și pentru ca să ne ajute să ne sporim până aproape de certitudine speranța, Cei Trei au hotărât ca Unul dintre ei să moară înainte de Înviere, Altul să sălășuiască în inimile noastre înainte de moarte, Altul să ne iubească înainte de a fi păcătoși. De aceea speranța noastră acum nu ne mai înșală. E adevărat, nimeni dintre noi nu e atât de nevinovat încât să nu moară, dar nimeni nu mai e acum atât de vinovat încât să merite moartea. Siguranța Iubirii divine trebuie să ne mărească  speranța, iar speranța trebuie să ne mărească încrederea în noi înșine. 

sâmbătă, 7 septembrie 2013

trei sunt care mărturisesc în cer

1Ioan 5:7 - Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul și Duhul Sfânt, și aceștia trei un sunt.

                                                     Existența Sfintei Treimi nu trebuie dovedită. Cei care vor totuși dovezi, trebuie doar să își înalțe privirile spre cer, și să-și mărturisească sincer ce simt. Apoi, privind tot spre cer, să-și coboare privirile spre înlăuntrul lor, și să-și mărturisească sincer ce simt. Nu cred că este om, creștin sau nu, credincios sau nu, simplu sau nu, care, mărturisind despre el însuși, să nu fi simțit că, de fapt, mărturisește despre o ființă care privește spre cer. Este o simțire pe care Creatorul a pus-o în om, pentru ca, oricât de pământean ar crede el că este, să nu uite că izvorul lui e acolo, sus în cer.  Nu-mi pot închipui că ar fi putut exista un singur om în istoria milenară a oamenilor, care, măcar timp de o secundă, să nu fi simțit asta, iar credințele religioase, toate, vin să mă confirme. Dacă durează o secundă sau o viață, poate nu are importanță, importantă e simțirea. O simțire unică în toată creația divină. Mai departe depinde de ce vrea fiecare, adică, dacă vrea sau nu să-și lămurească simțirea. Iar, spre a-i ușura lămurirea, acolo în cer depun mărturie trei, care una sunt Tatăl, Cuvântul și Duhul Sfânt. Iar mărturia Lor, ne spune mai departe Cuvântul, este preluată și împlinită pe pământ, de Duh, apă și sânge. Pentru creștini mărturisirea cerească își găsește esența în jertfa cristică. Acum, secunda aceea în care, privind spre cer ne simțim noi înșine, secunda aceea, chiar dacă e una singură, capătă altă măsură. Și anume, măsura iubirii. Care iubire e dovada că Sfânta Treime există. Și care iubire e dovada că noi suntem ai Ei, și anume, suntem ai Ei fără să uităm cât de mult suntem, fiecare, ai noștri înșine, dar și ai celorlalți. Pentru că aceasta e iubirea, și ea are chipul Sfintei Treimi.

sâmbătă, 31 august 2013

din El, prin El și pentru El sunt toate

Romani 11:36 - Din El, prin El și pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin.

                                                       Un singur Dumnezeu, trei feluri de manifestare a Acestuia: din, prin și pentru   Treimea ni se revelează aproape tainic de printre cuvintele Bibliei, și poate tainic o simțim și sufletește, e prea Mare ca să poată fi altceva decât o taină, mai ales când ardoarea cu care vrem să O cunoaștem și să O iubim e mare şi ea. Însă nu e o taină ascunsă, dusă în întunecate obrocuri, dimpotrivă! e o taină la vedere, o taină pe care o putem simți încă de la începuturile căutărilor noastre credincioase. Îl căutăm pe Dumnezeu fără să ştim că El ne-a găsit. Taina Treimii nu stă în existența Ei, Ea ni se revelează de peste tot, taina Treimii stă în înțelegerea manifestării Ei. Trebuie bine să simțim ce înseamnă Un Singur Dumnezeu, din Care, prin Care și pentru Care sunt toate lucrurile. Din Tatăl, prin Fiul, pentru Duhul Sfânt - este modul de manifestare a Unuia Singur în Trei. În Tatăl este unitatea, în Fiul egalitatea, în Spiritul Sfânt armonia unității și egalității. Toate lucrurile sunt una datorită Tatălui, toate sunt demne de iubirea noastră prin Fiul, toate sunt armonios unite pentru ca Spiritul Sfânt să Se poată manifesta. Toate lucrurile eu cred că chiar asta înseamnă, toate lucrurile, adică și răul, dacă ar înțelege modul în care Treimea se manifestă, ar putea veni să fie inclus în această manifestare, și, desigur, din acel moment ar înceta să mai fie rău. Tot ce acceptă, prin înțelegere și trăire, să fie inclus în iubire, devine iubire. Numai că... De aceea este, uneori, atât de tainică Treimea, numai că este tainică nu prin ascundere, ci prin reaua înțelegere. 
Mai putem citi:
Romani 8:32 - El, care nu Şi-a cruţat propriul Său Fiu, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da împreună cu El, toate lucrurile?

sâmbătă, 24 august 2013

Acela îți va spune

Faptele Apostolilor 10:1 - În Cezareea era un om cu numele Corneliu, sutaș din ceata de ostași numită ”italiana”.
Faptele Apostolilor - 10:2 - Omul acesta era cucernic și temător de Dumnezeu, împreună cu toată casa lui. El făcea multe milostenii norodului, și se ruga totdeauna lui Dumnezeu.
Faptele Apostolilor 10:3 - Pe la ceasul al nouălea din zi, a văzut lămurit în vedenie pe un înger al lui Dumnezeu că a intrat la el și i-a zis: ”Corneliu!”
Faptele Apostolilor 10:4 - Corneliu s-a uitat țintă la el, s-a înfricoșat și a răspuns: ”Ce este, Doamne?” Și îngerul i-a zis: ”Rugăciunile și milosteniile tale s-au suit înaintea lui Dumnezeu, și El Și-a adus aminte de ele.
Faptele Apostolilor 10:5 - Trimite acum niște oameni la Iope, și cheamă pe Simon, zis și Petru.
Faptele Apostolilor 10:6 - El găzduiește la un om numit Simon, Tăbăcarul, a cărui casă este lângă mare. Acela îți va spune ce trebuie să faci."

                                      Putem discerne aici, spun eu, o scară a spiritualității: Dumnezeu, îngeri, oameni. Faptul că, spiritual, ne putem regăsi într-o astfel de însoțire, nu face decât să ne asigure că vrerea lui Dumnezeu este mântuirea tuturor. Dar, deși atât de dorită de toți, nimeni nu va fi mântuit fără propria lui participare.  De aici ne mai putem da seama de ceva. Să ne gândim: îngerul vine la Corneliu spre a-i transmite un mesaj, dar nu îi spune el mesajul, măcar că putea să o facă, ci îl trimite la un alt om să i-l spună. Dumnezeu nu vrea să lucreze numai prin îngeri, lăsând omul la o parte. Pentru că, fără îndoială, condiția umană în spiritualitate ar fi fost înjosită dacă Dumnezeu ar fi făcut ca nu prin oameni să le dea oamenilor Cuvântul Său. Într-adevăr,să ne amintim: Templul lui Dumnezeu este sfânt; voi sunteți acela! (1 Corinteni 3:16)  Dacă Dumnezeu nu ar fi dat răspunsuri prin Templele noastre omenești, și ar fi proclamat numai din cer, prin îngeri mai ales, tot ceea ce vrea El să ne dea nouă ca învățătură, locul nostru pe scara spiritualității nu ar mai fi fost același. Dar Dumnezeu așa lucrează! Și nouă acolo ne este locul în spiritualitate. Și cum să nu fie așa când chiar El ne învață felul în care dragostea trebuie să ne țină laolaltă prin legătura unirii, iar calea pentru ca aceasta să se întâmple curat și adevărat este aceea ca spiritele noastre să se reverse unele în altele. Și așa să apelăm unii la alții, trimiși de Dumnezeu, de îngeri sau de oameni, pentru ca învățând unii de la alții, să întărim prin iubire spiritualitatea.

sâmbătă, 17 august 2013

Domnul este Duhul

2 Corinteni 3:17 - Căci Domnul este Duhul; şi unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia.

                                        Dumnezeu este Duh - Spirit. Cât de greu trebuie să-mi fie mie să înţeleg ce înseamnă asta? Mie şi tuturor celor care vor să ştie. Când auzim:  "Duh" oare nu cei mai mulţi dintre noi ne gândim  la ceva aproape imaterial, un fel de abur care nu există, pentru că nu-l vedem  şi pentru că ne putem întinde mâinile prin el ca printr-un vid? Cine a văzut vreodată un duh? oricare ar fi el, pentru ca văzându-l pe acela, să-şi poată explica mai uşor Duhul numit Dumnezeu? Nu ne putem baza pe închipuiri când vorbim despre aşa ceva. Sau cât de mult ne poate ajuta faptul că ştim că purtăm în trupuri un suflet, a cărui esenţă este duhul din noi? Să ştim nu e suficient, dacă nu simţim asta, şi anume, să simţim că parte din noi nu aparţine acestei lumi, nu aparţine acestei dimensiuni în care vedem-bine că acum trăim. Şi pornind de la această simţire, care în niciun caz nu trebuie să fie o părere, sau o închipuire, să devenim convinşi că duhul acela există în noi, iar mai departe, convingerea aceasta, să ne convingă de relitatea Duhului numit Dumnezeu. Trebuie să fim cu tărie convinşi că Domnul este Duhul nu pentru că ne vedem unii altora trupurile vieţii acesteia, ci pentru că simţim cum suntem duhuri în trupuri. Numai simţind aşa devenim liberi să-L simţim pe Duhul numit Dumezeu. Nu-L putem vedea pe Dumnezeu, El a binevoit să stabilească asta, dar Îl putem simţi pe Dumnezeu, şi anume, Îl putem simţi simţind dumnezeirea pe care El a aşezat-o în fiecare om, greşitori şi păcătoşi, aşa cum am ajuns să fim toţi. Oricât de păcătoşi ne-am simţi, şi suntem, libertatea pe care o simţim în duh, este mai importantă decât păcatele a tot felul de îngrădiri. Acea libertate ne înalţă spre a-L simţi pe Domnul, şi acea înălţare ne apropie de El. Poate sunt trăiri aparţinând altor dimensiuni decât acelea pe care le percepem acum, şi poate abia viaţa din dimensiunile acelea ne va aduce deplina înţelegere, dar ştiind cum suntem şi trăim acum, ne putem uşura, prin noi înşine, apropierea de Cel despre care ştim că e Duh. Este, cred eu, ceea ce trebuie să înţelegem citind:          Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.  (2 Corinteni 3:18)

sâmbătă, 10 august 2013

toate să se facă spre zidirea sufletească

1 Corinteni 14:26 - Ce este de făcut, atunci, fraților? Când vă adunați laolaltă, dacă unul dintre voi are o cântare, altul o învățătură, altul o descoperire, altul o vorbă în altă limbă, altul o tălmăcire, toate să se facă spre zidirea sufletească.

                                                                 Să ne zidim sufletul, aceasta cred eu că este trecătoarea noastră misiune de acum. Trecătoare nu pentru că ar avea un sfârşit, şi apoi ne apucăm de altceva, trecătoare pentru că noi suntem în trecere pe meleagurile acestei vieţi. Trecere de care avem fiecare nevoie, spre zidirea sufletească. Atunci când ne-a creat, Dumnezeu a pus în noi, prin voinţa Sa, suflet. Dar nu putea Dumnezeu să lase ca această punere de suflet în trupuri omeneşti să râmână numai voinţa Sa, El a vrut ca sufletul să fie şi voinţa noastră, măcar că ştia  unde ne vor duce unele voinţe. Şi totuşi, repetatele noastre pervertiri sufleteşti nu pot strica adevărul că sufletul din om îl leagă pe om de Dumnezeu. Iar când legătura aceasta este umbrită, omul trebuie să o zidească, iar şi iar, înlăturând din zid cărămizile care întunecă. Nu poate omul, nu putem lăsa în grija lui Dumnezeu această zidire curăţitoare, pentru că fără participarea conştientă a fiecăruia, curăţirea nu ar fi deplină. Aceasta nu înseamnă că micşorăm rolul divin, nici nu am avea cum, ci înseamnă că ne sporim nouă rolul pe care Făcătorul sufletelor a socotit de cuviinţă să ni-l dea, din moment ce sufletul nouă ne-a fost încredinţat. Pentru că, oricât de iubitor ar fi Creatorul, sau tocmai pentru că este, El nu poate amesteca în veşnicie sufletele luminoase cu cele umbrite. De aceea nevoia noastră de zidire sufletescă, şi de aceea trecerea noastră pe meleagurile acestei vieţi.

sâmbătă, 3 august 2013

...şi v-a umplut inimile de bucurie.

Faptele Apostolilor 14:16 - El, în veacurile trecute, a lăsat pe toate neamurile să umble pe căile lor,
Faptele Apostolilor 14:17 - măcar că, drept vorbind, nu s-a lăsat fără mărturie, întrucât v-a făcut bine, v-a trimis ploi din cer, şi timpuri roditoare, v-a dat hrană din belşug, şi v-a umplut inimile de bucurie.

                                                      Nu putem  înţelege ce face Dumnezeu pentru creaţia Lui decât judecând ca unii care suntem parte a creaţiei, şi care acum trăim momentele unui veac care va deveni asemeni veacurilor trecute pentru cei care ne vor urma. Au fost, desigur, veacuri trecute în care Dumnezeu a existat pentru unii doar ca mărturie a lucrurilor bune care li se întâmplau, chiar dacă ei nici măcar de asta nu erau conştienţi. Aşa se întâmplă, în mare măsură, şi în veacul ale cărui momente le trăim noi acum: mulţi, cei mai mulţi, Îl ignoră pe Dumnezeu în mijlocul multor bunătăţi şi a multor bucurii, care uneori ne vin ca pe tavă. Aşa se va întâmpla şi în veacurile ce vin. Neamurile îşi vor parcurge mereu căile lor, care sunt căile creaţiei divine, creaţie care cuprinde şi căile bune, şi căile rătăcitoare, şi nu cred că este rolul unor părţi ale creaţiei să judece căile, bune sau rele, ale altei părţi. Acest rol îl are numai Judecătorul. Dar fiecare să ne judecăm propriile căi, asta da, trebuie să se întâmple, pentru că trebuie să ne pregătim aşa sosirea în faţa Judecătorului, anume: judecându-ne fiecare pas. Dumnezeu trăieşte într-o dimensiune în care nu există veacuri, şi în care belşugul şi bucuria, şi iubirea, şi altele asemenea lor, sunt însemnele unei realităţi pe care noi acum doar ne-o putem imagina. De acolo El ne trimite, în egale măsuri tuturor, raze ale acelor însemne. Ni le trimite, şi apoi ne lasă nouă sinceritatea bucuriei primirii lor. Sinceritatea, dar şi convingerea sau lipsa de convingere, că Cel care ne umple inimile cu bucurie e Dumnezeu, şi nicidecum trecătoarele întâmplări ale unor veacuri trecătoare. Şi nu cred că ar putea fi altfel, din moment ce ştiu că inimile cu care simţim bucuriile sunt asemeni inimii Celui care ne trimite acele bucurii. Asemănarea există pentru că aşa a voit Creatorul, mai trebuie să existe şi trăirile asemănătoare. Trăirile, adică adevărul paşilor aceia cu care, în mijlocul unor belşuguri şi bucurii primite, noi, fiecare, ne îndreptăm spre Cel care ne trimite mărturiile.
    Scriu aici şi traducerea lui Bartolomeu Anania:
Faptele Apostolilor 14:16 - şi Care'n veacurile trecute a lăsat ca toate nemurile să meargă'n căile lor,
Faptele Apostolilor 14:17 - deşi El pe Sine nu S-a lăsat nemărturisit, făcându-vă bine, dându-vă din cer ploi şi timpuri roditoare, umplându-vă inimile de hrană şi de bucurie.

sâmbătă, 27 iulie 2013

făgăduinţa

Faptele Apostolilor 2:39 - Căci făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri, şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru.

                                               E bine să ne gândim, citind aceste cuvinte ale lui Petru, la cât de mult încearcă, şi, din păcate, de cele mai multe ori reuşesc, oamenii să schimbe adevăratele meniri ale promisiunilor divine. Sau nu! nu să le schimbe, cum ar putea? ci să încerce să ne facă să le percepem ca şi cum ar fi altfel. Ne cheamă în oricât de mare număr Domnul la El, dar unii creştini, având o credinţă greu de înţeles, susţin că numai mergând alături de ei vom ajunge la Domnul. Adică acest oricât de mare număr  ei îl reduc la un număr de ei stabilit. Analizând contextul, vedem că aici este vorba despre credinţa în Domnul Isus Cristos, despre creştinism deci, mai este vorba despre pocăinţă,  mai este vorba despre botez, şi mai este vorba despre primirea darului Sfântului Duh. Toate de Dumnezeu stabilite, dar de creştini împlinite. E bine să ne gândim, citind aceste cuvinte ale lui Petru, şi la cât de mult creştinismul de astăzi este un creştinism greşit, datorită greşelilor unor creştini. Nu mă leg de prea-multele culte creştine, că asta, până la un anumit nivel, poate fi un lucru benefic, dacă ne gândim la diversitate. Dar, oare, de ce dezbinare în interiorul diversităţii? Că dacă eu, care am fost botezat în Numele lui Isus Cristos, şi de aceea consider că simplul fapt al botezului m-a aşezat în acel oricât de mare număr, deci dacă eu, aşa cum sunt acum, spun asta unor creştini aparţinând altui cult decât al meu, aproape fără ezitare  vor dori să mă convingă că, pentru siguranţa mea, ar fi bine să mă botez la ei. Şi astfel încearcă ei să micşoreze potrivit propriilor interese până la urmă, acel mare număr hotărât de Divinitate. Încât, mergând mai departe, ei susţin că şi pocăinţa numai prin ei o pot împlini, şi la fel şi primirea darului Duhului Sfânt. Cu alte cuvinte, darurile lui Dumnezeu sunt acaparate, prin tot felul de susţineri, de tot felul de creştini. Cred că ar trebui cu toţi să medităm asupra acestei dureroase constatări, şi nelăsându-ne slăbiţi cumva de ea, să avem încrederea că Domnul ne primeşte cu mult mai multă uşurinţă, şi cu mult mai mare bucurie decât vor unii să ne lase să înţelegem. Adică, atunci când citim aceste cuvinte, să ne detaşăm de orice concepte contemporane, şi să rămânem în credinţa primară că făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri, şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru.

                                                              

sâmbătă, 20 iulie 2013

"...nu vor muri până nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu..."

Marcu 9:1 - El le-a mai zis: "Adevărat vă spun, că sunt unii dintre cei ce stau aici care nu vor muri până nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere."

                                                      Nu avem cum să credem că au existat momente în care Isus Cristos nu ştia ce spune, şi că acum, când spune aceste cuvinte, ar fi unul dintre acele momente. În mod evident El ştia că toţi cei de acolo vor muri, adică Împărăţia lui Dumnezeu nu va veni atunci. Tatăl Îi spusese Fiului că ţine pentru El, Tatăl, acest secret, ceea ce, desigur, pentru noi înseamnă posibilitatea venirii Împărăţiei în orice moment. Lucru valabil şi pentru cei cărora le vorbea Cristos. Numai că aceia au murit, adică Împărăţia nu a venit atunci. Poate asta însemna că Isus a greşit în ce a afirmat? În niciun caz, desigur! Nu poate însemna că Isus a greşit, dar poate însemna, şi asta şi înseamnă, că greşim noi atunci când vorbim despre ce înseamnă că vom muri. Pentru că Isus are dreptate, cei de atunci de acolo nu au murit încă, ei aşteptând, împreună cu noi, venirea Împărăţiei divine. Împreună cu noi, dar nu la fel ca noi, pentru că noi încă respirăm, încă suntem vii, deşi încă nu ne trăim adevărata viaţă, adică viaţa eternă. Aşa cum ei, cei cărora le spunem morţi, încă nu au murit, ei aşteptând adeverirea acestor spuse ale Mântuitorului. Aşa înţeleg eu aceste afirmaţii ale Lui. Adică înţeleg că viaţa adevărată va fi vieţuirea în eternitate în prezenţa lui Dumnezeu, iar moartea adevărată va fi trăirea în eternitate în absenţa lui Dumnezeu. Ambele se vor întâmpla după venirea Împărăţiei, şi după Judecată. Şi cred că aşa este pentru că cred că Isus a spus un adevăr atunci când a rostit aceste cuvinte. Iar afirmaţia Lui sunt unii dintre cei ce stau aici face diferenţierea dintre cei care Îi înţeleg şi cei care nu Îi înţeleg spusele, pentru că în rest toţi erau la fel, aşa cum noi toţi suntem acum la fel, aşteptând Împărăţia.

sâmbătă, 13 iulie 2013

Isus plângea

                                         Ioan 11:35 - Isus plângea.

                                                                Oare cum ar fi fost dacă întâmplarea cu învierea lui Lazăr s-ar fi desfăşurat conform cunoştinţei divine? Fără nicio îndoială, Isus Dumnzeu ştia dinainte tot ce avea să se întâmple, deci ar fi putut merge din timp la casa lui Lazăr, încât acesta să nu mai treacă prin starea aceea de somn, adică să nu mai moară, dacă tot va fi să fie înviat. Cumva era şi reproşul pe care una dintre surorile celui mort I l-a adus lui Isus. Iar dacă aşa s-ar fi întâmplat, El n-ar mai fi  trebuit să plângă. Dar Divinitatea a hotărât să lase evenimentele să se desfăşoare în realităţile omeneşti. Întâmplarea trebuie să fie o lecţie pentru noi, oamenii care ştim că vom muri. Altfel am fi perceput acum noi moartea dacă învierea lui Lazăr nu s-ar fi întâmplat. Dar întâmplarea a existat, deci nouă acum nu ne rămâne decât să înţelegem lecţia. Lecţia aceasta despre viaţă, despre moarte, despre somn, despre lacrimi. Iar lacrimile Mântuitorului fac parte din lecţie. De ce să fi plâns, atunci, Isus, când El ştia că Tatăl Ceresc Îl va ajuta să-l învie pe Lazăr? Oare nu cumva pentru a ne arăta pe viu cum trebuie noi să ne plângem morţii? Aşa, ca şi cum ei nu ar fi morţi, ci doar despărţiţi de noi, şi noi de ei, pentru un răstimp. Şi oare nu cumva pentru a ne aminti că şi noi, fiecare, la rândul nostru, vom fi plânşi de cineva? Îl plângea atunci Isus pe Lazăr mort, dar când va fi pe cruce nici măcar o lacrimă nu va vărsa Mântuitorul. Sânge şi sudoare da! dar lacrimi nu! Şi nu cred că pentru că ştia că va învia şi El nu a plâns Cristos pe lemnul crucii, ci cred că pentru a ne arăta că, dacă suferinţele fizice ne pot face să plângem, suferinţele spirituale nu ar trebui s-o facă. Pentru că, în fond, ce înseamnă suferinţă în domeniul spiritual? Nu cumva bucurie? Bucurie asemeni mântuirii noastre, care va fi în Duh mai ales. Lacrimile pe care le simţim fiecare la moartea unei fiinţe dragi, asemeni lacrimilor lui Isus, trebuie să ne transforme durerea fizică într-o tărie, adică într-o bucurie spirituală. Aceasta este, cred eu, lecţia pe care trebuie să ne-o dea lacrimile vărsate de Mântuitor.

                                                  

sâmbătă, 6 iulie 2013

"...prietenul nostru doarme,"

Ioan 11:11 - După aceste vorbe le-a zis: "Lazăr, prietenul nostru, doarme, dar mă duc să-l trezesc din somn."
Ioan 11:12 - Ucenicii I-au zis: "Doamne, dacă doarme are să se facă bine."
Ioan 11:13 - Isus vorbise despre moartea lui, dar ei credeau că vorbeşte despre odihna căpătată prin somn.
Ioan 11:14 - Atunci Isus le-a spus pe faţă: "Lazăr a murit!"

                                            Lazăr care a murit, dormea? sau Lazăr care dormea a murit... Ce ne spune Cristos, şi ce înţelegem noi... Şi ce cuvinte trebuie  să folosească El ca să ştie că noi înţelegem bine ceea ce ni se părea de neînţeles. Şi, după ce-I citim aceste cuvinte, care la prima citire se contrazic, ce mai putem noi spune despre ce ştim despre viaţă, şi despre somn, şi despre moarte? Că moartea e un somn, şi nicidecum o putrezire în adâncuri, dar că despre cei care dorm în morminte nu putem afirma altceva decât că au murit Lazăr a murit spune sec Isus referitor la Lazăr despre care tocmai afirmase că doarme. Dar afirmaţia Lui repede i-a dus pe ucenici să gândescă greşit mai departe, are să se facă bine,  gândesc ei despre cineva care bine nu mai are cum să se facă de acolo de unde e. Iar pentru a le corecta gândirea, Isus intră, cumva, în greşala lor, şi îl învie pe loc pe Lazăr. Adică ceea ce va face cu toţi ceilalţi muritori la Judecată, să ne învie, face cu Lazăr acolo, în faţa celor care nici nu mai înţelegeau bine ce le spunea Judecătorul. Şi Lazăr învie, adică se face bine, faţă de răul stării pe care cei de acolo o înţelegeau greşit. Evreii de atunci, deci şi ucenicii, aşa credeau că trebuie să gândească despre moarte, cum că ar fi un fel de trecere într-o pierzanie despre care puţini aveau curiozitatea să afle adevăruri, lor fiindu-le mai comod să creadă că moartea e ca o uitare de care e bine ca cei vii să nu amintească. Lazăr învie, spre bucuria surorilor lui, a ucenicilor, prietenii lui, şi desigur şi a lui Isus, care, cu toate că ştia ce se întâmplă, nu cu mult timp înaintea de ieşirea lui Lazăr viu din mormânt, plânsese. Lazăr învie, dar Biblia nu ne spune apoi nimic despre viaţa lui după această înviere. Ce putem şti cu siguranţă e că, la momentul sortit, Lazăr a murit. A murit? Sau a adormit din nou...? Acum ne este mai uşor să răspundem.
                          Scriu aici şi traducerea lui B. Anania:
Ioan 11:11 - Pe acestea le-a zis, şi apoi le-a spus: "Lazăr, prietenul nostru, a adormit, dar Mă duc să-l trezesc."
Ioan 11:12 - Atunci I-au zis ucenicii: "Doamne, dacă a adormit, va scăpa."
Ioan 11:13 - Isus însă vorbise despre moartea lui, dar ei credeau că vorbeşte despre adormirea prin somn.
Ioan 11:14 - Deci Isus le-a spus atunci limpede: "Lazăr a murit,"

sâmbătă, 29 iunie 2013

Eu şi Tatăl una suntem.

Ioan 10:30 - Eu şi Tatăl una suntem.

                                                      Spune Isus Eu şi Tatăl dar e bine să înţelegem Treimea în această afirmaţie a Lui. Pentru că, să ne gândim: a fi una, mai ales în domeniul divin, înseamnă a fi uniţi de o mare iubire, adică de acel sentiment care fără participare sufletească nu înseamnă nimic. Iar participarea sufletescă include obligatoriu spiritualitatea, adică afirmaţia Eu şi Tatăl una suntem include obligatoriu şi pe Duhul Sfânt. Eu şi Tatăl una suntem se referă, cred eu, la întreaga Trinitate. Poate că nouă, oamenilor, cu trupurile separate de cărnuri, ne vine mai greu să înţelegem că duhurile, sau spiritele, sau simţirile sufleteşti, atunci când sunt unite de un sentiment de iubire, devin inseparabile. Dar, gândindu-ne că Dumnezeu Însuşi spune despre Sine că este Spirit, ne putem uşura mult înţelegerea. Pentru că Spirit chiar asta înseamnă Eu şi Tatăl una suntem  un singur Spirit, o singură Iubire, un singur Dumnezeu Tatăl, un singur Dumnezeu Fiul, un singur Dumnezeu Duhul Sfânt. Nu pot fi mai mulţi Dumnezei, după cum nu poate fi un singur Dumnezeu - Unul fără Altul, sau doi fără al Treilea. Dumnezeu este Duh nu poate însemna altceva. Iar dacă Domnul a simţit nevoia să ne sublinieze că El şi Tatăl una sunt, înseamnă că noi avem nevoie de o înţelegere mai atentă, deci mai profundă, a ceea ce înseamnă domeniul spiritual. Domeniu care, desigur, în dumnezeire îşi găseşte desăvârşirea, dar care are o oglindire şi în lumea noastră carnal trupească. Pentru că cine poate afirma că  sufletele care se iubesc ar putea fi separate? Dacă în domeniul nostru uman nu este posibil, aceasta se întâmplă pentru că aşa ceva este imposibil în domeniul divin.

sâmbătă, 22 iunie 2013

"Nu Mi-a venit încă ceasul."

Ioan 2:3 - Când s-a isprăvit vinul, mama lui Isus I-a zis: "Nu mai au vin."
Ioan 2:4 - Isus i-a răspuns: "Femeie, ce am a face Eu cu tine? Nu Mi-a venit încă ceasul."
Ioan 2:5 - Mama Lui a zis slujilor: "Să faceţi orice vă va zice!"

                                           Oare cum ar fi dacă ne-am putea "vizualiza" întreaga viaţă , cu tot cortegiul ei de întâmplări, într-o secundă? Poate atunci am înţelege mai adevărat valoarea ei. Ceea ce nu ne este nouă în putinţă, Dumnezeu,  desigur, poate, şi încă mult mai mult decât atât. El poate să cuprindă într-o singură secundă întrega veşnicie, pentru că pentru El întreaga veşnicie e cât o secundă de-a noastră, şi fiecare secundă e cât veşnicia. Ştiind că vinul nunţii nu s-a terminat, din moment ce aveau acolo atâta apă şi, mai ales, din moment ce El era acolo, Cristos ştia şi că încă nu venise ceasul ca vinul  să devină sângele Lui, era doar ceasul ca apa să o mute în vin. Nu a vrut să facă zarvă mare, pentru a nu perturba nunta. Şi nunta a continuat cu un vin mai bun decât cel de până atunci. Acolo erau doar doi care înţelegeau ce se întâmplă, Isus şi mama Lui, şi era Unul care înţelegea ce se va întâmpla cu vinul: se va face, mai departe, sângele jertfei Lui. Iar faptul că mama Lui a înţeles, pe tăcute, ce se întâmplă încă înainte de a se întâmpla, de unde şi cuvintele ei Să faceţi orice vă va zice, adică ea ştia ce va face Fiul ei înainte ca El să fi făcut, faptul acesta arată locul Mariei între noi, oamenii, şi locul ei între femeile născătoare de fii. Nu s-a îngâmfat Maria cu ce Fiu avea. Nu se îngâmfă Maria nici astăzi cu ce Fiu are, doar unii dintre slujitori se îngâmfă, nesesizând modestia mamei lui Dumnezeu. Nu se laudă cu nimic Maria, ea spune doar  Să faceţi orice vă va zice. Şi nu cred că îndemnul ei se opreşte la nunta din Cana, cred că îndemnul ei ajunge până la a ne îndemna să ascultăm de îndemnul Lui:  Beţi toţi din el; căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor. (Matei 26:27,28) 
                             Scriu aici şi traducerea lui B. Anania:
Ioan 2:3 - Şi sfârşindu-se vinul, mama lui Isus a zis către El: "Nu mai au vin..."
Ioan 2:4 - Şi Isus i-a zis: "Ce ne priveşte, femeie, pe Mine şi pe tine? Ceasul Meu încă n'a venit."
Ioan 2:5 - Mama Sa le-a zis slujitorilor: "Orice vă va spune El, faceţi!"

sâmbătă, 15 iunie 2013

"Lucruri mai mari decât acestea vei vedea."

Ioan 1:50 - Drept răspuns Isus i-a zis: "Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin crezi? Lucruri mai mari decât acestea vei vedea."  

                                         Credinţa nu trebuie să ne vină, în primul rând, din ce vedem, ea trebuie să vină, puternică, din lăuntrul nostru, de acolo de unde chiar Dumnezeu a pus-o în fiecare , atunci când, insuflându-i omului creat după chip divin suflare de viaţă, a aşezat în trupul acela abia creat, un suflet care să ne facă nu numai chipuri ale divinităţii, dar şi asemănări ale ei. Adică să ne facă veşnici, nu din dorinţă a noastră, ci prin lăsământ divin. Cristos îi spune lui Natanael , şi tuturor de acolo, că vor vedea lucruri mai mari cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se peste Fiul omului.  Nu îi întreabă ce vor crede, le spune ce vor vedea. Aşa vrea Dumnezeu, să ne întărească credinţa şi prin vedere, dar izvorul credinţei rămâne sufletul fiecăruia, suflet pe care, însă, chiar tabloul oferit de Creator îl poate orbi, micşorându-i credinţa. Să ne gândim puţin la Adam: el desigur a avut în faţa lui cerul deschis, Dumnezeu era acolo,  Adam Îl vedea şi Îl auzea, Edenul era grădina vieţuirii lui sub cerul acela deschis. Şi totuşi, vederea nu i-a fost suficientă, pentru că sufletul lui deja începea să-şi uite izvorul. De unde şi credinţa mult micşorată, de unde şi uşurinţa căderii în păcat. Ce spectacol ar fi trebuit să-i pregătească Dumnezeu primei perechi pentru ca ei să aibă credinţa pe care ar fi vrut Creatorul să o aibă? Oricât de măreţ ar fi fost spectacolul, şi ceva mai măreţ decât Edenul numai nişte puţin-credincioşi şi-ar mai putea dori, deci oricât de măreţ ar fi fost acel spectacol, dacă sufletul le-a fost mic, şi credinţa s-a dovedit a fi le fel. Adică, oricât de deschise ar fi cerurile pe care le vedem, dacă sufletul nostru se dovedeşte a fi închis, la fel ne va fi şi credinţa. Din cauza aceasta mulţi dintre noi, deşi îl avem pe Isus, au nevoie de un smochin pentru a-şi întări credinţa. Ceea ce n-ar fi neapărat un lucru rău, rău este că prea mulţi, privind smochinul pe care-l văd, uită de Isus, pe care chiar uitarea lor îi fac să nu-L mai poată vedea.

sâmbătă, 8 iunie 2013

"...cu ajutorul bogăţiilor nedrepte"

Luca 16:9 - Şi Eu vă zic: "Faceţi-vă prieteni cu ajutorul bogăţiilor nedrepte, pentru ca atunci când veţi muri să vă primească în corturile veşnice."

                                             Isus ne vorbeşte des în parabole pentru ca vorbele Sale să ne sensibilizeze cu mai mult spor. Unele parabole ni le explică chiar El, pe altele ne lasă să ni le explicăm singuri, după ce ne-a uşurat explicarea prin coborârea semnificaţiilor spirituale ale cuvintelor Sale în materia lumii noastre. Faceţi-vă prieteni cu ajutorul bogăţiilor nedrepte ar putea fi ca o parabolă? Pentru că luat cuvânt-cu-cuvânt îndemnul acesta ar fi pedepsit de toate legile şi codurile noastre civilizate. E evident că cei care îşi strâng nedrepte bogăţii trebuie pedepsiţi, şi nicidecum lăsaţi să-şi facă prieteni cu ajutorul lor, şi mai ales cu ce scop: acela de a-şi asigura veşnicia, adică un fel de poliţă de asigurare făcută prin mijloace nedrepte. Dar oare, există, oricât de mici şi cinstit dobândite ar fi ele, bogăţii drepte? Nu în sensul importanţei lor, ci în acela al modului în care noi le interpretăm, spunând că ele sunt ale celor care le posedă, care au şi meritul obţinerii lor. Dar ce e al nostru, din tot ce avem? În sensul acesta, mă gândesc eu, orice bogăţie este nedreaptă. În schimb poate fi drept modul în care noi folosim ceea ce putem numi bogăţiile fiecăruia, oricât de mici ar fi ele. În fond, ce ar putea însemna o bogăţie mică? dacă e bogăţie. Sau ce ar putea însemna o bogăţie mare? dacă nu e bogăţie. Tot ce ne vine de la Creator e bogăţie, şi noi o putem îmbogăţi prin modul de folosinţă. Atunci când din ceea ce ne dă Dumnezeu noi ne facem alt dumnezeu, îi facem loc lui Mamona în diriguirea celor primite. În schimb, atunci când folosim cu iubire ceea ce cu iubire ne dă Dumnezeu, ne uşurăm accesul spre corturile veşnice.

sâmbătă, 1 iunie 2013

căci sunt un om păcătos

Luca 5:8 - Când a văzut Simon Petru lucrul acesta, s-a aruncat la genunchii lui Isus şi I-a zis: "Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos!"

                                                                 Să însemne asta, oare, că atunci când afirmăm, recunoscând, că suntem păcătoşi, trebuie să exclmăm Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos? Chiar atunci când avem mai mare nevoie de Domnul, noi să-I spunem pleacă de la mine? mai ales că ştim că El chiar în momente ca acelea vrea să ne fie cel mai aproape. Numai că înainte de a-I spune Domnului cuvinte  care, desigur, El nu ar fi vrut să-I fie adresate, Petru se aruncă la genunchii lui Isus. Adică, dacă păcatul din el îl făcea să simtă dorinţa de a se îndepărta de Cel fără de păcat, sufletul, prin spiritul lui, l-a îndemnat să-I cadă la genunchi Celui care e Spirit. Ceea ce poate însemna că nu distanţele fizice ne apropie sau îndepărtează de Dumnezeu, ci simţirile spirituale. Sau, în termeni de-ai noştri, păcătoşii care inevitabil, dar mai mult sau mai puţin cu voie, suntem, spiritele sunt aproape, oricât de departe ar fi, pentru că ele, şi prin ele noi, vieţuim, putem vieţui, într-o altă realitate, o realitate în care nu există depărtare. Păcatele noastre, care sunt  nelipsite, pentru că suntem carne,  pot fi vindecate, şi apoi iertate, printr-o îngenunchere faţă de spiritul pe care Creatorul l-a sădit în toţi, îngenunchere care înseamnă a îngenunchea în faţa Domnului, şi care nu mai e un gest de teamă şi supunere, aşa cum înţelegem teama şi supunerea atunci când ne simţim păcătoşi, ci e un semn de iubire, deci de dorinţă de a rămâne împreună. Iar a fi pescari de oameni, misiune cristică venită prin Petru, cel pe care miracolul pescuirii l-a înspăimântat peste măsură, eu cred că asta ar trebui să însemne: a ne îndemna, noi pe noi şi noi unii pe alţii, să ne învingem cât putem fricile păcătoase, aşezând în locul lor bucuriile sufleteşti ale unor simţiri adânc spirituale faţă de Cel care este Spirit.

sâmbătă, 25 mai 2013

"...facă-se nu ce voiesc Eu, ci ce voieşti Tu."

Marcu 14:36 - El zicea: "Ava" adică "Tată" - Ţie toate lucrurile îţi sunt cu putinţă; depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi, facă-se nu ce voiesc eu, ci ce voieşti Tu."

                                                               Ca să ne uşureze înţelegrea dumnezeirii, Dumnezeu nu numai că ne vorbeşte în limbă omenească, dar Se şi pune în ipostaze omeneşti. Aici  citim un dialog între Fiu şi Tată care, socotesc eu, în dumnezeire nu e posibil. Pentru că cine poate spune, închipuindu-şi, că în vreo împrejurare Fiul ar putea avea altă voie decât Tatăl, şi amândoi alta decât Duhul, sau toţi Trei diferite Unul faţă de Celălalt? Ce ar putea însemna "Celălalt" în dumnezeire?  Sau cine se poate gândi că Ei nu ştiau pas-cu-pas desfăşurarea planului mântuirii? Încât dialogul acesta există doar pentru a ne face pe noi să ne dăm seama că şi în cele omeneşti, dacă ar exista iubire asemănătoare iubirii dumnezeieşti, paharul răului ar fi desfiinţat, aşa cum e desfiinţat în Treime. Că dorinţa asta e o utopie sau nu,  e altă discuţie, şi ţine de noi oamenii, de voinţele noastre, Dumnezeu arătându-Şi şi din acest punct de vedere, al paharului răului în lume, voinţa. Numai că noi, oameni cum suntem, altfel înţelegem, iar Dumnezeu ne înţelege şi greşala aceasta. Să ne amintim puţin Matei 16:22 - Petru L-a luat de-o parte, şi a început să-L mustre, zicând: "Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ţi Se întâmple aşa ceva!"    Ce categoric e Petru! faţă de ...facă-se nu ce voiesc Eu, ci ce voieşti Tu." a chiar Aceluia care urma să împlinească o voinţă, şi anume, voinţa dumnezeiască nu de a lăsa paharul acela plin, ci de a-l goli chiar El, cu puterea Lui, şi aşa să ni-l întindă. Iar noi, primindu-l, să spunem, dar desigur acum cu alte înţelesuri, pentru că acum paharul e gol, să spunem: ...facă-se nu ce voiesc eu, ci ce voieşti Tu. 

sâmbătă, 18 mai 2013

fiindcă le era inima împietrită.

Marcu 6:52 - căci nu înţeleseseră minunea cu pâinile, fiindcă le era inima împietrită.

                                      Erau ucenicii lui Isus, Isus era cu ei, Isus Dumnezeu făcea minuni, dar ucenicii Lui aveau inimile împietrite. Ei se gândeau, neînţelegând, la minunea cu pâinile, şi ca să le uşureze înţelegerea, Cristos le înfăţişează, adică ne înfăţişează, un alt miracol: umblarea pe apa mării. Era vânt, deci mare agitată, şi Isus vine în corabia lor călcând pe apă. Apoi S-a suit la ei în corabie, şi a stat vântul. Ei au rămas uimiţi şi înmărmuriţi.(Marcu 6:51) Cristos putea, desigur, să facă să se oprească vântul înainte de a păşi pe apa mării, dar iată că a vrut să umble pe o mare agitată, adică a vrut ca miracolul acela să fie complet. Adică să fie curat îndemnul Lui Îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi! (Marcu 6:50)   Ceea ce înseamnă că nu mărimea miracolelor divine e o piedică pentru noi să credem în ele, ci împietririle inimilor noastre. Faptul că unii dintre noi au nevoie de miracole pentru a-şi întări credinţa, dar că ei, apoi, ca urmare a unor temeri nelalocul lor, tot cu inimile împietrite rămân, e greu de înţeles. E ca şi cum am crede că Dumnezeu face miracole de dragul miracolelor, şi nu de dragul nostru, sau că divinităţii îi trebuiesc alte motive decât iubirea pentru a face miracole. Şi că nouă, la rându-ne, ne trebuiesc alte motive decât iubirea pentru a înţelege miracolele. Adică, pentru a ne dezîmpietri inimile. Împietririle inimilor noastre ţin de noi, şi numai de noi.

sâmbătă, 11 mai 2013

...împotriva Duhului Sfânt...

Marcu 3:28 - "Adevărat vă spun că toate păcatele şi toate hulele, pe care le vor rosti oamenii, li se vor ierta;
Marcu 3:29 - dar oricine va huli împotriva Duhului Sfânt, nu va căpăta iertare în veac: ci este vinovat de un păcat veşnic."
Marcu 3:30 - Aceasta, pentru că ei ziceau: "Are un duh necurat."

                                            Isus Cristos despre Duhul Sfânt. Adică, despre Dumnezeu. Adică, despre El. Pentru că cine poate separa, în dumnezeire, pe Aceia care formează dumnezeirea? Cine se poate gândi să o facă, e ca şi cum ar huli împotriva Duhului Sfânt. Nu putea să Se apere Isus în faţa acelora care acuzau că ar avea un duh necurat, dându-Se pe Sine exemplu, pentru că ei ar fi înţeles şi mai puţin. Aşa că, după ce îi lămureşte despre ce înseamnă dezbinarea în cazul lui Satana, El vrea să îi facă să înţeleagă că în dumnezeire dezbinare nu are cum să existe. Unde e dezbinare nu mai e iubire, deci unde e Dumnezeu nu poate fi dezbinare. Trecând peste faptul că acuzatorii confundau noţiunile, şi de aceea trimiteau cu atâta uşurătate acuze înspre Dumnezeul despre care ei înşişi afirmau că nu poate fi necurat, Isus transferă vinovăţia greşelii în veşnicie. Şi care dintre cei de acolo, atunci când auzea despre un păcat rămas veşnic, nu se gândea că acela e un păcat împotriva lui Dumnezeu? Deci, cumva, Isus vrea să le spună: "voi vorbiţi despre duhul Meu necurat, dar Eu vă spun că vorbiţi despre Duhul Sfânt, adică despre Dumnezeu." Aşa înţelege Mântuitorul să Se apere de cei care, confundând noţiunile, nu înţeleg că, în fapt, greşesc acuzaţiile.

sâmbătă, 4 mai 2013

"Femeie" i-a zis Isus, "de ce plângi?"

Ioan 20:15 - "Femeie" i-a zis Isus, "de ce plângi? Pe cine cauţi?" Ea a crezut că este grădinarul, şi I-a zis: "Domnule, dacă L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus, şi mă voi duce să-L iau."
Ioan 20:16 - Isus i-a zis: "Marie!" Ea s-a întors, şi i-a zis în evreieşte: "Rabuni!" adică: "Învăţătorule!"
Ioan 20:17 - "Nu mă ţinea!" i-a zis Isus; "căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci du-te la fraţii Mei, şi spune-le că mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru."
Ioan 20:18 - Maria Magdalena s-a dus şi a vestit ucenicilor că a văzut pe Domnul, şi că i-a spus aceste lucruri.

                              Învierea lui Isus: un miracol care poate fi înţeles în adevărul lui numai după un moment de spaimă cum că ea, Învierea, nu s-ar fi întâmplat. Iar după spaimă urmează bucuria înţelegerii a ceea ce înseamnă Învierea, bucurie dată de gândul despre cum ar fi fost dacă    ea chiar nu s-ar fi întâmplat. Despre ce Înviere vorbim înţelegem mai bine dacă ne amintim că nu cu mult timp înainte a înviat Lazăr. Numai că, desigur, apoi, la vremea lui, Lazăr a murit şi a ajuns tot într-un mormânt ca aceala din care îl înviase Dumnezeu. Deci Lazăr va mai învia o dată, numai că atunci va fi învierea lui în veşnicie. O astfel de Înviere s-a întâmplat când a înviat Cristos. Noi nu vom mai învia cum a înviat Lazăr, noi vom învia cum a înviat Cristos. De o astfel de Înviere aveam, avem nevoie cu toţi, ca să fim siguri că vom învia, şi să ştim cum vom învia, adică în veşnicie. Toţi cei care credem aşa în ea, suntem fraţi în Înviere cu Isus, toţi ne vom înălţa la Dumnezeu, de aceea spune Isus: Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru. Diferenţele se vor face la Judecată. Acum, deci, putem şti că miracolul învierii în veşnicie îl vom trăi cu toţi. De aceea, pe lângă bucuria existenţei unui astfel de Dumnezeu "Cristos a înviat!" trebuie să însemne şi bucuria că noi, fiecare, vom învia, asemnea Lui.

sâmbătă, 27 aprilie 2013

Acesta este Fiul Meu preaiubit

Matei 17:3 - Şi iată că li s-a arătat Moise şi Ilie, stând de vorbă cu El.
Matei 17:4 - Petru a luat cuvântul şi a zis lui Isus: "Doamne, este bine să fim aici; dacă vrei am să fac aici trei colibi: una pentru Tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie."
Matei 17:5 - Pe când vorbea el încă, iată că i-a acoperit un nor luminos, cu umbra lui. Şi din nor s-a auzit un glas care zicea: "Acesta este Fiul Meu preaibit, în care Îmi găsesc plăcerea Mea: de El să ascultaţi!"

                               Putem fi siguri că Yahve Îşi găseşte plăcerea în Fiul Lui din etenitate în eternitate, plăcerile divine nefiind supuse trecerii de timp. Dar nouă, oamenilor, El ne-a comunicat acest lucru în două momente distincte ale existenţei Fiului Lui în formă vizibilă printre noi: în momentul botezului şi în momentul schimbării la faţă. Poate Dumnezeu vrea să ne spună, prin asta, că El Îşi găseşte plăcere şi în aceste două momente, care se pot, sau nu, întâmpla în viaţa fiecărui om: botezul şi schimbarea. Ceea ce poate însemna că aşa cum există un botez, trebuie să existe şi o schimbare. Discuţiile şi controversele asupra felului cum ele trebuie să se întâmple, discuţii cât se poate de omeneşti, nu au cum să le anuleze semnificaţia.
                                                 Ştim că la botez s-a petrecut o deschidere a cerurilor, s-a pogorât Duhul Sfânt, deşi netrimis încă, şi s-a auzit glasul lui Dumnezeu. La schimbarea la faţă s-au arătat Moise şi Ilie, şi s-a auzit glasul lui Dumnezeu. Deci la orice botez, simbolic, se întâmplă o deschidere a cerurilor, se coboară Duhul Sfânt şi poate fi auzit glasul Divinităţii, glas care ne spune despre plăcerea pe care Tatăl o găseşte în Fiul. Dar noi putem înţelege şi că El Îşi găseşte plăcere chiar în ceea ce se întâmplă în acel moment, în botezul acela deci, care ar trebui să fie o oglindă a ceea ce s-a petrecut la primul botez. Apoi, la orice schimbare a noastră putem să admitem că pe drumul pe care-l parcurgem pentru ca schimbarea să devină un fapt, adică o mai mare apropiere de Dumnezeu, pe acel drum deci îi putem întâlni pe Moise şi pe Ilie, adică le putem asculta cuvintele. Dar mai ales Îl putem întâlni pe Isus, auzindu-I cuvintele. Adică o întâlnire cu ei, cu El, înseamnă o auzire a cuvintelor lor, care să ne uşureze schimbarea. Încât eu nu cred că greşim dacă afirmăm că botezul înseamnă o sfinţire, căci atunci se coboară Spiritul Sfânt, iar schimbările înseamnă mai ales nişte trăiri, căci atunci putem auzi cuvinte esenţiale ale Cuvântului.   

sâmbătă, 20 aprilie 2013

Isus, care le cunoştea gândurile

Matei 9:4 - Isus, care le cunoştea gândurile, a zis: "Pentru ce aveţi gânduri rele în inimile voastre?"

                                                  Oare cum s-ar simţi, oricare dintre noi, dacă ar avea puterea de a şti gândurile oricăruia? Eu cred că ar înnebuni, şi asta nu din cauza urâţeniei gândurilor ştiute, ci din cauză că, om fiind, nu ar putea suporta un asemenea asalt de gânduri de la toţi, chiar dacă ar avea , să zicem, posibilitatea selecţiei. Şi aici nu cred că este vorba despre ceea ce obişnuit numim "a citi gândurile celorlalţi", acest "talent" îl au unii dintre noi, şi îl practică cu mai mult sau mai puţin discernământ, aici este vorba despre a cunoaşte gândurile altora, adică de a şti nu numai gândul în sine, ci şi motivaţia lui în sufletul celui care îl gândeşte, adică de a-l cunoaşte bine pe gânditor. Noi, oamenii normali, nu ne cunoaştem bine nici pe noi înşine, de aceea ziceam că am înnebuni dacă ar fi să-i cunoaştem pe alţii nu numai prin ceea ce e evident că înfăptuiesc, dar şi prin ceea ce gândesc, chiar de nu înfăptuiesc. Dumnezeu ne-a ferit de aşa ceva. Dar ceea ce ar fi o înnebunire la om, la Dumnezeu e normalitate, de aceea e El Dumnezeu. El, Treimea, pentru că fiecare Persoană a Sfintei Treimi ne cunoaşte gândurile, adică ne cunoaşte desăvârşit pe fiecare. Ceea ce înseamnă că Dumnezeu ne cunoaşte nu numai ca cei care suntem noi, aşa cum ne cunoaştem noi, pe noi înşine, sau unii pe alţii, dar ne cunoaşte şi ca posibilitate de a fi, adică El ne ştie nu numai gândurile gândite, dar şi pe acelea pe care suntem capabili să le gândim, oricât de buni ne-am considera noi, pe noi înşine sau pe alţii. Poate e complicată această gândire a mea, şi poate greşită, dar eu aşa citesc acest verset.

sâmbătă, 13 aprilie 2013

Intraţi pe poarta cea strâmtă.

Matei 7:13 - Intraţi pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră pe ea.
Matei 7:14 - Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sunt cei ce o află.

                                        Mulţi şi puţini - nu cred că aceste vorbe trebuiesc înţelese numeric, ne-ar fi şi greu să o facem, dacă ne gândim la întreaga pleiadă de oameni care va fi fost să trăim de la Adam şi până la Judecată. Sigur că limitându-ne la cei care trăim astăzi, am putea încerca să ne împărţim în "mulţi" şi "puţini", dar şi aşa demersul ar fi nu numai greoi, dar şi inutil. Pentru că împărţirea aceasta nu e treaba noastră să o facem, treaba noastră e să luăm aminte la cuvinte, să luăm aminte la faptul că s-ar putea ca ele să ne spună că noi înşine purtăm în noi două astfel de căi: strâmta cale a iubirii, anevoioasă şi greoaie pentru că necesită mereu şi mereu sacrificii, şi renunţări, şi renegări, şi calvare, şi urcuşuri, şi întoarceri, şi reîntoarceri şi comoda cale largă a indiferenţei, a nepăsării, a orgoliilor, a îmbuibărilor, a unor plăcute alunecări la vale. Având în noi această răscruce, e bine să nu o uităm niciodată, dar mai ales în momentele în care viaţa ne pune în situaţia de a alege, pentru că în funcţie de cărările interioare pe care ne hotărâm să le străbatem, ne vom străbate şi cărările din afară. Alegerile sunt ale noastre, dar adevărul străbaterii acestor cărări Dumnezeu îl va rosti, la Judecată. Sigur că e bine să ţintim cărarea îngustă, prin alegerile interioare pe care le facem, dar dacă întradevăr pe aceea am străbătut-o,  sau nu pe aceea, lucrul acesta ni-l va spune la sfârşit Dumnezeu. Eu cred că cei care acum  au ei siguranţa străbaterii cărării înguste, se pot împiedica mult mai uşor decât cei care sunt mereu nesiguri, şi neliniştiţi, şi temători, şi atenţi la orice obstacol. 

sâmbătă, 6 aprilie 2013

ci tu, când te rogi

Matei 6:6 - Ci tu, când te rogi, intră în odăiţa ta, încuie-ţi uşa, şi roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti.

                                       Vreau să cred că sunt puţini oamenii care nu simt nevoia de a se ruga, iar dintre aceştia sunt puţini aceia care să nu simtă o imensă bucurie atunci când se roagă. Nu cred că trebuie să facem din rugăciunile noastre un fel de milogire în faţa lui Dumnezeu, deşi zilnicile noastre silnicii ar fi un motiv pentru asta, în ce ne priveşte. A ne ruga înseamnă a ne întâlni cu Dumnezeu, şi aşa cum la întâlnirile cu oamenii pe care-i iubim mergem cu mare bucurie şi deschidere sufletească, aşa, şi încă mult mai frumos, trebuie să mergem la întâlnirea în rugăciune cu Dumnezeu. A intra, fiecare, în odăiţa noastră atunci când ne rugăm eu cred că asta înseamnă, înainte de a însemna o odăiţă între patru pereţi, înseamnă a intra în bucuria imensă a rugăciunii, închizând uşa, adică lăsând afară toate silniciile lumeşti. Acolo, în acea bucurie stă ascuns Tatăl, de acolo El vede în ascuns totul, ceea ce înseamnă că ascunderea Lui poate fi bucurie pentru noi, atunci când Îl întâlnim în rugăciuni. Dincolo de cuvinte şi de gesturi, rugăciunile sunt o stare de spirit, starea aceea de fericire imensă în care rostim Tatăl nostru care eşti în ceruri fără să rostim cuvinte, fără să apărem ca să fim văzuţi de oameni, ci cumva ascunşi, aşa cum ascuns este Tatăl Căruia ne rugăm. Ascunşi într-o bucurie oglindă a bucuriei din Rai. Dacă greşesc, spuneţi-mi că greşesc!
         Scriu aici şi traducerea lui B. Anania:
Matei 6:6 - Tu, însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău Care este întru ascuns; şi Tatăl tău, Care vede întru ascuns, îţi va răsplăti la arătare.

sâmbătă, 30 martie 2013

diavolul L-a dus în sfânta cetate

Matei 4:5 - Atunci diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus pe straşina Templului,
Matei 4:6 - şi I-a zis: "Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos; căci este scris: "El va porunci îngerilor Săi să vegheze asupra Ta; şi ei Te vor lua pe mâini, ca nu cumva să Te loveşti cu piciorul de vreo piatră."

                                                                       Citind asta, îmi pot da seama că sfinţenia unor locuri nu ne poate apăra de dorinţele diavolului de a ne distorsiona chiar înţelesurile noastre asupra sfinţeniei. Dar mai ales, îmi pot da seama cât de bine cunoaşte diavolul cele srise în Cartea Sfântă. Şi, dându-mi seama, mă pot convinge mai intens că prezenţa diavolului nu poate anula, totuşi, sfinţenia locurilor, dar mai ales că distorsionările lui nu pot schimba înţelesurile cuvintelor Cărţii, decât pentru aceia care, ascultându-i îndemnul venit pe aripi de falsă sfinţenie, se chiar aruncă jos. În mintea mea, scena aceasta se repetă de fiecare dată când simt încercări de ispitire: acolo pe straşina Templului era Dumnezeu Atotputernic, şi era diavolul. Cine poate crede că dacă s-ar fi chiar aruncat jos, pe Dumnezeu nu L-ar fi prins îngerii Săi? dacă mai era nevoie să-L prindă pe Acela care e Duh.  Citind mai departe, versetul 11 ne poate lămuri. Isus putea să evite de la început întâmplarea, El care ştie dinainte totul, dar nu a făcut-o ca să ne arate nouă, supuşilor la ispitiri, că dacă diavolul are acces nerestrictiv pe straşina Templului, noi, pe care El ne-a făcut să fim Templu Sfânt lui Dumnezeu, îi putem restricţiona accesul pe straşina templelor care suntem. Sfinţenia unor locuri nu ne poate apăra de dorinţele diavolului, dar amintirea faptului că putem fi sfinţi o poate face. Noi, oamenii, suntem mai importanţi decât locurile, iar sfinţenia noastră e mai importantă decât  a lor. Această sfinţenie, pusă în toţi de Cel Sfânt pentru că aşa a voit, este, cumva, îngerul nostru interior, care de fiecare dată când, neatenţi cum suntem, dăm ascultare falselor sfinţenii din afară, ne prinde în braţele lui, să nu ne lovim. Dumnezeu a avut grijă de asta înaintea noastră, noi trebuie doar să ne amintim de grija Lui.

sâmbătă, 23 martie 2013

şi ne va scoate

Daniel 3:17 - Iată, Dumnezeul nostru, căruia îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins, şi ne va scoate din mâna ta, împărate!
Daniel 3:18 - Şi chiar de nu ne va scoate, să ştii împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi, şi nici nu ne vom închina chipului de aur pe care l-ai înălţat!

                                 Acesta este devotamentul pe care-l merită, Dumnezeu. Unui Dumnezeu mare, aşa cum este Creatorul, nu ar trebui să-I fim mici în devotament. Lui ori îi suntem devotaţi întru totul, ori deloc. Dar ce înseamnă a-I fi devotat Aceluia despre care ştim că pune numai bune-intenţii în tot ce face şi în tot ce ne pretinde să facem? El ne-a creat, pe fiecare în parte, cu scopul de a fi fericiţi, şi ne pretinde asta. Ne pretinde să fim fericiţi pentru că fericirea este starea normală a unei iubiri. Cum poate spune un nefericit că Îl iubeşte pe Dumnezeu? Ar fi o contradicţie de stări. Cine îşi iubeşte Creatorul, dincolo de iubirea de părinţi, de iubiţi, de oameni, nu are cum fi decât fericit. Aşa cum era Daniel între lei. Cine e fericit în iubire, îşi iubeşte şi duşmanul. Când iubim, pe Dumnezeu, pe oameni, pe fiinţele iubite, pe părinţi, duşmanii încetează să existe, oricât de mari ar fi ei. Iar cine iubeşte aşa, cum ar putea să nu-I fie devotat izvorului iubirii lui? Devotamentul faţă de Dumnezeu este aducător de fericire, starea de fericire ne măreşte devotamentul. Şi totuşi, eu cred că nu această stare de fericire ar trebui să fie motivul devotamentului faţă de Dumnezeu, motivul  adevărat fiind acela că Dumnezeu ne merită devotamentul, chiar dacă răspalta lui nu ar fi fericirea noastră. Cred asta, deşi, până la urmă, şi aici ar fi o contradicţie de stări, dar mai bine nu-mi pot explica devotamentul...
                  Vezi şi :
Mica 7:7 - Eu însă voi privi spre Domnul, îmi voi pune nădejdea în Dumnezeul mântuirii mele, Dumnezeul meu mă va asculta.
Mica 7:8 - Nu te bucura de mine vrăjmaşă, căci chiar dacă am căzut, mă voi scula iarăşi, chiar dacă stau în întuneric, totuşi Domnul este Lumina mea!
Mica 7:9 - Voi suferi mânia Domnului, căci am păcătuit împotriva Lui - până ce El îmi va apăra pricina, şi-mi va face dreptate; El mă va scoate la lumină, şi voi privi dreptatea Lui.

sâmbătă, 16 martie 2013

Eu, Domnul, am vorbit, şi voi şi face!

Ezechiel 17:24 - "Şi toţi copacii de pe câmp vor şti că Eu, Domnul, am pogorât copacul care se înălţa, şi am înălţat copacul care era plecat; că Eu am uscat copacul cel verde şi am înverzit copacul cel uscat. Eu, Domnul, am vorbit, şi voi şi face!"

                                                             Aşa lucrează Cel de Sus. Pare o lucrare opusă firii omeneşti, dar de fapt firea omenească este cea care se opune, sau încearcă să o facă, acestei lucrări divine. Şi pentru ca această opunere să nu mai fie aşa de îndârjită, Tatăl Ceresc Îşi trimite Fiul pentru a ne face, pe cât mai mulţi, să înţelegem corect ce e urcarea şi ce e coborârea, să înţelegem corect că altele sunt percepţiile domeniului spiritual comparativ cu ce percepem cu gândirea noastră neuronică, şi ne încăpăţânăm apoi să simţim cu simţirile noastre omeneşti. Isus a venit, El este aici şi ne spune tuturor cum trebuie să ne smerim pentru a fi ridicaţi, cum trebuie să rămânem slujitori pentru a ajunge stăpâni, stăpâni pe noi înşine mai ales, cum trebuie să ştim ce e sărăcia pentru a înţelege ce e bogăţia, ne spune că trebuie să suferim pentru a ne întregi nesuferinţa, că trebuie să-i iubim pe alţii pentru a ne face iubiţi, că trebuie să ne dorim nemurirea pentru a-L putea iubi pe Dumnezeu în eternitate.
                    Scriu aici şi varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:
Iezechiel 17:24 - Şi toţi copacii câmpului vor şti că Eu sunt Domnul, Cel ce umilesc arborele ănalt şi înalţ copacul smerit, Cel ce usuc lemnul verde şi pe cel uscat îl înverzesc. Eu, Domnul, am grăit, şi Eu o voi face!"

sâmbătă, 9 martie 2013

Eu trimit un Înger înaintea ta

Exodul 23:20 - Iată, Eu trimit un Înger înaintea ta, ca să te ocrotească pe drum, şi să te ducă în locul pe care l-am pregătit.
Exodul 23:21 - Fii cu ochii în patru înaintea Lui, şi ascultă glasul Lui; să nu te împotriveşti Lui, pentru că nu vă va ierta păcatele, căci Numele Meu este în El.

                            Poate cineva simţi divinitatea ca şi cum îngerii nu ar exista? Sau poate pătrunde adevărurile realităţii în lipsa pătrunderii adevărului că îngerii există? Se poate simţi cineva om păzit deplin fără să simtă prezenţa Îngerului Păzitor? Dificultăţile pe care le întâmpinăm în a percepe aşa cum ne-am dori lumea spirituală, care este mai adevărată şi mai deplină decât lumea perceptibilă, nu ar trebui să ne împiedice să ne apropiem cu mai mare curaj de îngeri, cel puţin cu curajul cu care ei se apropie de noi. Şi în cazul lor nici nu ştiu dacă este vorba despre curaj, cred că e mai degrabă o normalitate aceea de a ni se apropia cât mai mult. Anormalitatea o practicăm noi, atunci când privim cu, poate, mirare, sau poate teamă, sau poate curiozitate, dar sigur cu nemeritată nepăsare şi neînţelegere, spre pleiada de îngeri care ne înconjoară. Nu aş vrea să par dur în afirmaţii, dar vă întreb, şi mă întreb: de câte ori simt eu prezenţa îngerilor deasupra lumii şi vieţii mele? Oare nu de prea puţine ori? Şi oare, de cele mai multe ori, nu numai atunci când "interese personae" mă îndeamnă spre asta? Cred că am dreptate! Dar, cumva, mă şi liniştesc, vegheat de ei, chiar de ei, de îngeri, şi de Îngerul meu Păzitor mai ales. Mă liniştesc pentru că îmi dau seama că minunata lume spirituală a îngerilor există acolo, deasupra noastră, indiferent de temerile, ezitările şi greşitele noastre percepţii. Indiferent de ele, dar nu indiferentă la ele: ne vin tuturor, sunt sigur, multe semnale dinspre lumea îngerilor, ar trebui doar să fim fiecare mai atenţi la cum le primim şi ce facem cu ele apoi. Fiinţele acelea spirituale care sunt îngerii, şi care iată! poartă Numele Tatălui Ceresc în ele, există nu numai pentru aceia care privesc spre ele, ele există pentru toţi. Şi tuturor ne trimit semnale, şi o fac de mult mai multe ori decât am crede sau simţi noi, o fac atât la îndemnul lui Dumnezeu, cât şi din propria lor iniţiativă. Nouă ne rămâne doar să fim cu ochii în patru înaintea lor. Aşa cum ei, îngerii, şi Îngerul nostru Păzitor mai ales, sunt în ce ne priveşte pe fiecare. Noi, oamenii, existăm pentru că există Dumnezeu. Îngerii există pentru că există Dumnezeu şi existăm noi, oamenii...
       Scriu aici şi varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:
Ieşirea 23:20 - Iată, Eu îl trimit pe îngerul Meu înaintea feţei tale, ca să te păzească pe cale, să te ducă'n ţara pe care ţi-am gătit-o.
Ieşirea 23:21 - Ia aminte asupră-ţi şi ascultă de el şi să nu-i fii necredincios; că nu va fi indiferent, fiindcă Numele Meu este deasupra-i.

sâmbătă, 2 martie 2013

o altă inimă

Ezechiel 11:19 - "Le voi da o altă inimă, şi voi pune un duh nou în voi. Voi lua din trupul lor inima de piatră, şi le voi da o inimă de carne,
Ezechiel 11:20 - ca să urmeze poruncile Mele, să păzească şi să împlinescă legile Mele; şi ei vor fi poporul Meu, iar Eu voi fi Dumnezeul lor.
Ezechiel 11:21 - Dar acelora a căror inimă simte plăcerea faţă de idolii şi urâciunile lor, le voi întoarce faptele asupra capului lor," zice Domnul Dumnezeu.

                         Schimbarea inimilor noastre...  Nu cred să fi existat om a cărui inimă să nu necesite schimbare. Schimbare care înseamnă, de fapt, întoarcerea inimilor noastre la inima pe care Dumnezeu a creat-o în pieptul primului om, inima aceea în care veşnicia nu era doar un gând, ci o trăire. Dacă Adam ar fi păzit şi împlinit legile Creatorului, care atunci se reduceau la un singur îndemn, inima lui ar fi rămas inima de carne, inima  în care Creatorul i-a aşezat veşnicie în bătăile vieţii. Dacă ar fi făcut asta, carnea nostră ar fi rămas nestricată, şi inimile neîmpietrite. Carnea noastră, adică a tuturor urmaşilor lui Adam. Ceea ce înseamnă că atunci idoli dintre oameni nu ar mai fi existat, iar fiinţele decăzute dinainte de căderea omului ar fi rămas cumva izolate. Dacă s-ar fi întâmplat aşa, Raiul nu s-ar fi amestecat cu Iadul, iar răstimpul acesta al răscumpărării noastre, căruia noi îi spunem viaţă, nu ar mai fi fost necesar. Atunci toţi oamenii ar fi rămas poporul lui Dumnezeu, iar fiinţele decăzute ar fi rămas în urâciunile lor.  Nu s-a întâmplat însă aşa, de aceea vrea Creatorul să ne dea o altă inimă asemeni aceleia de dinaintea amestecului nostru cu cele idoleşti. Dar pentru că împietrirea inimilor noastre s-a întâmplat, unii aleg să rămână cu ele împietrite. Iată un domeniu în care omul se dovedeşte a fi mai tare decât Dumnezeu, pentru că degeaba ar vrea El să le dea unora  o altă inimă dacă ei nu vor să o reprimească, dacă ei aleg să rămână în împietrirea inimii lor. Răspunderea faţă de libertatea de care Creatorul nu a vrut să ne lipsească, este a noastră, a fiecăruia. 
          Scriu aici şi varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:
Iezechiel 11:19 - "Şi le voi da o altă inimă; şi duh nou voi pune într'înşii; inima lor de piatră le-o voi smulge din trup, şi le voi da o inimă de carne,
Iezechiel 11:20 - pentru ca ei în poruncile Mele să umble şi rânduielile Mele să le păzească şi să le facă; şi ei Îmi vr fi Mie popor, iar Eu le voi fi lor Dumnezeu.
Iezechiel 11:21 - Cât despre cei a căror inimă umblă după urâciunile şi nelegiuirile lor, purtările lor în capul lor le voi întoarce," zice Domnul.

sâmbătă, 23 februarie 2013

nu vrea să M-asculte

Ezechiel 3:7 - Dar casa lui Israel nu va voi să te asculte, pentru că nu vrea să M-asculte; căci toată casa lui Israel are fruntea încruntată și inima împietrită.

                                                                A-i asculta pe oamenii lui Dumnezeu înseamnă a-L asculta pe Dumnezeu. Numai că a spune, atunci când auzim vorbindu-ni-se despre Dumnezeu: ”omul ăsta are dreptate” sau ”omul ăsta greșește” poate fi, de fiecare dată, adevărat, s-ar putea ca omul să greșească, sau s-ar putea să nu greșească. Dar asta nu trebuie să ne îndreptățească să afirmăm că e greu de deslușit când greșește și când nu, și că, deci, e mai bine să nu-l ascultăm. Când vorbim despre credință, trebuie să știm să învățăm și din greșeli. Când vorbim despre credință nu trebuie să ne împietrim inimile, nici față de Dumnezeu, dar nici față de cei care ne vorbesc despre Dumnezeu. Poate părea greu să deslușim adevărul sau neadevărul unor cuvinte pe care noi le auzim rostite de guri omenești, dar numai pare greu, cred eu, pentru că dacă  ne chiar interesează cuvintele acelea, atunci, dincolo de prima noastră impresie, le ascultăm, și, cumva, le comparăm cu ce știam noi despre ceea ce ne spun cuvintele. Părerea mea e că ne zidim credința în Dumnezeu din două izvoare: vocea aceea interioară, pe care fiecare o auzim, pentru că ea este șoapta așezată în sufletul nostru în chiar momentele creației, și vocile unor oameni din jur, care ne vorbesc despre Creator. Aducându-ne aminte și de cele citite în Cuvânt, putem să percepem mai liniștiți adevărul sau neadevărul cuvintelor ascultate, și în funcție de această percepție, să continuam discuția, chiar dacă sesizăm neadevăruri. Când vorbim despre credință trebuie să știm să învățăm și din greșeli.
                    Scriu aici și varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:
Iezechiel 3:7 - dar casa lui Israel nu va vrea să te asculte, fiindcă ei pe Mine nu Mă vor asculta; căci toată casa lui Israel e îndărătnică și cu inima împietrită.