sâmbătă, 29 iunie 2013

Eu şi Tatăl una suntem.

Ioan 10:30 - Eu şi Tatăl una suntem.

                                                      Spune Isus Eu şi Tatăl dar e bine să înţelegem Treimea în această afirmaţie a Lui. Pentru că, să ne gândim: a fi una, mai ales în domeniul divin, înseamnă a fi uniţi de o mare iubire, adică de acel sentiment care fără participare sufletească nu înseamnă nimic. Iar participarea sufletescă include obligatoriu spiritualitatea, adică afirmaţia Eu şi Tatăl una suntem include obligatoriu şi pe Duhul Sfânt. Eu şi Tatăl una suntem se referă, cred eu, la întreaga Trinitate. Poate că nouă, oamenilor, cu trupurile separate de cărnuri, ne vine mai greu să înţelegem că duhurile, sau spiritele, sau simţirile sufleteşti, atunci când sunt unite de un sentiment de iubire, devin inseparabile. Dar, gândindu-ne că Dumnezeu Însuşi spune despre Sine că este Spirit, ne putem uşura mult înţelegerea. Pentru că Spirit chiar asta înseamnă Eu şi Tatăl una suntem  un singur Spirit, o singură Iubire, un singur Dumnezeu Tatăl, un singur Dumnezeu Fiul, un singur Dumnezeu Duhul Sfânt. Nu pot fi mai mulţi Dumnezei, după cum nu poate fi un singur Dumnezeu - Unul fără Altul, sau doi fără al Treilea. Dumnezeu este Duh nu poate însemna altceva. Iar dacă Domnul a simţit nevoia să ne sublinieze că El şi Tatăl una sunt, înseamnă că noi avem nevoie de o înţelegere mai atentă, deci mai profundă, a ceea ce înseamnă domeniul spiritual. Domeniu care, desigur, în dumnezeire îşi găseşte desăvârşirea, dar care are o oglindire şi în lumea noastră carnal trupească. Pentru că cine poate afirma că  sufletele care se iubesc ar putea fi separate? Dacă în domeniul nostru uman nu este posibil, aceasta se întâmplă pentru că aşa ceva este imposibil în domeniul divin.

sâmbătă, 22 iunie 2013

"Nu Mi-a venit încă ceasul."

Ioan 2:3 - Când s-a isprăvit vinul, mama lui Isus I-a zis: "Nu mai au vin."
Ioan 2:4 - Isus i-a răspuns: "Femeie, ce am a face Eu cu tine? Nu Mi-a venit încă ceasul."
Ioan 2:5 - Mama Lui a zis slujilor: "Să faceţi orice vă va zice!"

                                           Oare cum ar fi dacă ne-am putea "vizualiza" întreaga viaţă , cu tot cortegiul ei de întâmplări, într-o secundă? Poate atunci am înţelege mai adevărat valoarea ei. Ceea ce nu ne este nouă în putinţă, Dumnezeu,  desigur, poate, şi încă mult mai mult decât atât. El poate să cuprindă într-o singură secundă întrega veşnicie, pentru că pentru El întreaga veşnicie e cât o secundă de-a noastră, şi fiecare secundă e cât veşnicia. Ştiind că vinul nunţii nu s-a terminat, din moment ce aveau acolo atâta apă şi, mai ales, din moment ce El era acolo, Cristos ştia şi că încă nu venise ceasul ca vinul  să devină sângele Lui, era doar ceasul ca apa să o mute în vin. Nu a vrut să facă zarvă mare, pentru a nu perturba nunta. Şi nunta a continuat cu un vin mai bun decât cel de până atunci. Acolo erau doar doi care înţelegeau ce se întâmplă, Isus şi mama Lui, şi era Unul care înţelegea ce se va întâmpla cu vinul: se va face, mai departe, sângele jertfei Lui. Iar faptul că mama Lui a înţeles, pe tăcute, ce se întâmplă încă înainte de a se întâmpla, de unde şi cuvintele ei Să faceţi orice vă va zice, adică ea ştia ce va face Fiul ei înainte ca El să fi făcut, faptul acesta arată locul Mariei între noi, oamenii, şi locul ei între femeile născătoare de fii. Nu s-a îngâmfat Maria cu ce Fiu avea. Nu se îngâmfă Maria nici astăzi cu ce Fiu are, doar unii dintre slujitori se îngâmfă, nesesizând modestia mamei lui Dumnezeu. Nu se laudă cu nimic Maria, ea spune doar  Să faceţi orice vă va zice. Şi nu cred că îndemnul ei se opreşte la nunta din Cana, cred că îndemnul ei ajunge până la a ne îndemna să ascultăm de îndemnul Lui:  Beţi toţi din el; căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor. (Matei 26:27,28) 
                             Scriu aici şi traducerea lui B. Anania:
Ioan 2:3 - Şi sfârşindu-se vinul, mama lui Isus a zis către El: "Nu mai au vin..."
Ioan 2:4 - Şi Isus i-a zis: "Ce ne priveşte, femeie, pe Mine şi pe tine? Ceasul Meu încă n'a venit."
Ioan 2:5 - Mama Sa le-a zis slujitorilor: "Orice vă va spune El, faceţi!"

sâmbătă, 15 iunie 2013

"Lucruri mai mari decât acestea vei vedea."

Ioan 1:50 - Drept răspuns Isus i-a zis: "Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin crezi? Lucruri mai mari decât acestea vei vedea."  

                                         Credinţa nu trebuie să ne vină, în primul rând, din ce vedem, ea trebuie să vină, puternică, din lăuntrul nostru, de acolo de unde chiar Dumnezeu a pus-o în fiecare , atunci când, insuflându-i omului creat după chip divin suflare de viaţă, a aşezat în trupul acela abia creat, un suflet care să ne facă nu numai chipuri ale divinităţii, dar şi asemănări ale ei. Adică să ne facă veşnici, nu din dorinţă a noastră, ci prin lăsământ divin. Cristos îi spune lui Natanael , şi tuturor de acolo, că vor vedea lucruri mai mari cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se peste Fiul omului.  Nu îi întreabă ce vor crede, le spune ce vor vedea. Aşa vrea Dumnezeu, să ne întărească credinţa şi prin vedere, dar izvorul credinţei rămâne sufletul fiecăruia, suflet pe care, însă, chiar tabloul oferit de Creator îl poate orbi, micşorându-i credinţa. Să ne gândim puţin la Adam: el desigur a avut în faţa lui cerul deschis, Dumnezeu era acolo,  Adam Îl vedea şi Îl auzea, Edenul era grădina vieţuirii lui sub cerul acela deschis. Şi totuşi, vederea nu i-a fost suficientă, pentru că sufletul lui deja începea să-şi uite izvorul. De unde şi credinţa mult micşorată, de unde şi uşurinţa căderii în păcat. Ce spectacol ar fi trebuit să-i pregătească Dumnezeu primei perechi pentru ca ei să aibă credinţa pe care ar fi vrut Creatorul să o aibă? Oricât de măreţ ar fi fost spectacolul, şi ceva mai măreţ decât Edenul numai nişte puţin-credincioşi şi-ar mai putea dori, deci oricât de măreţ ar fi fost acel spectacol, dacă sufletul le-a fost mic, şi credinţa s-a dovedit a fi le fel. Adică, oricât de deschise ar fi cerurile pe care le vedem, dacă sufletul nostru se dovedeşte a fi închis, la fel ne va fi şi credinţa. Din cauza aceasta mulţi dintre noi, deşi îl avem pe Isus, au nevoie de un smochin pentru a-şi întări credinţa. Ceea ce n-ar fi neapărat un lucru rău, rău este că prea mulţi, privind smochinul pe care-l văd, uită de Isus, pe care chiar uitarea lor îi fac să nu-L mai poată vedea.

sâmbătă, 8 iunie 2013

"...cu ajutorul bogăţiilor nedrepte"

Luca 16:9 - Şi Eu vă zic: "Faceţi-vă prieteni cu ajutorul bogăţiilor nedrepte, pentru ca atunci când veţi muri să vă primească în corturile veşnice."

                                             Isus ne vorbeşte des în parabole pentru ca vorbele Sale să ne sensibilizeze cu mai mult spor. Unele parabole ni le explică chiar El, pe altele ne lasă să ni le explicăm singuri, după ce ne-a uşurat explicarea prin coborârea semnificaţiilor spirituale ale cuvintelor Sale în materia lumii noastre. Faceţi-vă prieteni cu ajutorul bogăţiilor nedrepte ar putea fi ca o parabolă? Pentru că luat cuvânt-cu-cuvânt îndemnul acesta ar fi pedepsit de toate legile şi codurile noastre civilizate. E evident că cei care îşi strâng nedrepte bogăţii trebuie pedepsiţi, şi nicidecum lăsaţi să-şi facă prieteni cu ajutorul lor, şi mai ales cu ce scop: acela de a-şi asigura veşnicia, adică un fel de poliţă de asigurare făcută prin mijloace nedrepte. Dar oare, există, oricât de mici şi cinstit dobândite ar fi ele, bogăţii drepte? Nu în sensul importanţei lor, ci în acela al modului în care noi le interpretăm, spunând că ele sunt ale celor care le posedă, care au şi meritul obţinerii lor. Dar ce e al nostru, din tot ce avem? În sensul acesta, mă gândesc eu, orice bogăţie este nedreaptă. În schimb poate fi drept modul în care noi folosim ceea ce putem numi bogăţiile fiecăruia, oricât de mici ar fi ele. În fond, ce ar putea însemna o bogăţie mică? dacă e bogăţie. Sau ce ar putea însemna o bogăţie mare? dacă nu e bogăţie. Tot ce ne vine de la Creator e bogăţie, şi noi o putem îmbogăţi prin modul de folosinţă. Atunci când din ceea ce ne dă Dumnezeu noi ne facem alt dumnezeu, îi facem loc lui Mamona în diriguirea celor primite. În schimb, atunci când folosim cu iubire ceea ce cu iubire ne dă Dumnezeu, ne uşurăm accesul spre corturile veşnice.

sâmbătă, 1 iunie 2013

căci sunt un om păcătos

Luca 5:8 - Când a văzut Simon Petru lucrul acesta, s-a aruncat la genunchii lui Isus şi I-a zis: "Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos!"

                                                                 Să însemne asta, oare, că atunci când afirmăm, recunoscând, că suntem păcătoşi, trebuie să exclmăm Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos? Chiar atunci când avem mai mare nevoie de Domnul, noi să-I spunem pleacă de la mine? mai ales că ştim că El chiar în momente ca acelea vrea să ne fie cel mai aproape. Numai că înainte de a-I spune Domnului cuvinte  care, desigur, El nu ar fi vrut să-I fie adresate, Petru se aruncă la genunchii lui Isus. Adică, dacă păcatul din el îl făcea să simtă dorinţa de a se îndepărta de Cel fără de păcat, sufletul, prin spiritul lui, l-a îndemnat să-I cadă la genunchi Celui care e Spirit. Ceea ce poate însemna că nu distanţele fizice ne apropie sau îndepărtează de Dumnezeu, ci simţirile spirituale. Sau, în termeni de-ai noştri, păcătoşii care inevitabil, dar mai mult sau mai puţin cu voie, suntem, spiritele sunt aproape, oricât de departe ar fi, pentru că ele, şi prin ele noi, vieţuim, putem vieţui, într-o altă realitate, o realitate în care nu există depărtare. Păcatele noastre, care sunt  nelipsite, pentru că suntem carne,  pot fi vindecate, şi apoi iertate, printr-o îngenunchere faţă de spiritul pe care Creatorul l-a sădit în toţi, îngenunchere care înseamnă a îngenunchea în faţa Domnului, şi care nu mai e un gest de teamă şi supunere, aşa cum înţelegem teama şi supunerea atunci când ne simţim păcătoşi, ci e un semn de iubire, deci de dorinţă de a rămâne împreună. Iar a fi pescari de oameni, misiune cristică venită prin Petru, cel pe care miracolul pescuirii l-a înspăimântat peste măsură, eu cred că asta ar trebui să însemne: a ne îndemna, noi pe noi şi noi unii pe alţii, să ne învingem cât putem fricile păcătoase, aşezând în locul lor bucuriile sufleteşti ale unor simţiri adânc spirituale faţă de Cel care este Spirit.