sâmbătă, 27 iulie 2013

făgăduinţa

Faptele Apostolilor 2:39 - Căci făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri, şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru.

                                               E bine să ne gândim, citind aceste cuvinte ale lui Petru, la cât de mult încearcă, şi, din păcate, de cele mai multe ori reuşesc, oamenii să schimbe adevăratele meniri ale promisiunilor divine. Sau nu! nu să le schimbe, cum ar putea? ci să încerce să ne facă să le percepem ca şi cum ar fi altfel. Ne cheamă în oricât de mare număr Domnul la El, dar unii creştini, având o credinţă greu de înţeles, susţin că numai mergând alături de ei vom ajunge la Domnul. Adică acest oricât de mare număr  ei îl reduc la un număr de ei stabilit. Analizând contextul, vedem că aici este vorba despre credinţa în Domnul Isus Cristos, despre creştinism deci, mai este vorba despre pocăinţă,  mai este vorba despre botez, şi mai este vorba despre primirea darului Sfântului Duh. Toate de Dumnezeu stabilite, dar de creştini împlinite. E bine să ne gândim, citind aceste cuvinte ale lui Petru, şi la cât de mult creştinismul de astăzi este un creştinism greşit, datorită greşelilor unor creştini. Nu mă leg de prea-multele culte creştine, că asta, până la un anumit nivel, poate fi un lucru benefic, dacă ne gândim la diversitate. Dar, oare, de ce dezbinare în interiorul diversităţii? Că dacă eu, care am fost botezat în Numele lui Isus Cristos, şi de aceea consider că simplul fapt al botezului m-a aşezat în acel oricât de mare număr, deci dacă eu, aşa cum sunt acum, spun asta unor creştini aparţinând altui cult decât al meu, aproape fără ezitare  vor dori să mă convingă că, pentru siguranţa mea, ar fi bine să mă botez la ei. Şi astfel încearcă ei să micşoreze potrivit propriilor interese până la urmă, acel mare număr hotărât de Divinitate. Încât, mergând mai departe, ei susţin că şi pocăinţa numai prin ei o pot împlini, şi la fel şi primirea darului Duhului Sfânt. Cu alte cuvinte, darurile lui Dumnezeu sunt acaparate, prin tot felul de susţineri, de tot felul de creştini. Cred că ar trebui cu toţi să medităm asupra acestei dureroase constatări, şi nelăsându-ne slăbiţi cumva de ea, să avem încrederea că Domnul ne primeşte cu mult mai multă uşurinţă, şi cu mult mai mare bucurie decât vor unii să ne lase să înţelegem. Adică, atunci când citim aceste cuvinte, să ne detaşăm de orice concepte contemporane, şi să rămânem în credinţa primară că făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri, şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru.

                                                              

sâmbătă, 20 iulie 2013

"...nu vor muri până nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu..."

Marcu 9:1 - El le-a mai zis: "Adevărat vă spun, că sunt unii dintre cei ce stau aici care nu vor muri până nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere."

                                                      Nu avem cum să credem că au existat momente în care Isus Cristos nu ştia ce spune, şi că acum, când spune aceste cuvinte, ar fi unul dintre acele momente. În mod evident El ştia că toţi cei de acolo vor muri, adică Împărăţia lui Dumnezeu nu va veni atunci. Tatăl Îi spusese Fiului că ţine pentru El, Tatăl, acest secret, ceea ce, desigur, pentru noi înseamnă posibilitatea venirii Împărăţiei în orice moment. Lucru valabil şi pentru cei cărora le vorbea Cristos. Numai că aceia au murit, adică Împărăţia nu a venit atunci. Poate asta însemna că Isus a greşit în ce a afirmat? În niciun caz, desigur! Nu poate însemna că Isus a greşit, dar poate însemna, şi asta şi înseamnă, că greşim noi atunci când vorbim despre ce înseamnă că vom muri. Pentru că Isus are dreptate, cei de atunci de acolo nu au murit încă, ei aşteptând, împreună cu noi, venirea Împărăţiei divine. Împreună cu noi, dar nu la fel ca noi, pentru că noi încă respirăm, încă suntem vii, deşi încă nu ne trăim adevărata viaţă, adică viaţa eternă. Aşa cum ei, cei cărora le spunem morţi, încă nu au murit, ei aşteptând adeverirea acestor spuse ale Mântuitorului. Aşa înţeleg eu aceste afirmaţii ale Lui. Adică înţeleg că viaţa adevărată va fi vieţuirea în eternitate în prezenţa lui Dumnezeu, iar moartea adevărată va fi trăirea în eternitate în absenţa lui Dumnezeu. Ambele se vor întâmpla după venirea Împărăţiei, şi după Judecată. Şi cred că aşa este pentru că cred că Isus a spus un adevăr atunci când a rostit aceste cuvinte. Iar afirmaţia Lui sunt unii dintre cei ce stau aici face diferenţierea dintre cei care Îi înţeleg şi cei care nu Îi înţeleg spusele, pentru că în rest toţi erau la fel, aşa cum noi toţi suntem acum la fel, aşteptând Împărăţia.

sâmbătă, 13 iulie 2013

Isus plângea

                                         Ioan 11:35 - Isus plângea.

                                                                Oare cum ar fi fost dacă întâmplarea cu învierea lui Lazăr s-ar fi desfăşurat conform cunoştinţei divine? Fără nicio îndoială, Isus Dumnzeu ştia dinainte tot ce avea să se întâmple, deci ar fi putut merge din timp la casa lui Lazăr, încât acesta să nu mai treacă prin starea aceea de somn, adică să nu mai moară, dacă tot va fi să fie înviat. Cumva era şi reproşul pe care una dintre surorile celui mort I l-a adus lui Isus. Iar dacă aşa s-ar fi întâmplat, El n-ar mai fi  trebuit să plângă. Dar Divinitatea a hotărât să lase evenimentele să se desfăşoare în realităţile omeneşti. Întâmplarea trebuie să fie o lecţie pentru noi, oamenii care ştim că vom muri. Altfel am fi perceput acum noi moartea dacă învierea lui Lazăr nu s-ar fi întâmplat. Dar întâmplarea a existat, deci nouă acum nu ne rămâne decât să înţelegem lecţia. Lecţia aceasta despre viaţă, despre moarte, despre somn, despre lacrimi. Iar lacrimile Mântuitorului fac parte din lecţie. De ce să fi plâns, atunci, Isus, când El ştia că Tatăl Ceresc Îl va ajuta să-l învie pe Lazăr? Oare nu cumva pentru a ne arăta pe viu cum trebuie noi să ne plângem morţii? Aşa, ca şi cum ei nu ar fi morţi, ci doar despărţiţi de noi, şi noi de ei, pentru un răstimp. Şi oare nu cumva pentru a ne aminti că şi noi, fiecare, la rândul nostru, vom fi plânşi de cineva? Îl plângea atunci Isus pe Lazăr mort, dar când va fi pe cruce nici măcar o lacrimă nu va vărsa Mântuitorul. Sânge şi sudoare da! dar lacrimi nu! Şi nu cred că pentru că ştia că va învia şi El nu a plâns Cristos pe lemnul crucii, ci cred că pentru a ne arăta că, dacă suferinţele fizice ne pot face să plângem, suferinţele spirituale nu ar trebui s-o facă. Pentru că, în fond, ce înseamnă suferinţă în domeniul spiritual? Nu cumva bucurie? Bucurie asemeni mântuirii noastre, care va fi în Duh mai ales. Lacrimile pe care le simţim fiecare la moartea unei fiinţe dragi, asemeni lacrimilor lui Isus, trebuie să ne transforme durerea fizică într-o tărie, adică într-o bucurie spirituală. Aceasta este, cred eu, lecţia pe care trebuie să ne-o dea lacrimile vărsate de Mântuitor.

                                                  

sâmbătă, 6 iulie 2013

"...prietenul nostru doarme,"

Ioan 11:11 - După aceste vorbe le-a zis: "Lazăr, prietenul nostru, doarme, dar mă duc să-l trezesc din somn."
Ioan 11:12 - Ucenicii I-au zis: "Doamne, dacă doarme are să se facă bine."
Ioan 11:13 - Isus vorbise despre moartea lui, dar ei credeau că vorbeşte despre odihna căpătată prin somn.
Ioan 11:14 - Atunci Isus le-a spus pe faţă: "Lazăr a murit!"

                                            Lazăr care a murit, dormea? sau Lazăr care dormea a murit... Ce ne spune Cristos, şi ce înţelegem noi... Şi ce cuvinte trebuie  să folosească El ca să ştie că noi înţelegem bine ceea ce ni se părea de neînţeles. Şi, după ce-I citim aceste cuvinte, care la prima citire se contrazic, ce mai putem noi spune despre ce ştim despre viaţă, şi despre somn, şi despre moarte? Că moartea e un somn, şi nicidecum o putrezire în adâncuri, dar că despre cei care dorm în morminte nu putem afirma altceva decât că au murit Lazăr a murit spune sec Isus referitor la Lazăr despre care tocmai afirmase că doarme. Dar afirmaţia Lui repede i-a dus pe ucenici să gândescă greşit mai departe, are să se facă bine,  gândesc ei despre cineva care bine nu mai are cum să se facă de acolo de unde e. Iar pentru a le corecta gândirea, Isus intră, cumva, în greşala lor, şi îl învie pe loc pe Lazăr. Adică ceea ce va face cu toţi ceilalţi muritori la Judecată, să ne învie, face cu Lazăr acolo, în faţa celor care nici nu mai înţelegeau bine ce le spunea Judecătorul. Şi Lazăr învie, adică se face bine, faţă de răul stării pe care cei de acolo o înţelegeau greşit. Evreii de atunci, deci şi ucenicii, aşa credeau că trebuie să gândească despre moarte, cum că ar fi un fel de trecere într-o pierzanie despre care puţini aveau curiozitatea să afle adevăruri, lor fiindu-le mai comod să creadă că moartea e ca o uitare de care e bine ca cei vii să nu amintească. Lazăr învie, spre bucuria surorilor lui, a ucenicilor, prietenii lui, şi desigur şi a lui Isus, care, cu toate că ştia ce se întâmplă, nu cu mult timp înaintea de ieşirea lui Lazăr viu din mormânt, plânsese. Lazăr învie, dar Biblia nu ne spune apoi nimic despre viaţa lui după această înviere. Ce putem şti cu siguranţă e că, la momentul sortit, Lazăr a murit. A murit? Sau a adormit din nou...? Acum ne este mai uşor să răspundem.
                          Scriu aici şi traducerea lui B. Anania:
Ioan 11:11 - Pe acestea le-a zis, şi apoi le-a spus: "Lazăr, prietenul nostru, a adormit, dar Mă duc să-l trezesc."
Ioan 11:12 - Atunci I-au zis ucenicii: "Doamne, dacă a adormit, va scăpa."
Ioan 11:13 - Isus însă vorbise despre moartea lui, dar ei credeau că vorbeşte despre adormirea prin somn.
Ioan 11:14 - Deci Isus le-a spus atunci limpede: "Lazăr a murit,"