luni, 30 aprilie 2012

Stăruiți în dragoste frățească!

Evrei 13:1 - Stăruiți în dragoste frățească!
Evrei 13:2 - Nu dați uitării primirea de oaspeți, căci unii, prin ea au găzduit, fără să știe, pe îngeri.

                                  Sunt necesare multe și stăruitoare eforturi pentru a deveni capabili de dragostea pe care Dumnezeu ne-a dat-o, pe care El ne-o cere, pe care El o merită. Pentru a fi meritată de oameni, venită de la alți oameni, dragostea trebuie să fie frățească. Pentru a fi meritată de oameni, venită de la Dumnezeu, dragostea trebuie să fie înțeleasă, pentru că e divină. Dragostea frățească, a oamenilor pentru oameni, poate exista sau poate să nu existe; ea are manifestări omenești. Dragostea divină, aceea venită de la Dumnezeu, există, nimeni și nimic nu o poate distruge, pentru că ea e parte a Ființei Supreme. Ceea ce îi rămâne omului de făcut, ceea ce ne rămâne de făcut, este să trudim să o înțelegem, și înțelegând-o, să o merităm. Dar este o trudă plăcută aceasta, căci este plăcută ținta ei. Și dacă o înțelegem bine, truda devine mult mai ușoară, știind că pentru a merita iubirea lui Dumnezeu trebuie doar să Îl iubim pe Dumnezeu, adică să Îl cunoaștem pe Dumnezeu. Nu putem iubi ce nu cunoaștem. Dar nu putem cunoaște fără truda cunoașterii. Truda cunoașterii de Dumnezeu este însă un alt-fel de trudă, pe măsură ce devine mai grea ea devine mai plăcută. ”Iubește-L pe Dumnezeu, iar în rest fă ce vrei!” spune Augustin. Cu cât crește iubirea de Dumnezeu, cu atât crește plăcerea trudei cunoașterii Lui, și cu cât crește această plăcere, cu atât crește iubirea de Dumnezeu, și cu cât crește iubirea de Dumnezeu, cu atât crește iubirea frățească. Și, uneori, iubirile frățești devin angelice. Întâlnirile se întâmplă în alte spații atunci. Acesta este traseul iubirii frățești a oamenilor: de la oameni la  oameni, prin Dumnezeu și prin îngeri și prin oameni. Și acesta este traseul iubirii divine a lui Dumnezeu: de la Dumnezeu la oameni, prin Dumnezeu și prin îngeri și prin oameni. Acesta este traseul iubirii adevărate: de la Dumnezeu la oameni, de la oameni la Dumnezeu, de la oameni la oameni.
    Scriu aici și taducerea lui B. Anania:
Evrei 13:1 - Să dăinuie iubirea frățească!
Evrei 13:2 - Nu uitați iubirea de străini; că prin aceasta unii, fără s-o știe, au găzduit îngeri.

duminică, 29 aprilie 2012

"foc mistuitor"

Evrei 12:28 - Fiindcă am primit dar o împărăţie, care nu se poate clătina, să ne arătăm mulţumitori, şi să aducem astfel lui Dumnezeu o închinare plăcută, cu evlavie şi cu frică;
Evrei 12:29 - fiindcă Dumnezeul nostru este "un foc mistuitor."

                                                 Dumnezeu ne-a făcut, pe fiecare în parte, ca să ne fie bine. Şi, ca să ne convingă de asta, şi apoi, convinşi, să ne întărească binele, Dumnezeu ne-a dat în dar o împărăţie, care nu se poate clătina. Nu ştiu dacă în închinarea pe care trebuie să I-o aducem pentru aceasta, trebuie să ne fie frică de Cel care ne-a făcut un astfel de dar, nu ştiu dacă trebuie să ne temem de faptul că Dumnezeul nostru este "un foc mistuitor" mai tare decât de faptul că noi merităm mistuirea. Neascultându-I vocea cerească, ne supunem noi înşine mistuirii. Eu cred că trebuie să fie mai mare frica de noi, de slăbiciunile noastre în a ne apropia de desăvârşire, de neputinţele noastre de a ne face capabili de dragostea cu care ne iubeşte Creatorul. Trebuie, ar trebui să fim asemănători cu El, mai ales în dragoste. În dragoste Dumnezeu este un foc mistuitor. Mistuirea în şi din dragoste ar trebui să fie mistuirea pe care ne-o dorim, o mistuire care nu ne mistuie, ci ne împlineşte şi ne încurajează.
      Scriu aici şi traducerea lui B. Anania:
Evrei 12:28 - De aceea, pentru că noi primim o împărăţie de nezdruncinat, să mulţumim prin aceea că'ntru evlavie şi frică Îi aducem lui Dumnezeu bineplăcută slujbă.
Evrei 12:29 - Căci Dumnezeul nostru e foc mistuitor.

vineri, 27 aprilie 2012

să rămână lucrurile care nu se clatină

Evrei 12:25 - Luaţi seama ca nu cumva să nu voiţi să ascultaţi pe Cel care vă vorbeşte! Căci dacă n-au scăpat cei ce nu au vrut să asculte de Cel ce vorbea de pe pământ, cu atât mai mult nu vom scăpa noi, dacă ne întoarcem de la Cel ce vorbeşte din ceruri,
Evrei 12:26 - al cărui glas a clătinat atunci pământul, şi care acum a făcut făgăduinţa aceasta: "Voi mai clătina încă o dată nu numai pământul, ci şi cerul!"
Evrei 12:27 - Cuvintele acestea "încă o dată", arată că schimbarea lucrurilor clătinate, adică a lucrurilor făcute, este făcută tocmai ca să rămână lucrurile care nu se clatină.

                                  Numai avându-L în suflet pe Dumnezeu putem păşi neîmpiedicaţi pe drumul spre El. Iar pentru a-L avea în suflet trebuie să-L ascultăm şi să ascultăm de El. Dumnezeu ne vorbeşte din ceruri, dar a fost când ne-a vorbit, preţ de puţin timp, şi de pe pământ. Acum trebuie să ascultăm glasul din ceruri ca şi cum ar fi rostit de pe pământ, dar mult mai mult decât atât. Rostit pe pământ, dar venit din cer, glasul se încarcă cu o sfinţenie care pe noi ne ajută, o sfinţenie care uneşte acum pământul cu cerul. E nevăzut glasul, dar sfânt fiind trebuie să ne dea o credinţă ca şi credinţa prin vedere. Ne vrea, mai mult decât ne vrem noi, binele glasul din ceruri, aşa încât are El grijă de întărirea lucrurilor care se clatină. Iar lucrurile despre care ne spune glasul că sunt de neclătinat, pentru că aşa le-a vrut El să fie, noi aşa trebuie să le lăsăm: neclătinate. Mai ales că nici nu am avea puterea să le clătinăm. Numai credem noi că am avea-o. Mulţi nu gândesc însă aşa, pentru că mulţi cred că, având puterea să clatine lucrurile pe care Creatorul le-a făcut spre a putea fi de noi clătinate, le pot clătina şi pe acelea de neclătinat, şi se osârdesc să o facă, atribuindu-şi lor puterea şi meritul clătinării. Ei uită că totul ne vine de la Creator, chiar şi neclătinerea lururilor care nu ar trebui clătinate. Spre binele nostru.
  Scriu aici şi traducerea lui B. Anania:
Evrei 12:25 - Vedeţi să nu-I întoarceţi spatele Celui ce grăieşte; că dacă n-au scăpat de pedeapsă aceia care I-au întors spatele Celui ce prin cuvinte le aducea cerul pe pământ, cu atât mai mult noi, de ne vom îndepărta de Cel ce ne grăieşte chiar din ceruri;
Evrei 12:26 - al Cărui glas a cutremurat atunci pământul, iar acum a făgăduit, zicând: "Încă o dată zdruncina-voi" nu numai pământul, ci "şi cerul!"
Evrei 12:27 - Iar cuvintele "încă o dată" arată schimbarea celor zdruncinate, ca a unor lucruri făcute spre a rămâne cele ce sunt de nezdruncinat.

joi, 26 aprilie 2012

Cetatea Dumnezeului Celui viu

Evrei12:22 - Ci v-aţi apropiat de muntele Sionului, de Cetatea Dumnezeului Celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor,
Evrei 12:23 - de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi,
Evrei 12:24 - de Isus, Mijlocitorul legământului celui nou, şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel.

                                        Credinţa noastră ca un munte! Credinţa înseamnă o apropiere conştientă şi pe deplin trăită de Isus, Mijlocitorul legământului celui nou, şi de sângele stropirii. Sângele stropirii, adică sângele jerfei cristice. Jertefele sunt eficiente numai urmare a morţii. Deci sângele stropirii, sângele lui Cristos, trebuie înţeles ca moarte ispăşitoare a Mântuitorului. Deşi Dumnezeu nu moare, El a acceptat starea de moarte timp de trei zile, pentru ca sângele stropirii să devină sânge ispăşitor. Mai înseamnă credinţa o apropiere conştientă şi deplin trăită de biserică, şi anume de Biserica celor întâi născuţi deci de biserica primară. Atunci şi acolo, în Biserica dintâi, credinţa creştină era mult mai curată, neajungând încă să fie pervertită de tot soiul de sciziuni sau separări sectoriste. Existau probleme desigur, şi încă de viaţă şi de moarte, existau discuţii multe, dar toate acestea nu duseseră încă la rupturi provocatoare de dureri. Epistola către Evrei a fost scrisă în deceniul 6-7 după Cristos, iar dacă atunci se vorbea despre necesitatea unei apropieri de Biserica dintâi, cu atât mai mult este ea necesară astăzi, până când s-au întâmplat atâtea în credinţă şi în biserică încât să vorbim despre credinţe şi biserici, deşi Scriptura ne zice că ar trebui să fie o singură credinţă, spusă într-o singură Biserică. Mai înseamnă credinţa o apropiere reverenţioasă  de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi. Pentru a ne apropia de cineva, trebuie să-l cunoaştem, asta cu atât mai mult cu cât vrem o apropiere spirituală. De aceea ne-a dat Dumnezeu tiparul, deci cartea, şi apoi PC-ul şi cine ştie câte va mai da El omului, pentru a ne uşura apropierile. Dar la fel este vorba şi despre apropierile noastre de mulţi oameni desăvârşiţi care au trăit înaintea noastră. Ne putem apropia cu o la fel de mare uşurinţă de Augustin, sau de R. Wurmbrandt, sau de alţii şi alţii, pentru că desăvârşirea lor este evidentă. Au existat, există şi vor exista mulţi desăvârşiţi de care, iată! e bine să ne apropiem spre a ne uşura apropierea de Dumnezeu. Dar peste toate, credinţa înseamnă o apropiere conştientă şi deplin trăită de Dumnezeu, Judecătorul tuturor. De Dumnezeu, care este iubire  nu ne putem apropia decât cu iubire. Ne apropiem cu adevărat de Perfecţiunea divină numai încercând să devenim cât mai apropiaţi de perfecţiune. Iar spre a ne uşura înţelegerea, Cristos-Cel-Perfect a coborât în imperfecţiune noastră. Aşa a considerat El să ne arate calea. El a suferit pentru ca să fim cât mai perfecţi, deci aşa trebuie să suferim şi noi, fiecare. El ne doreşte cu o dorinţă mai mare şi mai curată decât a noastră, căci dorinţa Lui este dorinţă de Dumnezeu.
   Scriu aici şi traducerea lui B. Anania:
Evrei 12:22 - Dimpotrivă, voi v-aţi apropiat de multele Sionului şi de Cetatea Dumnezeului-Celui-Viu, de Ierusalimul ceresc şi de zeci de mii de îngeri în sărbătorească adunare,
Evrei 12:23 - şi de adunarea întâilor născuţi care sunt scrişi în ceruri, şi de Dumnezeu Judecător al tuturor şi de duhurile drepţilor celor ajunşi la desăvârşire,
Evrei 12:24 - şi de Isus, Mijlocitorul unui nou testament, şi de sânge de stropire care grăieşte mai bine decât acela al lui Abel.
  Scriu aici, pentru o mai uşoară comparaţie, şi Traducerea lumii noi - Martorii lui Iehova. Suntem obligaţi să fim atenţi la modificările pe care le-au făcut, potrivind Biblia la doctrina lor:
Evrei 12:22 - ci v-aţi apropiat de un munte, Sion, şi de un oraş al Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de miriade de îngeri
Evrei 12:23 - în adunare generală, de congregaţia întâilor născuţi care au fost înscrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de viaţa spirituală a celor drepţi care au fost făcuţi perfecţi,
Evrei 12:24 - de Isus, mediatorul unui legământ nou, şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel.

miercuri, 25 aprilie 2012

nu puteau suferi porunca

Evrei 12:18 - Voi nu v-aţi apropiat de un munte care se putea atinge şi care era cuprins de foc, nici de negură nici de întuneric, nici de furtună,
Evrei 12:19 - nici de sunetul de trâmbiţă, nici de glasul care vorbea în aşa fel că cei ce l-au auzit, au cerut să nu li se mai vorbească,
Evrei 12:20 - (pentru că nu puteau suferi porunca aceasta: "Chiar un dobitoc dacă se va atinge de munte, să fie ucis cu pietre, sau străpuns cu săgeata".
Evrei 12:21 - Şi priveliştea aceasta era aşa înfricoşătoare încât Moise a zis: "Sunt îngrozit şi tremur!"

                                   Binecuvântări fără folosirea corectă a harului divin nu există. Folosirea corectă poate veni doar prin înţelegere corectă. Doar neînţelegându-L pe Dumnezeu îţi poate fi frică de El. A nu te descălţa atunci când te apropii de Muntele Sfânt înseamnă a nu percepe sfinţenia divină. Nedescălţarea nu înseamnă atât nerenunţarea la încălţări. Pentru că descălţarea înseamnă mai ales o descălţare spirituală de tot ce e rău, fals, greşit în noi, dar înseamnă şi dorinţa de a ne corecta. Iubindu-L pe Dumnezeu nu ai a te teme de El. Dar există pericolul ca, deşi conştient de marea iubire personală pe care i-o porţi Celui-de-Sus şi simţind cum această iubire e un scut de apărare pentru tine, să ţi se facă totuşi frică de Creator văzând cât de mult greşesc mulţi dintre cei de lângă tine. De aceea s-a îngrozit şi a tremurat Moise. Oricât de uriaşă ar fi mărirea lui Dumnezeu, ea nu poate fi, nu trebuie să fie motiv de spaimă, decât pentru aceia care, necunoscându-L, nu au încredere în El. Focul, negura, întunericul, furtuna, toate produc teamă. Dar cauza lor nu e Dumnezeu, ci suntem noi, cu uriaşa noastră micime. Şi ne sunt atât de uriaşe micimile încât golurile produse de ele numai cu mare greutate pot fi umplute cu trăiri asemenea trăirilor acelora despre care ştim că sunt aleşi ai lui Dumnezeu. Sunt atât de uriaşe micimile noastre încât în această viaţă mântuirea nu-şi găseşte loc. Răutăţile noastre, ale întregii omeniri, de la începutul ei şi până la capătul ei, L-au obligat pe Dumnezeu să amâne mântuirea. Aceasta nu înseamnă că opera divină a dat greş, ci înseamnă că s-a prelungit timpul până la împlinirea ei. De această realitate trebuie să ne temem noi, şi nu de Dumnezeu! Căci El nu ne-a anulat mântuirea, El numai ne-a amânat mântuirea. Moartea celor care se apropie nedescălţaţi, deci necuraţi, de Muntele Sfânt, ei singuri, prin chiar acest comportament, şi-o produc. Noi suntem greşitorii, noi ne aducem acuzările, Dumnezeu e Salvatorul! Iar un astfel de Salvator nu are cum să producă teamă, decât atunci când nevoitorul de salvare nu o înţelege. Neînţelegând salvarea, nu-L înţelege nici pe Salvator.
                     Scriu aici şi traducerea lui B. Anania:
Evrei 12:18 - Fiindcă voi nu v-aţi apropiat de un munte ce poate fi pipăit, şi de foc arzător şi de negură şi de întuneric şi de vijelie
Evrei 12:19 - şi de glas de trâmbiţă şi de sunet al unor cuvinte în urma cărora cei ce le-au auzit rugatu-s-au ca nici un cuvânt să nu li se mai adauge,
Evrei 12:20 - deoarece nu puteau suferi porunca: "Chiar fiară de se va atinge de munte, să fie ucisă cu pietre!"
Evrei 12:21 - Şi atât de înfricoşătoare era priveliştea, înât Moise a zis: "Înspăimântat sunt!" şi mă cutremur.

marți, 24 aprilie 2012

Vegheaţi

Evrei 12:15 - Luaţi seama bine ca nimeni să nu se abată de la harul lui Dumnezeu, pentru ca nu cumva să dea lăstari vreo rădăcină de amărăciune, să vă aducă tulburare, şi mulţi să fie întinaţi de ea.
Evrei 12:16 - Vegheaţi să nu fie între voi nimeni curvar sau lumesc ca Esau, care pentru o mâncare şi-a vândut dreptul de întâi născut.
Evrei 12:17 - Ştiţi că mai pe urmă, când a vrut să capete binecuvântarea, n-a fost primit; pentru că, măcar că o cerea cu lacrimi, n-a putut s-o schimbe.

                                                      Trebuie să credem cu tăria convingerii absolute în pacea şi sfinţenia pe care, venite de la Dumnezeu, noi, fiecare, trebuie să ni le întărim. Trebuie să ni le întărim nu pentru că aşa vom ajunge să fim mântuiţi, trebuie să ni le întărim pentru ca aşa merită Cel care ni le dă. Nu putem tinde, adevărat şi curat, spre ceva în ce nu credem. Nu putem zice că dorim pacea lui Dumnezeu necunoscându-L pe Dumnezeu. Toţi avem har de la Dumnezeu, în măsuri pe care doar Dumnezeu le ştie, şi noi uneori. Şi avem, tot de Dumnezeu date, dar de noi înmulţite sau împuţinate, capacităţi diferite de a folosi acest dar divin. Harul divin, pus în fiecare de Dumnezeu, fiecare ar trebui să ni-l îmbogăţim, şi nu să-l sărăcim, făcând greşeli pe care doar necredinţa le poate justifica. Dreptul fiecăruia de a fi mai în faţă sau mai în spate în apropierea de Dumnezeu, nu poate fi vândut pe un blid de linte, şi, poate, n-ar trebui nici cumpărat dacă se găseşte cineva care vrea să-l vândă.  Întotdeauna, însă, atunci când cineva doreşte să-şi vândă harul, se va găsi cineva care să-l cumpere, mai mult sau mai puţin justificat.  Deoarece sfinţenia lui Isus Îi dă Lui o mare bunătate, pentru că nu există sfinţenie fără iubire şi iubire fără bunătate, se va găsi întotdeauna un Iuda profitor. Harul pe care ni l-a dat Dumnezeu, e cadoul Lui, noi putem face ce vrem cu el. Dar binecuvântare fără folosirea corectă a darului divin nu poate fi. Darul divin îl putem vinde, sau cumpăra, după priceperea fiecăruia,  dar binecuvântările divine nu!
   Scriu aici şi traducerea lui B. Anania:
Evrei 12:15 - veghind ca nimeni să nu se lipsească de harul lui Dumnezeu şi ca nu cumva vreo rădăcină a amarului, odrăslind deasupra, să facă tulburare şi prin ea să se întineze mulţi;
Evrei 12:16 - să nu fie cineva desfrânat sau necurat ca Esau, care pentru  singură mâncare şi-a vândut dreptul de întâi născut;
Evrei 12:17 - voi ştiţi că şi după aceea, vrând el să moştenească binecuvântarea, drumul i-a fost închis; că n-a mai aflat loc pentru pocăinţă, deşi cu lacrimi îl căuta.

luni, 23 aprilie 2012

urmăriţi pacea

Evrei 12:14 - Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţirea, fără care nimeni nu va vedea pe Domnul.

                                                Doar vindecaţi de ispitiri putem înainta spre Dumnezeu. Iar pentru a merita să Îl vedem, deci pentru a ne merita mântuirea, pentru a merita acea ieşire la locul larg unde toţi Îl vor vedea pe Domnul, trebuie să urmărim pacea şi sfinţenia. Dar nu putem urmări ceva ce nu ştim ce înseamnă. Ce înseamnă pacea şi sfinţenia? Ne-o spune Cuvântul. Deşi puţine, dorinţele lui Dumnezeu - să-L iubim pe El şi pe aproapele - pot fi spuse şi explicate în multe, foarte multe cuvinte, şi, de cele mai multe ori cuvintele prea multe dau naştere la confuzii, neclarităţi, dau naştere la greşeli luate drept adevăruri, în timp ce adevărurile sunt uitate. Când se referă la cele ce sunt ale cezarilor, aceste confuzii sau greşeli pot fi corectate şi iertate sau acuzate prin legi. Când se referă la cele ce sunt ale lui Dumnezeu, cuvintele, toate prea-multele cuvinte devin, ar trebui să devină un singur Cuvânt, Cuvântul care era la început, Cuvântul care era cu Dumnezeu, şi care era Dumnezeu, care este Dumnezeu, prin care toate, inclusiv cuvintele referitoare la cele ce sunt ale cezarilor, au fost făcute, Cuvânt în care viaţa există în deplinătatea ei, Cuvânt care e lumina biruitoare asupra întunericului. Acest singur Cuvânt ne îndeamnă spre o singură credinţă, ilustrată printr-un singur botez, nu cu apă ci cu foc, focul iubirii. Luminându-ne şi încălzindu-ne la acest foc, toţi vom  înţelege pacea şi sfinţenia. 
   Scriu aici şi traducerea lui B. Anania:
Evrei 12:14 - Căutaţi pacea cu toţi, şi sfinţenia, fără de care nimeni nu-L va vedea pe Domnul,

duminică, 22 aprilie 2012

croiți cărări drepte cu picioarele voastre

Evrei 12:11 - Este adevărat că orice pedeapsă, deocamdată pare pricină de întristare, și nu de bucurie. Dar, mai pe urmă, aduce celor ce au trecut prin școala ei, roada dătătoare de pace a neprihănirii.
Evrei 12:12 - Întăriți-vă dar mâinile obosite și genunchii slăbănogiți;
Evrei 12:13 - croiți cărări drepte cu picioarele voastre, pentru ca cel ce șchiopătează să nu se abată din cale, ci mai degrabă să fie vindecat.

                                                                        O greșală neîndreptată înseamnă, pentru Dumnezeu, și așa ar trebui să însemne pentru fiecare dintre noi, o conștiință încărcată, conștiința încărcată duce la neliniște, neliniștea la tulburare, tulburarea la dispută, disputa la ură. Toate acestea în lumea lui Dumnezeu nu pot exista. Merită deci să suportăm acum întristările pedepselor îndreptătoare pentru a putea ajunge liniștiți la Dumnezeu. Pacea neprihănirii doar așa se capătă. Cei care șchiopătăm, adică toți, doar așa putem fi vindecați, și doar tot mai vindecați putem înainta cu conștiința curată, pe calea spre Dumnezeu.
            Scriu aici și traducerea lui B. Anania:
Evrei 12:11 - Certarea, oricare ar fi ea, nu pare la început că e spre bucurie, ci spre întristare; dar mai târziu, celor ce-au fost încercați prin ea, le pune înainte roada cea pașnică a dreptății.
Evrei 12:12 - Pentru aceea, îndreptați-vă mâinile cele slăbite și genunchii cei slăbănogiți;
Evrei 12:13 - faceți cărări drepte pentru picioarele voastre, așa încât ceea ce e șchiop să nu calce alături, ci mai degrabă să se vindece.

joi, 12 aprilie 2012

să ne facă părtași sfințeniei Lui

Evrei 12:9 - Și apoi, dacă părinții noștri trupești ne-au pedepsit, și tot le-am dat cinstea cuvenită, nu trebuie oare cu atât mai mult să ne supunem Tatălui duhurilor, și să trăim?
Evrei 12:10 - Căci ei, într-adevăr, ne pedepseau pentru puține zile, cum credeau ei că e bine; dar Dumnezeu ne pedepsește pentru binele nostru, ca să ne facă părtași sfințeniei Lui.

                                           Speranțele false nici nu pot fi numite speranțe, ele sunt de fapt amăgiri. Iar a ne amăgi e un alt-fel de a spera. A ne amăgi înseamnă a crede în speranțe care nu se pot împlini. Când ne pedepsește, pedepsele lui Dumnezeu nu trebuie să fie lipsite de dorința noastră de îndreptare, la fel ca și în cazul pedepselor părinților noștri pământești. Când ne pedepsește Dumnezeu, pedepsele Lui nu trebuie să ne îndrepte, datorită durerii noastre, spre speranțe false, ci spre speranțele adevărate. Părintele ceresc ne pedepsește, datorită unor greșeli ale noastre, în speranța noastră, dar și a Lui, că ne vom corecta. Acestea sunt pedepse dătătoare de cinste, sunt pedepse drepte care trebuie să fie și îndreptătoare. La fel ca și părinții noștri, Dumnezeu ne pedepsește pentru că ne iubește. Și ce-ar fi iubirea Lui fără pedepsirea greșelilor noastre? Ar fi o iubire fără speranțe, sau o iubire încărcată de false speranțe. Și ne iartă nouă greșelile noastre nu înseamnă că Dumnezeu trebuie să ne ierte greșelile fără ca noi, greșitorii, să suferim pedepsirea lor  Precum și noi iertăm greșiților noștri nu înseamnă să iertăm greșelile fără ca cei care le-au făcut să suporte mai ales rigorile morale care pedepsesc acele greșeli, căci dacă așa ar fi iertările ar fi urmate de alte și alte greșeli. A ierta fără pedeapsă înseamnă a nu îndrepta greșala, iar greșelile neîndreptate înseamnă o acumulare de păcate din ce în ce mai greu de îndreptat. A ierta fără pedeapsă nu înseamnă, așa cum am fi tentați să credem, o apropiere de Dumnezeu, dimpotrivă, înseamnă o îndepărtare de El. Numai că vorbind despre aceste pedepse nu trebuie să uităm în niciun moment de blândețea divină. Așa trebuie să ne manifestăm și noi. Nu trebuie să existe pedeapsă fără greșală, dar nu trebuie să existe nici greșală fără pedeapsă. A ierta înseamnă a înțelege, dar și a fi iertat înseamnă tot a înțelege. Cine acceptă iertarea fără pedeapsă, acceptă greșala fără îndreptare. Iar o greșală neîndreptată înseamnă, în fața lui Dumnezeu, o conștiință încărcată
   Scriu aici și traducerea lui B. Anania:
Evrei 12:9 - Pe de altă parte, noi i-am avut pe părinții noștri după trup care să ne certe și pe care i-am respectat; oare nu cu atât mai mult ne vom supune Tatălui duhurilor, și prin aceasta să trăim?
Evrei 12:10 - Pentru că ei ne pedepseau pentru puține zile, după cum li se părea lor, dar Acesta spre folosul nostru o face, ca să ne împărtășim de sfințenia Lui.

miercuri, 11 aprilie 2012

pedeapsă

Evrei 12:8 - Dar dacă sunteți scutiți de pedeapsă, de care toți au parte, sunteți niște feciori din curvie, iar nu fii.

                                                           A suferi pedeapsa lui Dumnezeu nu înseamnă a ne durea, ci a spera. Iar speranța, pentru cei care cred în Dumnezeul tuturor speranțelor, e o liniștire a suferirii pedepselor. A fi scutit de pedeapsă înseamnă a fi lipsit de speranță. Mulți ar dori să li se ierte pedeapsa, dar să le rămână, totuși, speranța. Ceea ce nu se poate, pentru că sufletul curat, cel care va ajunge la Dumnezeu, deci cel care înțelege pedeapsa Lui și își înțelege speranța, acel suflet își află curățirea doar în focul suferinței. Dar nu a acelei suferințe venite de la diavol, pe care mulți o confundăm de prea multe ori cu suferințele curate. Dumnezeu ne călește doar prin astfel de suferințe, curate, liniștitoare, pline de speranță. Nu prin suferințe venite din ură și respingere, ci prin suferințe venite din iubire și împreună-trăire. Așa cum a fost suferința lui Mesia. El a suferit plin de speranță. O speranță atât de mare încât să devină siguranță. El a fost sigur că va pătimi. El a fost sigur că va muri. El a fost sigur că va învia. Și a înviat! Acum suferințele noastre spre asta trebuie să ne facă să privim: spre învierea Lui, semn că toți vom învia. Și speranță că, înviați, putem rămâne lângă Mesia. Adică lângă Dumnezeu. Aceasta trebuie să fie, cred eu, trăirea suferinței venite de la Dumnezeu. Care, trăită așa, nici nu mai poate fi numită suferință.
       Scriu aici și traducerea lui B. Anania:
Evrei 12:8 - Dar voi dacă sunteți scutiți de această certare de care toți au avut parte, atunci sunteți copii nelegitimi, iar nu fii.

marți, 10 aprilie 2012

Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii

Evrei 12:4 - Voi nu v-aţi împotrivit încă până la sânge în lupta împotriva păcatului.
Evrei 12:5 - Şi aţi uitat sfatul pe care vi-l dă ca unor fii: "Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului, şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El.
Evrei 12:6 - Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte."
Evrei 12:7 - Suferiţi pedeapsa; Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl?

                     Nu trebuie să fie niciodată prea mare stăruinţa noastră în a împlini voia lui Dumnezeu. Căci stăruinţa Lui în a ne iubi nu e niciodată prea mare. Este neobosit Dumnezeu în tot ce face, dar în iubirea pe care o are pentru noi neobosirea Lui este întrecută poate doar de sfinţenia Lui. La Dumnezeu nu se poate iubire fără sfinţenie, şi nici sfinţenie fără iubire. Iar încununarea amândorura este în Isus Cristos. De aceea L-a trimis Dumnezeu să vieţuiască şi să pătimească printre noi, din prea marea iubire care ne-o poartă. Şi de aceea nu I-a luat Dumnezeu lui Isus suferinţele. Dumnezeu ne vrea mântuiţi, de aceea a suferit Cristos. Chiar şi pedepsele pe care ni le dă, Dumnezeu tot din prea marea-I iubire o face. Pe Isus L-au pedepsit oamenii, iar Dumnezeu, din  iubire pentru oamenii pedepsitori, I-a acceptat pedeapsa. De aceea trebuie să înţelegem că, venite din partea lui Dumnezeu, pedepsele sunt o formă de iubire. Pentru că ar trebui să fie o formă de îndreptare a greşelilor noastre, spre a putea trăi veşnicia alături de Tatăl Ceresc. Cine acceptă pedeapsa înţelege iubirea, cine înţelege iubirea merită mântuirea. A suferi pedeapsa lui Dumnezeu nu înseamnă a ne durea, ci înseamnă a spera.
  Scriu aici şi traducerea lui B. Anania:
Evrei 12:4 - Voi încă nu v-aţi împotrivit până la sânge luptându-vă cu păcatul
Evrei 12:5 - şi aţi uitat îndemnul care vă vorbeşte ca unor fii: "Fiul meu, nu dispreţui certarea Domnului, nici nu te descuraja atunci când El te mustră;
Evrei 12:6 - căci Domnul îl ceartă pe cel pe care-l iubeşte şi-l bate pe fiul căruia-i poartă de grijă."
Evrei 12:7 - Dacă e să'nduraţi, e pentru certarea voastră; Dumnezeu se poartă cu voi precum cu nişte fii. Şi care este fiul pe care tatăl său nu-l ceartă? 

luni, 9 aprilie 2012

Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre

Evrei 12:2 - Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea, şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu.
Evrei 12:3 - Uitaţi-vă dar cu luare aminte la Cel ce a suferit din partea păcătoşilor o împotrivire aşa de mare faţă de Sine, pentru ca nu cumva să vă pierdeţi inima, şi să cădeţi de oboseală în sufletele voastre.

                        Ţinta noastră finală, spre care trebuie să privim ţintă în tot timpul acestei alergări pe care noi o numin viaţă, este Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică ... Isus. El este ţinta nostră pentru că El era demult ajuns la ţintă. Şi totuşi, de acolo a venit printre noi, să Se obosească şi El într-o alergare pe care nu ştiu dacă o merităm. El, neobositorul, a ales să Se obosească, pentru a ne uşura nouă oboseala. Iar noi am vrut, vrem să-L epuizăm pe El, transferându-I în întregime oboselile noastre. El e gata să le primească, şi le-a primit deja pe cele mai multe, dar noi rămânem parcă mai obosiţi decât înainte. Şi, deşi nu vrem să recunoaştem, noi ne merităm oboseala. Şi deşi nu vrea să recunoască, El nu-Şi merită oboseala. El, neobositorul, a ales să Se obosească pentru noi. Noi, obositorii, am ales plăcerea, care ar trebui să fie durerea, de a-L obosi. Şi apoi am vrea să ajungem lângă El la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu cu cât mai puţine suferinţe, chiar fără, dacă s-ar putea, uitând mereu durerile crucii, aţintindu-ne ochii mai mult spre avantajele ei. Şi apoi, din nou, ne mirăm că ne pierdem aşa de uşor inima, şi că există riscul de a ajunge să fim prea obosiţi în momentul ajungerii la ţintă. Măreţia sau micimea acelui moment noi acum ne-o hotărâm, potrivit voinţei lui Dumnezeu. Aşteptările lui Dumnezeu nu sunt aşa de mari cum am fi tentaţi să credem, dar sunt foarte mici străduinţele şi stăruinţele noastre de a le împlini. De aceea trebuie să ne uităm cu luare aminte la Cel ce a suferit din partea păcătoşilor o împotrivire aşa de mare faţă de Sine  spre a pricepe că străduinţa noastră de a împlini voia lui Dumnezeu niciodată nu va putea fi prea mare.
   Scriu aici şi traducerea lui B. Anania:
Evrei 12:2 - cu ochii ţintă la Cel ce începe credinţa şi o desăvârşeşte, la Iisus, Cel ce-n locul bucuriei care-I stătea înainte a îndurat crucea, în dispreţul ruşinii, şi a şezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu.
Evrei 12:3 - Gândiţi-vă dar la Cel ce asupră-Şi a răbdat de la păcătoşi o astfel de împotrivire, ca să nu vă lăsaţi pradă oboselii prin slăbirea sufletelor voastre.
    Citiţi şi Traducerea lumii noi - Martorii lui Ievova:
Evrei 12:2 - privind ţintă la Reprezentantul Principal al credinţei noastre şi Cel care o duce la perfecţiune, Isus. Pentru bucuria care-i era pusă înainte, el a suportat stâlpul de tortură, dispreţuind ruşinea, şi s-a aşezat la dreapta tronului lui Dumnezeu.
Evrei 12:3 - Într-adevăr, priviţi cu atenţie la cel care a suportat cuvinte atât de potrivnice, rostite de păcătoşi împotriva intereselor lor, ca să nu obosiţi şi să nu vă pierdeţi puterile în sufletele voastre.

duminică, 8 aprilie 2012

să dăm la o parte orice piedică

Evrei 12:1 - Şi noi, dar, fiindcă suntem înconjuraţi cu un nor aşa de mare de martori, să dăm la o parte orice piedică, şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne, şi să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte.

                                                Toţi credincioşii care au trăit înaintea noastră, unii amintiţi în Scripturi, alţii nu, pentru că au trăit după ce s-a oprit scrierea Scripturilor, toţi acei credincioşi ar trebui să facă parte din viaţa noastră la fel ca oricare apropiat de acum al nostru cu care ne întâlnim, vorbim, glumim, ne bucurăm, ne întristăm, discutăm... Citind despre Moise, ar trebui să ni se pară a-l avea alături în carne şi oase, şi alături avându-l, să-i urmăm paşii în trăire şi credinţă. Şi ar trebui să vrem să ne întâlnim cu el ori de câte ori simţim această nevoie. La fel cu toţi oamenii aleşi ai Bibliei. Dar şi cu cei nemenţionaţi în Biblie, numai pentru că au trăit ulterior scrierii ei. E mare norul de martori, şi noi, fiecare, trebuie să ne simţim ca făcând parte din el. Şi spre a ne simţi aşa, trebuie să înlăturăm orice piedici, trebuie să nu lăsăm păcatul să ne înfăşoare. Deşi obositoare, epuizantă uneori, alergarea noastră trebuie să fie stăruitoare, ţinta ei fiind minunată. Este o ţintă care merită osteneala alergării.
       Scriu aici şi traducerea lui B. Anania:
Evrei 12:1 - Astfel că şi noi, având îmrejuru-ne atâta nori de martori, să lepădăm tot ceea ce îngreuiază, şi tot păcatul ce cu uşurinţă ne înfăşoară, şi cu stăruinţă să alergăm la întrecerea ce ne stă'nainte.

joi, 5 aprilie 2012

măcar că au fost lăudaţi...n-au primit ce le fusese făgăduit

Evrei 11:35 - Femeile şi-au primit înapoi pe morţii lor înviaţi; unii, ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea care li se dădea, şi au fost chinuiţi.
Evrei 11:36 - Alţii au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare;
Evrei 11:37 - au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu fierăstrăul, chinuiţi; au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi,
Evrei 11:38 - ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului.
Evrei 11:39 - Toţi aceştia, măcar că au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuşi nu au primit ce le fusese făgăduit;
Evrei 11:40 - pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârşire fără noi.


                             Oameni aleşi ai lui Dumnezeu, adică puşi deoparte, adică sfinţiţi. Unii dintre ei amintiţi de Cuvânt în cartea aceasta "Evrei". Exemple de credinţă. Lor, mai ales, Dumnezeu le-a făcut mari făgăduinţe, lor, care le merită. Şi totuşi, ceea ce le fusese făgăduit ei nu au primit, căci făgăduinţa era mare, ea trebuia să ajungă, prin Isus Cristos, de la ei până la noi, şi de la noi mai departe, spre cei care vor urma, până la a doua venire. Aşa lucrează Dumnezeu, aşa ne desăvârşeşte Dumnezeu, unii prin alţii. Oamenii aceştia exemplari nu au putut să ajungă la desăvârşire fără noi, noi nu putem fi desăvârşiţi fără ei. De aceea înţeleg eu că ei nu sunt morţi, ei sunt ca Lazăr. Şi astfel, din desăvârşire în desăvârşire, Dumnezeu Îşi împlineşte planurile cu oamenii pe care îi alege El, din om în om, din credinţă în credinţă, din sfinţenie în sfinţenie, prin oameni spre Dumnezeu până la Dumnezeu. Dumnezeu, Creatorul a toate câte le vedem, este împlinitor de planuri divine prin El Însuşi, dar şi prin oamenii pe care El îi alege. Suferinţele sfinţilor în vechime erau aceleaşi cu ale primilor creştini, sau invers e acelaş lucru, credinţa în acelaş Dumnezeu generează, pentru continuitatea ei, aceleaşi sacrificii. Şi, de fapt, ei, vechii testamentari, ca şi noii testamentari, nici nu au avut conştiinţa durerilor lor în sacrificiile trăite, căci pentru ei credinţa era vindecătoare. Ei aveau perspectiva veşniciei în fericire, şi nu supărările unor suferinţe trecătoare. Pentru ei iubirea de Dumnezeu era mai mare decât orice suferinţă, chiar dacă unii nu aveau întreagă explicaţia care ne este dată nouă acum prin Cuvânt. Iubirea de Dumnezeu nu generează suferinţe, sacrificiul din dragoste de Dumnezeu nu este un sacrificiu al suferinţei, nu este un sacrificiu al morţii, ci al învierii. Faptul că Dumnezeu S-a jertfit pentru noi, nu înseamnă că trebuie să ne jertfim şi noi pentru El, nu cred că El cere asemenea jertfe, El cere jertfa iubirii, care e o jertfă împlinitoare, nu aducătoare de dureri, ci vindecătoare. Suferinţele sfinţilor din vechime aşa cred că trebuie noi să le înţelegem acum, şi aşa trebuie să ne înţelegem şi propriile suferinţe, lacrimi de dragoste pentru desăvârşirea noastră, noi toţi împreună, şi toţi împreună împreună cu Dumnezeu.
      Scriu aici şi traducerea lui B. Anania:
Evrei 11:35 - femei care şi-au luat morţii înviaţi; iar alţii au fost chinuiţi, nevrând să primească eliberarea, pentru a-şi dobândi una mai bună, învierea;
Evrei 11:36 - iar alţii au suferit batjocoriri şi bice, şi chiar lanţuri şi închisoare,
Evrei 11:37 - au fost ucişi cu pietre, sfârtecaţi, au murit ucişi cu sabia, au pribejit în piei de oaie şi-n piei de capră, strâmtoraţi, necăjiţi, înjosiţi,
Evrei 11:38 - ei, de care lumea nu era vrednică! rătăcind în pustiuri, în munţi, în peşteri, şi-n crăpăturile pământului.
Evrei 11:39 - Şi toţi aceştia, deşi primiseră bună-mărturie pe temeiul credinţei lor, n-au primit roadele făgăduinţei;
Evrei 11:40 - pentru că Dumnezeu prevăzuse pentru noi ceva mai bun, aşa ca ei să nu ajungă fără noi la desăvârşire.

miercuri, 4 aprilie 2012

au căpătat făgăduinţe - Samuel

Evrei 11:32 - Şi ce voi mai zice?Căci nu mi-ar ajunge vremea dacă aş vrea să vorbesc de Ghedeon, de Barac, de Samson, de Ieftaie, de David, de Samuel, şi de prooroci.

                                                 X

                              Samuel - ebr.=numele lui Dumnezeu - profet, şi ultimul judecător în Israel, fiul lui Elcana şi al Anei. Copil fiind, Samuel slujeşte, după promisiunea făcută de mama lui, preotului Eli, în locaşul de la Silo. Şi creştea mereu cu vârsta, şi era iubit şi de Dumnezeu şi de oameni.  Eli moare la o vârstă înaintată, când primeşte vestea că într-o bătălie cu filistenii, chivotul legământului a căzut în mâinile duşmanului. Samuel preia funcţia de judecător, care, în perioada prestatală a Israelului, era o autoritate impusă. El adună poporul împotriva duşmanului, şi filistenii sunt bătuţi cu ajutorul Domnului  Apoi, timp de aproape o generaţie, Israel trăieşte în pace, atât din interior cât şi din afară. Fiii lui Samuel sunt desemnaţi ca succesori. Dar deoarece ei se lasă mituiţi, poporul vrea un alt rege. Samuel avertizează împotriva unui astfel de suveran puternic, dar în urma unei revelaţii divine, îl unge pe Saul ca rege, urmând ca el să fie confirmat de către popor. Îndată după aceea Samuel renunţă la funcţia de judecător. Atunci când Saul nu urmează porunca lui Yahve în privinţa unei anumite pedepse, vine Samuel să corecteze greşala, ucigându-l cu propria lui mână pe Agag, regele Amaleciţilor. Cu Saul nu se mai întâlneşte până în ziua morţii sale. La porunca lui Yahve, care l-a lepădat pe Saul din pricina neascultării sale, Samuel îl unge rege pe David. Când Samuel moare, tot poporul Israel îl plânge. Este îngropat în terenul lui din Rama. Se pot sublinia, în principal, două lucruri referitoare la rolurile pe care le-a avut Samuel: în primul rând, deşi se poate admite că activitatea lui a fost deosebit de complexă, cartea Judecători subliniază rolul lui de lider militar şi judecător; în al doile rând, Samuel a trăit într-o perioadă de criză şi de tranziţie, rolul lui fiind de calmare şi bună-rânduire a celor ce se întâmplau atunci. Despre Samuel se poate afirma, în final, că a combinat rolul de prooroc cu acela de judecător, şi a reuşit.

marți, 3 aprilie 2012

au căpătat făgăduinţe - David

Evrei 11:32 - Şi ce voi mai zice? Căci nu mi-ar ajunge vremea, dacă aş vrea să vorbesc de Ghedeon, de Barac, de Samson, de Ieftaie, de David, de Samuel, şi de prooroci.

                                                  IX

                             Isus Cristos este numit fiul lui David în tradiţia creştină, în special de către evanghelistul Matei, echivalat fiind, implicit şi indirect, cu aşteptatul Mesia, intrarea lui Isus în Ierusalim este probabil cel mai cunoscut exemplu de adeverire (Matei 21:9; 22:42) Osana  Fiul lui David! strigă mulţimea. Tabelele genealogice din Matei şi din Luca afirmă înrudirea lui Isus cu David, lucru susţinut şi de Pavel. Totodată în Noul Testament Isus este Domnul lui David. David este menţionat în Noul Testament şi fără referire la Isus, fiind considerat un prooroc al poporului evreu, şi un erou al credinţei. Biblia nu trece nicăieri cu vederea păcatele sau defectele de caracter ale copiilor lui Dumnezeu.  Tot ce a fost scris înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră. (Romani 15:4) o parte a misiunii Scripturii fiind tocmai aceea de a avertiza prin exemple, dar şi de a încuraja prin exemple. Păcatul lui David din întâmplarea cu Urie este un exemplu important şi din acest punct de vedere. Această pată trebuie să fie văzută, cred eu, chiar aşa cum şi este ea-o pată pe un caracter care desigur a fost bun şi frumos pentru gloria lui Dumnezeu. Este adevărat că în viaţa lui David putem găsi trăiri şi întâmplări care par respingătoare pentru copiii Noului Legământ, dar nu trebuie să uităm că David a slujit celor din vremea lui, după planul lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 13:36)  şi că, în generaţia lui, el s-a evidenţiat ca o lumină strălucitoare pentru cei care vroiau să se apropie de Dumnezeul lui Israel, lucru rămas valabil şi pentru noi, acum. Realizările lui David au fost multe şi felurite: om de acţiune, rege, poet, tandru îndrăgostit, generos şi cu ai lui dar şi cu duşmanii, judecător aprig şi drept, prieten loaial, soţ şi tată iubitor. El a avut deci multe calităţi pe care noi le putem considera demne de toată admiraţia la un om, dar, ca oricare om, a avut şi defecte.

luni, 2 aprilie 2012

au căpătat făgăduinţe - David

Evrei 11:32 - Şi ce voi mai zice? Căci nu mi-ar ajunge vremea să vorbesc de Ghedeon, de Barac, de Samson, de Ieftaie, de David, de Samuel, şi de prooroci.

                                             VIII

                         O dată, când domnia sa se afla la un apogeu al strălucirii sale, David săvârşeşte una dintre cele mai neînţelese acţiuni: adulterul cu Batşeba, atunci soţia lui Urie. David o vede, întâmplător, pe Batşeba făcând baie; se îndrăgosteşte pe loc de ea. Regele porunceşte apoi trimiterea lui Urie, soţul Batşebei, într-o luptă periculoasă, unde acesta îşi pierde viaţa. Proorocul Natan îi prevesteşte lui David abaterea unei nenorociri asupra casei sale, drept urmare a acestui aranjament. Batşeba, devenită soţia lui David, îl naşte pe Solomon, dar aceasta după moartea primului lor copil. Solomon va fi rege după David. Un fiu mai mare al lui David, Absalon, agită poporul împotriva suveranului. Când situaţia i se pare prielnică, Absalon încearcă să-şi detroneze tatăl. Răzvrătirea pare să triumfe, iar David, total nepregătit, este nevoit să fugă din Ierusalim. Când David reuşeşte să-şi adune trupele rămase fidele, ele îl înfrâng pe Absalon. Acesta este ucis în timpul bătăliei, în ciuda unei porunci date anume de David de a fi prins viu. David îşi jeleşte fiul, în unul dintre cele mai admirabile pasaje ale Bibliei. Mai târziu, când Adonia, un alt fiu al regelui, încearcă să dobândească el tronul, Batşeba şi Natan au grijă ca Solomon să fie urmaşul lui David la tron. Pe patul de moarte, David îşi obligă cumva urmaşul să răzbune uciderea lui Abner de către Ioab. David moare la vârsta de 70 de ani, şi este înmormântat la Ierusalim.

duminică, 1 aprilie 2012

au căpătat făgăduinţe - David

Evrei 11:32 - Şi ce voi mai zice? Căci nu mi-ar ajunge vremea să vorbesc de Ghedeon, de Barac, de Samson, de Ieftaie, de David, de Samuel, şi de prooroci.

                                              VII

           Pe vremea când tâlhărea, David o întâlneşte pe Abigail, isteaţa soţie a lui Nabal, pe care, după ce rămâne văduvă, David o va lua de soţie. Intrând în slujba filistenilor, lui David i se dă în stăpânire cetatea Ţiglag. Ajuns fiind un supus de încredere, David îl convinge pe Achiş, regele filistenilor, că năravurile sale de a prăda ţinuturile din împrejurimi, unde nu lasă în urmă nici un supravieţuitor, ar fi îndreptate împotriva lui Israel. La un nou atac al filistenilor asupra lui Israel, David îl însoţeşte pe Achiş, dar nu-i este îngăduit să lupte împotriva propriului său popor. La întoarcere, găseşte Ţiglagul distrus de năvălitorii amaleciţi, iar femeile şi copiii duşi în robie. David îi urmăreşte pe năvălitori, şi reuşeşte să-i elibereze pe captivi, printre care se afla şi Abigail. Saul şi Ionatan sunt ucişi de filisteni. David îl plânge pe fratele său Ionatan, dar şi pe tatăl acestuia, într-o cântare de jale. David este uns acum rege în Iuda; în acelaşi timp căpetenia oştirilor lui Saul, Abner, îl proclamă rege în Israel pe fiul lui Saul, Isboşet. După şapte ani de război civil, Abner, care tocmai începuse tratativele cu David, este ucis de căpetenia lui David, Ioab, care răzbună astfel moartea unui frate. Este ucis şi Isboşet. David este uns rege peste întregul Israel. Când chivotul Domnului ajunge la Ierusalim, însoţit de alaiul mulţimii care exulta, o icoană preînchpuitoare a intrării lui Isus în Ierusalim, regele joacă înaintea Domnului îmbrăcat în scurtul efod de in al preoţilor. Prima lui soţie, Micol, văzându-l, îl dispreţuieşte. Plănuita zidire a Templului nu va fi realizată decât de fiul lui David, Solomon, pe locul unde a luat sfârşit ciuma, cu care a fost pedepsit Israel din pricina unei numărări a poporului făcută de David fără acceptul direct al lui Dumnezeu. Sub David Israel ajunge o mare putere, dar acest lucru va dura doar puţină vreme.