sâmbătă, 30 martie 2013

diavolul L-a dus în sfânta cetate

Matei 4:5 - Atunci diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus pe straşina Templului,
Matei 4:6 - şi I-a zis: "Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos; căci este scris: "El va porunci îngerilor Săi să vegheze asupra Ta; şi ei Te vor lua pe mâini, ca nu cumva să Te loveşti cu piciorul de vreo piatră."

                                                                       Citind asta, îmi pot da seama că sfinţenia unor locuri nu ne poate apăra de dorinţele diavolului de a ne distorsiona chiar înţelesurile noastre asupra sfinţeniei. Dar mai ales, îmi pot da seama cât de bine cunoaşte diavolul cele srise în Cartea Sfântă. Şi, dându-mi seama, mă pot convinge mai intens că prezenţa diavolului nu poate anula, totuşi, sfinţenia locurilor, dar mai ales că distorsionările lui nu pot schimba înţelesurile cuvintelor Cărţii, decât pentru aceia care, ascultându-i îndemnul venit pe aripi de falsă sfinţenie, se chiar aruncă jos. În mintea mea, scena aceasta se repetă de fiecare dată când simt încercări de ispitire: acolo pe straşina Templului era Dumnezeu Atotputernic, şi era diavolul. Cine poate crede că dacă s-ar fi chiar aruncat jos, pe Dumnezeu nu L-ar fi prins îngerii Săi? dacă mai era nevoie să-L prindă pe Acela care e Duh.  Citind mai departe, versetul 11 ne poate lămuri. Isus putea să evite de la început întâmplarea, El care ştie dinainte totul, dar nu a făcut-o ca să ne arate nouă, supuşilor la ispitiri, că dacă diavolul are acces nerestrictiv pe straşina Templului, noi, pe care El ne-a făcut să fim Templu Sfânt lui Dumnezeu, îi putem restricţiona accesul pe straşina templelor care suntem. Sfinţenia unor locuri nu ne poate apăra de dorinţele diavolului, dar amintirea faptului că putem fi sfinţi o poate face. Noi, oamenii, suntem mai importanţi decât locurile, iar sfinţenia noastră e mai importantă decât  a lor. Această sfinţenie, pusă în toţi de Cel Sfânt pentru că aşa a voit, este, cumva, îngerul nostru interior, care de fiecare dată când, neatenţi cum suntem, dăm ascultare falselor sfinţenii din afară, ne prinde în braţele lui, să nu ne lovim. Dumnezeu a avut grijă de asta înaintea noastră, noi trebuie doar să ne amintim de grija Lui.

sâmbătă, 23 martie 2013

şi ne va scoate

Daniel 3:17 - Iată, Dumnezeul nostru, căruia îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins, şi ne va scoate din mâna ta, împărate!
Daniel 3:18 - Şi chiar de nu ne va scoate, să ştii împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi, şi nici nu ne vom închina chipului de aur pe care l-ai înălţat!

                                 Acesta este devotamentul pe care-l merită, Dumnezeu. Unui Dumnezeu mare, aşa cum este Creatorul, nu ar trebui să-I fim mici în devotament. Lui ori îi suntem devotaţi întru totul, ori deloc. Dar ce înseamnă a-I fi devotat Aceluia despre care ştim că pune numai bune-intenţii în tot ce face şi în tot ce ne pretinde să facem? El ne-a creat, pe fiecare în parte, cu scopul de a fi fericiţi, şi ne pretinde asta. Ne pretinde să fim fericiţi pentru că fericirea este starea normală a unei iubiri. Cum poate spune un nefericit că Îl iubeşte pe Dumnezeu? Ar fi o contradicţie de stări. Cine îşi iubeşte Creatorul, dincolo de iubirea de părinţi, de iubiţi, de oameni, nu are cum fi decât fericit. Aşa cum era Daniel între lei. Cine e fericit în iubire, îşi iubeşte şi duşmanul. Când iubim, pe Dumnezeu, pe oameni, pe fiinţele iubite, pe părinţi, duşmanii încetează să existe, oricât de mari ar fi ei. Iar cine iubeşte aşa, cum ar putea să nu-I fie devotat izvorului iubirii lui? Devotamentul faţă de Dumnezeu este aducător de fericire, starea de fericire ne măreşte devotamentul. Şi totuşi, eu cred că nu această stare de fericire ar trebui să fie motivul devotamentului faţă de Dumnezeu, motivul  adevărat fiind acela că Dumnezeu ne merită devotamentul, chiar dacă răspalta lui nu ar fi fericirea noastră. Cred asta, deşi, până la urmă, şi aici ar fi o contradicţie de stări, dar mai bine nu-mi pot explica devotamentul...
                  Vezi şi :
Mica 7:7 - Eu însă voi privi spre Domnul, îmi voi pune nădejdea în Dumnezeul mântuirii mele, Dumnezeul meu mă va asculta.
Mica 7:8 - Nu te bucura de mine vrăjmaşă, căci chiar dacă am căzut, mă voi scula iarăşi, chiar dacă stau în întuneric, totuşi Domnul este Lumina mea!
Mica 7:9 - Voi suferi mânia Domnului, căci am păcătuit împotriva Lui - până ce El îmi va apăra pricina, şi-mi va face dreptate; El mă va scoate la lumină, şi voi privi dreptatea Lui.

sâmbătă, 16 martie 2013

Eu, Domnul, am vorbit, şi voi şi face!

Ezechiel 17:24 - "Şi toţi copacii de pe câmp vor şti că Eu, Domnul, am pogorât copacul care se înălţa, şi am înălţat copacul care era plecat; că Eu am uscat copacul cel verde şi am înverzit copacul cel uscat. Eu, Domnul, am vorbit, şi voi şi face!"

                                                             Aşa lucrează Cel de Sus. Pare o lucrare opusă firii omeneşti, dar de fapt firea omenească este cea care se opune, sau încearcă să o facă, acestei lucrări divine. Şi pentru ca această opunere să nu mai fie aşa de îndârjită, Tatăl Ceresc Îşi trimite Fiul pentru a ne face, pe cât mai mulţi, să înţelegem corect ce e urcarea şi ce e coborârea, să înţelegem corect că altele sunt percepţiile domeniului spiritual comparativ cu ce percepem cu gândirea noastră neuronică, şi ne încăpăţânăm apoi să simţim cu simţirile noastre omeneşti. Isus a venit, El este aici şi ne spune tuturor cum trebuie să ne smerim pentru a fi ridicaţi, cum trebuie să rămânem slujitori pentru a ajunge stăpâni, stăpâni pe noi înşine mai ales, cum trebuie să ştim ce e sărăcia pentru a înţelege ce e bogăţia, ne spune că trebuie să suferim pentru a ne întregi nesuferinţa, că trebuie să-i iubim pe alţii pentru a ne face iubiţi, că trebuie să ne dorim nemurirea pentru a-L putea iubi pe Dumnezeu în eternitate.
                    Scriu aici şi varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:
Iezechiel 17:24 - Şi toţi copacii câmpului vor şti că Eu sunt Domnul, Cel ce umilesc arborele ănalt şi înalţ copacul smerit, Cel ce usuc lemnul verde şi pe cel uscat îl înverzesc. Eu, Domnul, am grăit, şi Eu o voi face!"

sâmbătă, 9 martie 2013

Eu trimit un Înger înaintea ta

Exodul 23:20 - Iată, Eu trimit un Înger înaintea ta, ca să te ocrotească pe drum, şi să te ducă în locul pe care l-am pregătit.
Exodul 23:21 - Fii cu ochii în patru înaintea Lui, şi ascultă glasul Lui; să nu te împotriveşti Lui, pentru că nu vă va ierta păcatele, căci Numele Meu este în El.

                            Poate cineva simţi divinitatea ca şi cum îngerii nu ar exista? Sau poate pătrunde adevărurile realităţii în lipsa pătrunderii adevărului că îngerii există? Se poate simţi cineva om păzit deplin fără să simtă prezenţa Îngerului Păzitor? Dificultăţile pe care le întâmpinăm în a percepe aşa cum ne-am dori lumea spirituală, care este mai adevărată şi mai deplină decât lumea perceptibilă, nu ar trebui să ne împiedice să ne apropiem cu mai mare curaj de îngeri, cel puţin cu curajul cu care ei se apropie de noi. Şi în cazul lor nici nu ştiu dacă este vorba despre curaj, cred că e mai degrabă o normalitate aceea de a ni se apropia cât mai mult. Anormalitatea o practicăm noi, atunci când privim cu, poate, mirare, sau poate teamă, sau poate curiozitate, dar sigur cu nemeritată nepăsare şi neînţelegere, spre pleiada de îngeri care ne înconjoară. Nu aş vrea să par dur în afirmaţii, dar vă întreb, şi mă întreb: de câte ori simt eu prezenţa îngerilor deasupra lumii şi vieţii mele? Oare nu de prea puţine ori? Şi oare, de cele mai multe ori, nu numai atunci când "interese personae" mă îndeamnă spre asta? Cred că am dreptate! Dar, cumva, mă şi liniştesc, vegheat de ei, chiar de ei, de îngeri, şi de Îngerul meu Păzitor mai ales. Mă liniştesc pentru că îmi dau seama că minunata lume spirituală a îngerilor există acolo, deasupra noastră, indiferent de temerile, ezitările şi greşitele noastre percepţii. Indiferent de ele, dar nu indiferentă la ele: ne vin tuturor, sunt sigur, multe semnale dinspre lumea îngerilor, ar trebui doar să fim fiecare mai atenţi la cum le primim şi ce facem cu ele apoi. Fiinţele acelea spirituale care sunt îngerii, şi care iată! poartă Numele Tatălui Ceresc în ele, există nu numai pentru aceia care privesc spre ele, ele există pentru toţi. Şi tuturor ne trimit semnale, şi o fac de mult mai multe ori decât am crede sau simţi noi, o fac atât la îndemnul lui Dumnezeu, cât şi din propria lor iniţiativă. Nouă ne rămâne doar să fim cu ochii în patru înaintea lor. Aşa cum ei, îngerii, şi Îngerul nostru Păzitor mai ales, sunt în ce ne priveşte pe fiecare. Noi, oamenii, existăm pentru că există Dumnezeu. Îngerii există pentru că există Dumnezeu şi existăm noi, oamenii...
       Scriu aici şi varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:
Ieşirea 23:20 - Iată, Eu îl trimit pe îngerul Meu înaintea feţei tale, ca să te păzească pe cale, să te ducă'n ţara pe care ţi-am gătit-o.
Ieşirea 23:21 - Ia aminte asupră-ţi şi ascultă de el şi să nu-i fii necredincios; că nu va fi indiferent, fiindcă Numele Meu este deasupra-i.

sâmbătă, 2 martie 2013

o altă inimă

Ezechiel 11:19 - "Le voi da o altă inimă, şi voi pune un duh nou în voi. Voi lua din trupul lor inima de piatră, şi le voi da o inimă de carne,
Ezechiel 11:20 - ca să urmeze poruncile Mele, să păzească şi să împlinescă legile Mele; şi ei vor fi poporul Meu, iar Eu voi fi Dumnezeul lor.
Ezechiel 11:21 - Dar acelora a căror inimă simte plăcerea faţă de idolii şi urâciunile lor, le voi întoarce faptele asupra capului lor," zice Domnul Dumnezeu.

                         Schimbarea inimilor noastre...  Nu cred să fi existat om a cărui inimă să nu necesite schimbare. Schimbare care înseamnă, de fapt, întoarcerea inimilor noastre la inima pe care Dumnezeu a creat-o în pieptul primului om, inima aceea în care veşnicia nu era doar un gând, ci o trăire. Dacă Adam ar fi păzit şi împlinit legile Creatorului, care atunci se reduceau la un singur îndemn, inima lui ar fi rămas inima de carne, inima  în care Creatorul i-a aşezat veşnicie în bătăile vieţii. Dacă ar fi făcut asta, carnea nostră ar fi rămas nestricată, şi inimile neîmpietrite. Carnea noastră, adică a tuturor urmaşilor lui Adam. Ceea ce înseamnă că atunci idoli dintre oameni nu ar mai fi existat, iar fiinţele decăzute dinainte de căderea omului ar fi rămas cumva izolate. Dacă s-ar fi întâmplat aşa, Raiul nu s-ar fi amestecat cu Iadul, iar răstimpul acesta al răscumpărării noastre, căruia noi îi spunem viaţă, nu ar mai fi fost necesar. Atunci toţi oamenii ar fi rămas poporul lui Dumnezeu, iar fiinţele decăzute ar fi rămas în urâciunile lor.  Nu s-a întâmplat însă aşa, de aceea vrea Creatorul să ne dea o altă inimă asemeni aceleia de dinaintea amestecului nostru cu cele idoleşti. Dar pentru că împietrirea inimilor noastre s-a întâmplat, unii aleg să rămână cu ele împietrite. Iată un domeniu în care omul se dovedeşte a fi mai tare decât Dumnezeu, pentru că degeaba ar vrea El să le dea unora  o altă inimă dacă ei nu vor să o reprimească, dacă ei aleg să rămână în împietrirea inimii lor. Răspunderea faţă de libertatea de care Creatorul nu a vrut să ne lipsească, este a noastră, a fiecăruia. 
          Scriu aici şi varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:
Iezechiel 11:19 - "Şi le voi da o altă inimă; şi duh nou voi pune într'înşii; inima lor de piatră le-o voi smulge din trup, şi le voi da o inimă de carne,
Iezechiel 11:20 - pentru ca ei în poruncile Mele să umble şi rânduielile Mele să le păzească şi să le facă; şi ei Îmi vr fi Mie popor, iar Eu le voi fi lor Dumnezeu.
Iezechiel 11:21 - Cât despre cei a căror inimă umblă după urâciunile şi nelegiuirile lor, purtările lor în capul lor le voi întoarce," zice Domnul.