sâmbătă, 31 august 2013

din El, prin El și pentru El sunt toate

Romani 11:36 - Din El, prin El și pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin.

                                                       Un singur Dumnezeu, trei feluri de manifestare a Acestuia: din, prin și pentru   Treimea ni se revelează aproape tainic de printre cuvintele Bibliei, și poate tainic o simțim și sufletește, e prea Mare ca să poată fi altceva decât o taină, mai ales când ardoarea cu care vrem să O cunoaștem și să O iubim e mare şi ea. Însă nu e o taină ascunsă, dusă în întunecate obrocuri, dimpotrivă! e o taină la vedere, o taină pe care o putem simți încă de la începuturile căutărilor noastre credincioase. Îl căutăm pe Dumnezeu fără să ştim că El ne-a găsit. Taina Treimii nu stă în existența Ei, Ea ni se revelează de peste tot, taina Treimii stă în înțelegerea manifestării Ei. Trebuie bine să simțim ce înseamnă Un Singur Dumnezeu, din Care, prin Care și pentru Care sunt toate lucrurile. Din Tatăl, prin Fiul, pentru Duhul Sfânt - este modul de manifestare a Unuia Singur în Trei. În Tatăl este unitatea, în Fiul egalitatea, în Spiritul Sfânt armonia unității și egalității. Toate lucrurile sunt una datorită Tatălui, toate sunt demne de iubirea noastră prin Fiul, toate sunt armonios unite pentru ca Spiritul Sfânt să Se poată manifesta. Toate lucrurile eu cred că chiar asta înseamnă, toate lucrurile, adică și răul, dacă ar înțelege modul în care Treimea se manifestă, ar putea veni să fie inclus în această manifestare, și, desigur, din acel moment ar înceta să mai fie rău. Tot ce acceptă, prin înțelegere și trăire, să fie inclus în iubire, devine iubire. Numai că... De aceea este, uneori, atât de tainică Treimea, numai că este tainică nu prin ascundere, ci prin reaua înțelegere. 
Mai putem citi:
Romani 8:32 - El, care nu Şi-a cruţat propriul Său Fiu, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da împreună cu El, toate lucrurile?

sâmbătă, 24 august 2013

Acela îți va spune

Faptele Apostolilor 10:1 - În Cezareea era un om cu numele Corneliu, sutaș din ceata de ostași numită ”italiana”.
Faptele Apostolilor - 10:2 - Omul acesta era cucernic și temător de Dumnezeu, împreună cu toată casa lui. El făcea multe milostenii norodului, și se ruga totdeauna lui Dumnezeu.
Faptele Apostolilor 10:3 - Pe la ceasul al nouălea din zi, a văzut lămurit în vedenie pe un înger al lui Dumnezeu că a intrat la el și i-a zis: ”Corneliu!”
Faptele Apostolilor 10:4 - Corneliu s-a uitat țintă la el, s-a înfricoșat și a răspuns: ”Ce este, Doamne?” Și îngerul i-a zis: ”Rugăciunile și milosteniile tale s-au suit înaintea lui Dumnezeu, și El Și-a adus aminte de ele.
Faptele Apostolilor 10:5 - Trimite acum niște oameni la Iope, și cheamă pe Simon, zis și Petru.
Faptele Apostolilor 10:6 - El găzduiește la un om numit Simon, Tăbăcarul, a cărui casă este lângă mare. Acela îți va spune ce trebuie să faci."

                                      Putem discerne aici, spun eu, o scară a spiritualității: Dumnezeu, îngeri, oameni. Faptul că, spiritual, ne putem regăsi într-o astfel de însoțire, nu face decât să ne asigure că vrerea lui Dumnezeu este mântuirea tuturor. Dar, deși atât de dorită de toți, nimeni nu va fi mântuit fără propria lui participare.  De aici ne mai putem da seama de ceva. Să ne gândim: îngerul vine la Corneliu spre a-i transmite un mesaj, dar nu îi spune el mesajul, măcar că putea să o facă, ci îl trimite la un alt om să i-l spună. Dumnezeu nu vrea să lucreze numai prin îngeri, lăsând omul la o parte. Pentru că, fără îndoială, condiția umană în spiritualitate ar fi fost înjosită dacă Dumnezeu ar fi făcut ca nu prin oameni să le dea oamenilor Cuvântul Său. Într-adevăr,să ne amintim: Templul lui Dumnezeu este sfânt; voi sunteți acela! (1 Corinteni 3:16)  Dacă Dumnezeu nu ar fi dat răspunsuri prin Templele noastre omenești, și ar fi proclamat numai din cer, prin îngeri mai ales, tot ceea ce vrea El să ne dea nouă ca învățătură, locul nostru pe scara spiritualității nu ar mai fi fost același. Dar Dumnezeu așa lucrează! Și nouă acolo ne este locul în spiritualitate. Și cum să nu fie așa când chiar El ne învață felul în care dragostea trebuie să ne țină laolaltă prin legătura unirii, iar calea pentru ca aceasta să se întâmple curat și adevărat este aceea ca spiritele noastre să se reverse unele în altele. Și așa să apelăm unii la alții, trimiși de Dumnezeu, de îngeri sau de oameni, pentru ca învățând unii de la alții, să întărim prin iubire spiritualitatea.

sâmbătă, 17 august 2013

Domnul este Duhul

2 Corinteni 3:17 - Căci Domnul este Duhul; şi unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia.

                                        Dumnezeu este Duh - Spirit. Cât de greu trebuie să-mi fie mie să înţeleg ce înseamnă asta? Mie şi tuturor celor care vor să ştie. Când auzim:  "Duh" oare nu cei mai mulţi dintre noi ne gândim  la ceva aproape imaterial, un fel de abur care nu există, pentru că nu-l vedem  şi pentru că ne putem întinde mâinile prin el ca printr-un vid? Cine a văzut vreodată un duh? oricare ar fi el, pentru ca văzându-l pe acela, să-şi poată explica mai uşor Duhul numit Dumnezeu? Nu ne putem baza pe închipuiri când vorbim despre aşa ceva. Sau cât de mult ne poate ajuta faptul că ştim că purtăm în trupuri un suflet, a cărui esenţă este duhul din noi? Să ştim nu e suficient, dacă nu simţim asta, şi anume, să simţim că parte din noi nu aparţine acestei lumi, nu aparţine acestei dimensiuni în care vedem-bine că acum trăim. Şi pornind de la această simţire, care în niciun caz nu trebuie să fie o părere, sau o închipuire, să devenim convinşi că duhul acela există în noi, iar mai departe, convingerea aceasta, să ne convingă de relitatea Duhului numit Dumnezeu. Trebuie să fim cu tărie convinşi că Domnul este Duhul nu pentru că ne vedem unii altora trupurile vieţii acesteia, ci pentru că simţim cum suntem duhuri în trupuri. Numai simţind aşa devenim liberi să-L simţim pe Duhul numit Dumezeu. Nu-L putem vedea pe Dumnezeu, El a binevoit să stabilească asta, dar Îl putem simţi pe Dumnezeu, şi anume, Îl putem simţi simţind dumnezeirea pe care El a aşezat-o în fiecare om, greşitori şi păcătoşi, aşa cum am ajuns să fim toţi. Oricât de păcătoşi ne-am simţi, şi suntem, libertatea pe care o simţim în duh, este mai importantă decât păcatele a tot felul de îngrădiri. Acea libertate ne înalţă spre a-L simţi pe Domnul, şi acea înălţare ne apropie de El. Poate sunt trăiri aparţinând altor dimensiuni decât acelea pe care le percepem acum, şi poate abia viaţa din dimensiunile acelea ne va aduce deplina înţelegere, dar ştiind cum suntem şi trăim acum, ne putem uşura, prin noi înşine, apropierea de Cel despre care ştim că e Duh. Este, cred eu, ceea ce trebuie să înţelegem citind:          Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.  (2 Corinteni 3:18)

sâmbătă, 10 august 2013

toate să se facă spre zidirea sufletească

1 Corinteni 14:26 - Ce este de făcut, atunci, fraților? Când vă adunați laolaltă, dacă unul dintre voi are o cântare, altul o învățătură, altul o descoperire, altul o vorbă în altă limbă, altul o tălmăcire, toate să se facă spre zidirea sufletească.

                                                                 Să ne zidim sufletul, aceasta cred eu că este trecătoarea noastră misiune de acum. Trecătoare nu pentru că ar avea un sfârşit, şi apoi ne apucăm de altceva, trecătoare pentru că noi suntem în trecere pe meleagurile acestei vieţi. Trecere de care avem fiecare nevoie, spre zidirea sufletească. Atunci când ne-a creat, Dumnezeu a pus în noi, prin voinţa Sa, suflet. Dar nu putea Dumnezeu să lase ca această punere de suflet în trupuri omeneşti să râmână numai voinţa Sa, El a vrut ca sufletul să fie şi voinţa noastră, măcar că ştia  unde ne vor duce unele voinţe. Şi totuşi, repetatele noastre pervertiri sufleteşti nu pot strica adevărul că sufletul din om îl leagă pe om de Dumnezeu. Iar când legătura aceasta este umbrită, omul trebuie să o zidească, iar şi iar, înlăturând din zid cărămizile care întunecă. Nu poate omul, nu putem lăsa în grija lui Dumnezeu această zidire curăţitoare, pentru că fără participarea conştientă a fiecăruia, curăţirea nu ar fi deplină. Aceasta nu înseamnă că micşorăm rolul divin, nici nu am avea cum, ci înseamnă că ne sporim nouă rolul pe care Făcătorul sufletelor a socotit de cuviinţă să ni-l dea, din moment ce sufletul nouă ne-a fost încredinţat. Pentru că, oricât de iubitor ar fi Creatorul, sau tocmai pentru că este, El nu poate amesteca în veşnicie sufletele luminoase cu cele umbrite. De aceea nevoia noastră de zidire sufletescă, şi de aceea trecerea noastră pe meleagurile acestei vieţi.

sâmbătă, 3 august 2013

...şi v-a umplut inimile de bucurie.

Faptele Apostolilor 14:16 - El, în veacurile trecute, a lăsat pe toate neamurile să umble pe căile lor,
Faptele Apostolilor 14:17 - măcar că, drept vorbind, nu s-a lăsat fără mărturie, întrucât v-a făcut bine, v-a trimis ploi din cer, şi timpuri roditoare, v-a dat hrană din belşug, şi v-a umplut inimile de bucurie.

                                                      Nu putem  înţelege ce face Dumnezeu pentru creaţia Lui decât judecând ca unii care suntem parte a creaţiei, şi care acum trăim momentele unui veac care va deveni asemeni veacurilor trecute pentru cei care ne vor urma. Au fost, desigur, veacuri trecute în care Dumnezeu a existat pentru unii doar ca mărturie a lucrurilor bune care li se întâmplau, chiar dacă ei nici măcar de asta nu erau conştienţi. Aşa se întâmplă, în mare măsură, şi în veacul ale cărui momente le trăim noi acum: mulţi, cei mai mulţi, Îl ignoră pe Dumnezeu în mijlocul multor bunătăţi şi a multor bucurii, care uneori ne vin ca pe tavă. Aşa se va întâmpla şi în veacurile ce vin. Neamurile îşi vor parcurge mereu căile lor, care sunt căile creaţiei divine, creaţie care cuprinde şi căile bune, şi căile rătăcitoare, şi nu cred că este rolul unor părţi ale creaţiei să judece căile, bune sau rele, ale altei părţi. Acest rol îl are numai Judecătorul. Dar fiecare să ne judecăm propriile căi, asta da, trebuie să se întâmple, pentru că trebuie să ne pregătim aşa sosirea în faţa Judecătorului, anume: judecându-ne fiecare pas. Dumnezeu trăieşte într-o dimensiune în care nu există veacuri, şi în care belşugul şi bucuria, şi iubirea, şi altele asemenea lor, sunt însemnele unei realităţi pe care noi acum doar ne-o putem imagina. De acolo El ne trimite, în egale măsuri tuturor, raze ale acelor însemne. Ni le trimite, şi apoi ne lasă nouă sinceritatea bucuriei primirii lor. Sinceritatea, dar şi convingerea sau lipsa de convingere, că Cel care ne umple inimile cu bucurie e Dumnezeu, şi nicidecum trecătoarele întâmplări ale unor veacuri trecătoare. Şi nu cred că ar putea fi altfel, din moment ce ştiu că inimile cu care simţim bucuriile sunt asemeni inimii Celui care ne trimite acele bucurii. Asemănarea există pentru că aşa a voit Creatorul, mai trebuie să existe şi trăirile asemănătoare. Trăirile, adică adevărul paşilor aceia cu care, în mijlocul unor belşuguri şi bucurii primite, noi, fiecare, ne îndreptăm spre Cel care ne trimite mărturiile.
    Scriu aici şi traducerea lui Bartolomeu Anania:
Faptele Apostolilor 14:16 - şi Care'n veacurile trecute a lăsat ca toate nemurile să meargă'n căile lor,
Faptele Apostolilor 14:17 - deşi El pe Sine nu S-a lăsat nemărturisit, făcându-vă bine, dându-vă din cer ploi şi timpuri roditoare, umplându-vă inimile de hrană şi de bucurie.