duminică, 30 decembrie 2012

...un Dumnezeu de aproape ...un Dumnezeu de departe

Ieremia 23:23 - ”Sunt Eu numai un Dumnezeu de aproape?” zice Domnul, ”și nu sunt Eu și un Dumnezeu de departe?”

                                    Aproape și departe, ce înseamnă ”aproape și departe” când este vorba despre relația noastră cu Dumnezeu? Și cine hotărăște distanța? și distanțarea? Indiferent de cine,  și cum suntem noi, fiecare, Dumnezeu este pentru toți aproape. În relația noastră cu Dumnezeu distanțele capătă alte conotații, în relația noastră cu Dumnezeu Împărăția Lui e în noi, El e atât de aproape încât mulți nici nu-L sesizează. Și se îndepărtează... După căderea primului om Creatorul a binevoit să se gândească la mântuirea celui căzut. Cumva, El S-a retras în niște Ceruri Înalte, dar a lăsat imensitatea cerească și în sufletul greșitorilor, astfel încât distanțe să nu mai existe decât pentru aceia care sunt indiferenți la greșeli. Acolo, departe, El îi așteaptă pe toți cei care știu să-L iubească. Dar e un ”departe” care înseamnă ”aproape”, pentru că nu am putea trăi fără El. Și totuși, departe, pentru că noi Îl uităm de atâtea ori, și atâta de ușor! Aproape, pentru că avem în noi duhul Lui, departe, pentru că risipim cu ușurătate acel duh. Aproape, pentru că toți putem fi sfințiți, departe, pentru că  merităm foarte puțin sfințenia. Aproape, pentru că ne-a dat o simțire și o rațiune să înțelegem cât de aproape ne este El, departe pentru că ne facem, pe nesimțite și negândite, mereu și mereu alți dumnezei. Aproape, pentru că El este Viața, departe, pentru că alegem moartea. Aproape, pentru că El vrea să ne salveze, departe, pentru că noi ne îndepărtăm salvarea. Aproape, pentru că ne vorbește, departe, pentru că nu-L ascultăm. Aproape, pentru că Și-a dat pe singurul Fiu jertfă pentru noi, departe, pentru că uităm Jertfa pe cruce. Aproape, pentru că este aici, departe, pentru că este aici...
                    Scriu aici și varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:
Ieremia 23:23 - ”Eu sunt un Dumnezeu de aproape” zice Domnul, ”iar nu un Dumnezeu de departe.”

sâmbătă, 22 decembrie 2012

Domnul Însuşi vă va da un semn



Isaia 7:14 - De aceea Domnul Însuşi vă va da un semn: iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naşte un fiu, şi-I va pune numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi)

                                 Nu S-a numit Emanuel Isus, deşi, desigur, şi acesta poate fi numele Lui, al Aceluia care a venit să ne întărească semnul că Dumnezeu este cu noi.  Au hotărât cei din familia Lui de atunci, adică mama Lui Maria, şi tatăl Iosif, să Îi dea numele Isus, Iosua, Ieshua care înseamnă  Iahve este mântuire.  Ea va naşte un Fiu, şi-i vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale.(Matei 1:21)  Venit pe căi omeneşti, pentru ca semnul să fie mai credibil şi miracolul mai măreţ, Fiul lui Dumnezeu se naşte fiu al unei familii cât se poate de obişnuită. Şi totuşi deosebită, din moment ce Tatăl a hotărât ca Fiul Lui să devină fiul lor, numai că pe fiul Acela al lor, Dumnezeu Îl va face semn a cât de mult iubeşte El lumea, şi cale spre veşnicie a celor care cred în semn, şi îl înţeleg. Adică a celor care cred în adevărul că, dincolo de uşurinţa cu care noi ne facem nemeritată mântuirea, toţi merităm să fim mântuiţi,  merităm ca Dumnezeu să fie cu noi. Şi El este cu noi, Fiul Lui fiind semnul, Acel Fiul al Lui pe care părinţii săi pământeşti ascultă să-L numească Isus, aşa cum a vrut Tatăl Ceresc. Nu cred că erau conştienţi Maria şi Iosif de ce li se întâmplă, şi asta pentru că, oameni obişnuiţi fiind, dacă ar fi ştiut nu ar fi putut suporta măreţia. Măreţie care e, totodată, atât împlinire a unei promisiuni (Matei 1:22) cât şi potop de iubire divină peste noi, cei care crezând în ea, ne bucurăm de prezenţa continuă a Tatălui, şi a Fiului, şi  a Spiritului Lor Sfânt, înainte de a ne întrista de ceea ce suntem. Să facem parte dintr-o lume iubită aşa de mult de Creatorul ei, nu poate fi decât un semn de bucurie. Bucurie simplă, asemeni nașterii Celui nenăscut, dar imensă, asemeni măreției acestui miracol.
        Scriu aici şi varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:
Isaia 7:14 - Pentru aceasta Dommnul Însuşi vă va da un semn: Iată, fecioara va purta în pântece şi va naşte un fiu, şi-L vor chema cu numele de Emanuel.

sâmbătă, 15 decembrie 2012

toate marginile pământului

Isaia 52:10 - Domnul Îşi descoperă braţul Său cel sfânt, înaintea tuturor nemurilor; şi toate marginile pământului vor vedea mântuirea Dumnezeului nostru.

                                                        După Isaia 52:6 - De aceea poporul Meu va cunoaşte Numele Meu; de aceea va şti, în ziua aceea, că Eu vorbesc, şi zic: "Iată-Mă!" iată-L pe Dumnezeu, Acelaşi  Dumnezeu, aici, în Isaia 52:10. Trebuie să înţelegem că El ni S-a descoperit nouă, oamenilor, sau mie omului, mie iubitorului de Dumnezeu, pas cu pas, astfel încât, coborându-Se la nivelul meu de trăire şi înţelegere, să vrea să mă înalţe la nivelul Lui de sfinţenie. Ceea ce înseamnă că El vrea să mă readucă la starea în care chiar El a vrut să exist, înainte de a se manifesta păcatul, prin neascultarea primului om.  Iar faptul că El se coboară până la nevrednicia din mine, şi până la nepriceperea mea şi încăpăţânarea mea, pentru ca mie să-mi fie mai uşor să-L cunosc cu sufletul şi mintea mea de muritor încă nejudecat, îmi arată cât de mult mă iubeşte. Şi ca răsplată a acestei coborâri a Lui, El nu vrea din partea mea decât să-I dăruiesc acelaşi sentiment de iubire, iubire pe care chiar coborârea Lui o dovedeşte, iubire care pentru mine trebuie să însemne aceeaşi bucurie ca bucuria Lui. Dumnezeu e fericit, în sfinţenia Lui El nu poate fi altfel. Dacă vreau să ajung mai aproape de sfinţenia Lui, aşa trebuie să mă simt şi eu, fericit. Chiar şi atunci când pare mâniat, datorită greşelilor noastre, datorită greşelilor mele repetate, mânia Lui e numai o pată de umbră peste imensa Lui fericire. Să vrea, cu toată voinţa, şi puterea, şi sfinţenia Lui, să ne ducă în lumea imensei Lui fericiri, Dumnezeu, şi noi să nu vrem, şi eu să nu vreau!!! Cine îmi poate explica ce înseamnă asta?

sâmbătă, 8 decembrie 2012

Eu, Eu vă mângâi.

Isaia 51:12 - Eu, Eu vă mângâi. Dar cine eşti tu, ca să te temi de omul cel muritor, şi de fiul omului, care trece ca iarba,
Isaia 51:13 - şi să uiţi pe Domnul, care te-a făcut, care a întins cerurile şi a întemeiat pământul? De ce să tremuri necontenit toată ziua, înaintea mâniei asupritorului, când umblă să te nimicească? Unde este mânia asupritorului?

                                           Teama de Dumnezeu şi teama de oameni nu au nimic în comun. Nu cum ne este frică de oameni trebuie să ne fie frică de Dumnezeu, ba mai mult, eu cred că de Dumnezeu nici n-ar trebui să ne fie frică. Cum să ne temem de Acela despre care ştim că ne iubeşte până la sacrificiu? Sigur că sentimentul greşelilor, ca să nu mai vorbesc despre acela al păcatelor, ar putea naşte teamă, numai că nu trebuie să schimbăm izvorul acestor temeri, iar izvorul lor nu este în niciun caz Dumnezeu. Adică, dacă în relaţia noastră cu Creatorul avem a ne teme de ceva, atunci de noi trebuie să ne temem, fiecare de el însuşi mai ales, şi apoi fiecare de alţii. Dar şi această teamă, dacă fiecare ne-o umplem cu iubire, poate deveni mai blândă. Deşi cei mai mulţi dintre noi suntem de acord, ne este greu să practicăm îndemnul Domnului de a întoarce şi celălalt obraz atunci când răutatea unora ne loveşte. Ne este greu să înţelegem că răutatea naşte ură, şi că ura aceea o putem vindeca mai departe numai cu iubire. Oare mânia asupritorului nu s-ar schimba ea în mirare, şi apoi în înţelegere, dacă am întoarce şi celălalt obraz? Isus ştie că aşa este, de aceea ne îndeamnă să procedăm aşa. Dar El mai ştie şi ce rău-înţelegători suntem, de aceea ne reaminteşte mereu de bunătatea lui Dumnezeu, de mângâierile Lui, şi de faptul că dincolo de răutăţile dintre noi, trebuie să nu uităm că în marea lui bunătate, Dumnezeu este Singurul Mântuitor.
        Scriu aici şi varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:
Isaia 51:12 - Eu, chiar Eu sunt Cel ce te alină; ia seama cine eşti, că te-ai temut de omul muritor, şi de fiul omului, de ei, cei ce ca iarba s-au uscat,
Isaia 51:13 - şi L-ai uitat pe Dumnezeu Cel ce te-a făcut, pe Cel ce a făcut cerul şi a întemeiat pământul; şi pururea erai înfricoşat, cât e ziua de lungă, de arătarea mâniei celui ce te necăjea; că aşa cum gândea el să te nimicească pe tine, unde-i acum mânia lui, a celui ce-ţi făcea necazuri?

sâmbătă, 1 decembrie 2012

Eu, Domnul, spun ce este adevărat, vestesc ce este drept.

Isaia 45:19 - "Eu n-am vorbit în ascuns, într-un colţ întunecos al Pământului. Eu n-am zis seminţiei lui Iacov: Căutaţi-Mă în zadar! Eu, Domnul, spun ce este adevărat, vestesc ce este drept."

                                                      Vedeţi ce banală e întrebarea: "oare unde Îl găsesc pe Dumnezeu?" sau întrebarea: "oare cum să fac să Îl aud şi eu pe Dumnezeu?". Iată! El nu stă în colţuri întunecoase şi ascunse. Şi iată! căutările noastre, indiferent de abnegaţiile sau nehotărârile noastre, nu sunt zadarnice, şi nu sunt aşa pentru că pe Dumnezeu Îl putem găsi chiar şi înainte de a-L căuta, El fiind oricum, şi oriunde prezent. Nu cred că ar trebui să mă acuze cineva de panteism  pentru că fac aceste afirmaţii. Să ne gândim: Dumnezeu era sau nu era în flacăra focului care nu mistuia rugul aprins pe care-l vedea Moise? Sigur că era, dar nici Cerul atunci El nu l-a părăsit, era şi în Cer deci. Dumnezeu locuieşte într-un singur loc, dar este prezent peste tot.  Chiar şi atunci când, indiferenţi sau atenţi spre alte alea ale vieţii, noi trecem pe lângă El, El este acolo, adică aici, lângă fiecare dintre noi. El nu se ascunde, nu are cum, pentru că ascunzişurile ţin de latura omenească a înţelegerii credinţei. Mulţi dintre noi, căutându-L pe Dumnezeu, aproape că se ascund ei de El, ori din teamă, că se simt prea păcătoşi, ori din neştiinţă, crezând că ne trebuiesc multe şi obositoare căutări pentru a-L găsi. Pare greu să găsim pe cineva despre care ştim că nu îl putem vedea. Când este vorba despre găsirea de oameni, aşa este. Dar când este vorba despre Dumnezeu totul se schimbă, găsirea Lui, deşi El, deocamdată, e de nevăzut, este mai uşoară decât găsirea oricărui om, pentru că El e Dumnezeu nu e om. Nu cum căutăm pe alţi oameni trebuie să Îl căutăm pe Dumnezeu, pentru că trebuie să ştim că El nu stă ascuns niciodată, şi pentru nimeni. Mulţi dintre cei care Îl căutăm nici nu ştim că deja L-am găsit. Dumnezeu vine în întâmpinarea noastră chiar în timp ce-L căutăm, şi ni se dezvăluie chiar în timp ce ne îndoim. El e Dumnezeu!
                                                             

duminică, 25 noiembrie 2012

Un glas strigă

Isaia 40:3 - Un glas strigă: "Pregătiţi în pustie calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru."

                                          Ştim că se referă la Ioan Botezătorul acest îndemn, dar după ce suntem de acord cu asta, eu cred că ar fi bine să înţelegem că, deşi se spune neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru,  îndemnul se poate referi şi la noi, drumul acela ni-l putem pregăti fiecare, după cum ne este imboldul. Imbold venit iată! prin glas dumnezeiesc, dar tot aşa, venit şi prin glas propriu. Curăţirea şi netezirea drumului înseamnă deci curăţirea şi netezirea credinţei noastre, adică a fiinţei noastre lăuntrice, care este purtătoarea pecetei divine a iubirii. Aşa a găsit Creatorul de cuviinţă, să aşeze această pecete mai la nevedere, de aceea mulţi dintre noi, Adam fiind primul, uităm de ea, şi ne avântăm în netezirea unor drumuri care, ori au o altă direcţie, ori dacă ajung tot la Dumnezeu, asta se întâmplă după multe ocolişuri şi devieri, de cele mai multe ori ameţitoare pentru noi. De aceea strigă glasul, să ne reamintească mereu şi mereu, pe ce cale trebuie să înaintăm. Curăţind şi netezind drumul ajungerii noastre la Domnul, nu facem decât să ne netezim drumul spre mântuire. Înspre Dumnezeu nu putem înainta decât curaţi fiind, iar curăţirea e un proces neîntrerupt pentru oricare dintre noi. Ea ne uşurează apropierea de Dumnezeu, şi cu cât suntem mai apropiaţi de El, cu atât devenim mai curaţi. Ceea ce înseamnă că acea curăţire ne vine şi de la Dumnezeu. Dumnezeu nu numai ne îndeamnă, dar ne ajută mult să-I împlinim îndemnul. Despre adevărul că El ne ocroteşte şi ne curăţeşte, putem fi siguri, tocmai de aceea a aşezat El pecetea iubirii mai în străfund, adică mai ferită de atacuri răuvoitoare. Aşadar nouă nu ne rămâne decât să ne osârdim, la rându-ne, spre a da strălucirea originară acelei peceţi. Adică strălucirea pe care chiar Creatorul i-a dat-o. Aceasta, de fapt şi aceasta înţeleg eu când citesc acest verset, şi cele câteva care îi urmează.

sâmbătă, 17 noiembrie 2012

dar inima lui este departe de Mine

Isaia 29:13 - Domnul zice: "Când se apropie de Mine poporul acesta, mă cinsteşte cu gura şi cu buzele, dar inima lui este departe de Mine, şi frica pe care o are în Mine nu este decât o învăţătură de datină omenească."

                                  Popor şi individ în cinstirea pe care trebuie să o dăm Celui de Sus. Două entităţi total diferite, dar aceaşi cinstire. Adică, aceaşi iubire. Adică Iubire. Iubire venită dintr-o inimă curată. Când este vorbe de noi ca indivizi, această cerere divină, a unicităţii Iubirii, este mai uşor de împlinit, fiind vorba despre un singur suflet, care se minţeşte el pe el atunci când vrea, sau crede că Îl poate minţi pe Dumnezeu. Când este vorba de popor, de comunitate deci, lucrul pare a se complica. Trăirile unei comunităţi, oricât de simple ar fi ele, se complică datorită ambiţiilor noastre omeneşti, ambiţii care de multe ori nici de Iubire nu mai ţin cont. Dar iată că Dumnezeu aşteaptă de la comunitate aceleaşi sentimente pe care le aşteaptă de la fiecare membru al ei. Iubirea unui popor este însumarea Iubirii fiecărui individ de acolo, Iubire care, în amândouă cazurile, se oglindeşte în credinţă. Atunci când majoritatea oamenilor dintr-o comunitate au o credinţă bună, şi despre popor se poate afirma că are o credinţă bună, pentru că cei cu credinţa greşită, mai puţini, se pierd. Atunci când majoritatea oamenilor dintr-o comunitate au o credinţă rea, şi comunitatea are o credinţă rea, pentru că cei cu credinţa bună, mai puţini, se pierd. Aşa a fost întreaga istorie a comunităţilor care au crezut în Dumnezeul Bibliei. Ca şi în cazul fiecăruia în parte, judecata decisivă va fi a Lui.  Dar ca şi în cazul fiecăruia în parte, Dumnezeu a intervenit, Dumnezeu intervine ori de câte ori crede El că e necesar. Nimic nu se desfăşoară la voia întâmplării, trăirile spirituale ale noastre mai mult decât toate celelalte, au o desfăşurare pe voia Celui care ne-a îmbogăţit cu ele. Dar El întotdeauna va respecta libertatea, atât a individului, cât şi a comunităţii. Dincolo de această libertate deci, apare în întregul ei adevăr, credinţa noastră. Adică Iubirea noastră. Iubire care ne arată felul în care trebuie să ne fie frică de Cel care ne iubeşte.

sâmbătă, 10 noiembrie 2012

duhul meu Te caută înlăuntrul meu.

Isaia 26:9 - Sufletul meu Te doreşte noaptea, şi duhul meu Te caută înlăuntrul meu. Căci, când se împlinesc judecăţile Tale pe pământ, locuitorii lumii învaţă dreptatea.

                                              Unde e Dumnezeu? Cum e Dumnezeu? şi mai ales: Cine e Dumnezeu?  Întrebări pe care aproape că ne e teamă să le punem, să ni le punem nouă sau să le punem altora. Poate pentru că simţim că nu avem răspunsuri, sau poate pentru că, zic unii, răspunsurile ne-ar cutremura, sau poate pentru că, zic alţii, nu sunt importante răspunsurile la astfel de întrebări, importantă ne este credinţa. Aşa că e de preferat o ambiguitate liniştitoare, în care ne complacem cei mai mulţi dintre noi. Poate ne este greu să răspundem întrebărilor, sau poate ne e teamă că un răspuns greşit, cumva,  ne-ar acuza, aşa că , într-un fel, credem că e mai bine să avem răspunsuri ca acestea: Dumnezeu e totul! sau Dumnezeu e peste tot! răspunsuri corecte, dar nu ştiu dacă şi suficiente, iar după ce le dăm, continuăm liniştiţi să credem că avem o credinţă salvatoare. Dar iată cum, chiar El, încearcă să ni se dezvăluie, în acest verset, dar încă în multe altele la fel. După ce îi spune celui care a scris aceste cuvinte Domnul Dumnezeu este Stânca veacurilor (Isaia 26:4) Dumnezeu îl face pe acesta să înţeleagă că El, Dumnezeu, este chiar înlăuntrul lui, adică, putem înţelege noi,  în sufletul lui. Stânca veacurilor în sufletele noastre: e o imagine adevărată a lui Dumnezeu, dar la fel de adevărată este şi imaginea Lui sălăşuind în Cer, acolo unde, ştim, e scaunul Lui de domnie. Descoperindu-L şi cunoscându-L pe Dumnezeul din noi, putem face cunoştinţă cu Dumnezeul Cerului. Şi pentru că Dumnezeu este Unul, înseamnă că El este Acelaşi, oriunde s-ar afla. Dacă ne este mai uşor să-L descoperim pe Dumnezeu căutându-L înlăuntrul nostru mai întâi, aceasta este o trăire personală a fiecăruia dintre noi, dar de un lucru putem fi siguri: dacă Îl căutăm El va veni. Şi poate veni în sufletul nostru aşa cum, cândva, va veni din Cer. Dumnezeu sălăşuieşte aşadar, înlăuntrul nostru, al fiecăruia, aşa că fiecare ne putem trăi propria Revelaţie, lăsându-L să apară mereu pe cerul sufletului nostru.

sâmbătă, 3 noiembrie 2012

duhul la Dumnezeu, care l-a dat.

Ecleziastul 12:7 - până nu se întoarce ţărâna în pământ, cum a fost, şi până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat.

                                       Suntem toţi ţărână, luată din ţărână, şi suntem toţi duh, dat de Dumnezeu. Ţărână suntem şi în ţărână ne întoarcem, este numai tabloul vizibil al împlinirii destinului nostru, al fiecăruia, celălalt aspect, pe care nu-l putem niciunul vedea, dar pe care toţi ar trebui să-l simţim cu asupra de măsură, este acela că duhul, dat de Dumnezeu prin suflare gură peste gură primului om, şi prin el nouă tuturor, se întoarce la Cel care l-a dat. De fapt putem crede că acesta a fost şi scopul pentru care Treimea a hotărât să creeze alte persoane în afara Lor, şi anume, scopul de a trăi în veşnicie împreună, Treimea necreată, şi noi, duhurile create, deşi, desigur, Ele, Persoanele Treimii, Îşi erau suficiente pentru a trăi în iubire şi fericire, aşa cum din veşnicie trăiesc. Cu alte cuvinte, am fost creaţi toţi pentru a întregi iubirea divină şi fericirea divină. Aceasta este menirea noastră primordială, şi de aceea trebuie să fim cu toţii fericiţi că, prin simpla naştere, hotărâtă desigur tot de Creator, aşa cum El a hotărât creerea primului om, avem, fără excepţii, această menire. Ce facem noi cu ea, e o altă discuţie, dar orice am face, ţărâna care suntem se întoarce în pământ, iar duhul care suntem, şi care include şi sufletul care suntem, se întoarce la Cel care a hotărât să existăm în această împreunare de suflet şi trup. Sigur că suntem obligaţi să ne gândim şi mai departe, adică să ne gândim la ce se întâmplă după ce duhurile noastre, ale fiecăruia, ajung înapoi la Dumnezeu, şi această gândire ne poate obliga, acum, să devenim mult mai atenţi cu ce facem din acest tot care suntem.  Poate cel mai bun lucru ar fi să ne exersăm încă de pe acum întoarcerea, gândindu-ne la ce va fi după. Şi anume, să ne gândim fiecare, fără a-i judeca pe alţii dacă o fac şi cum o fac, dacă ne împlinim cu adevărat menirea de a fi întregitori ai iubirii şi fericirii divine. Cel care ne va judeca pe toţi, după ce vom ajunge din nou la El, este Creatorul, şi desigur, judecata Lui va fi dreaptă, şi din momentul acela, ireversibilă. Va fi, pentru cei aleşi, momentul reluării existenţei umane aşa cum ar fi dorit Creatorul să râmână ea încă de la bun început.
       Scriu aici şi varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:
Eclesiastul 12:7 - mai înainte ca praful să se întoarcă în pământ aşa cum a fost
                              şi sufletul să se-ntoarcă la Dumnezeu, Cel care l-a dat.

sâmbătă, 27 octombrie 2012

...ce a făcut El strâmb?

Eclesiastul 7:13 - Uită-te cu băgare de seamă la lucrarea lui Dumnezeu: cine poate să îndrepte ce a făcut El strâmb?

                                      Vedeți? după ce ne îndeamnă să privim atenți la lucrarea Lui, în loc să ne întrebe dacă noi credem că El a făcut  ceva strâmb, Dumnezeu ne întreabă dacă putem noi îndrepta ce a făcut strâmb El. Iar unii se grăbesc să răspundă: ”NU!!!-cum să putem noi schimba ceva din ce a făcut El?”  Dar ceva ce n-a făcut El, putem schimba? ceva ce facem noi, sau vrem să facem noi din ce nu a făcut El. Putem ști cu toții că Dumnezeu nu a făcut nimic strâmb, și că toată strâmbătatea care ne bântuie universurile își are altă sorginte, și anume, paradoxal, își are sorgintea chiar în perfecțiunea pe care Creatorul a așezat-o în toate câte le-a făcut. Așa încât El nu putea să facă strâmbă libertatea noastră, adică să ne ia posibilitatea de a face lucruri strâmbe. De aceea pot unii crede că, fiind noi ființe create, nu avem puterea să schimbăm ceva din ce a creat Dumnezeu. Numai că ei includ aici și strâmbătatea ca fiind creație divină. Deci, de neschimbat. Ceea ce, potrivit credinței, este absurd. Căci cine, știind că Dumnezeu este Perfect, poate crede că El a făcut, și poate continuă să facă strâmbătăți?  Greșeala aceasta este, printre altele multe, chiar ea un semn că strâmbătățile ne aparțin. Iar pe ele le putem corecta. Și tot Cuvântul ne spune că cel mai ușor le putem corecta nu privind spre relele vizibile ale greșelilor noastre, ci spre Perfecțiunea Lui,  pe care noi o putem intui și din adevărul că nimic strâmb nu există în El. Acest lucru nu înseamnă să ne ignorăm greșelile, ci doar să devenim conștienți de izvorul lor. Și așa, să ni le corectăm mai ușor, mereu și mereu.
           Scriu aici și varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:
Eclesiastul 7:13 - Ia aminte la lucrarea lui Dumnezeu: cine va putea să-l îndrepte pe cel pe care Dumnezeu l-a schimbat?

sâmbătă, 20 octombrie 2012

vieţuitoare deşartă

Ecleziastul 6:12 - Căci cine ştie ce este bine pentru om în viaţă, în toate zilele vieţii lui de vieţuitoare deşartă, pe care le petrece ca o umbră? Şi cine poate să spună omului ce va fi după el sub soare?


                                                Toţi cei de bună credinţă cunosc răspunsul la aceste întrebări: "Doar Dumnezeu ştie!" Aici, cred eu, întrebarea este adresată celor care nu sunt de bună credinţă, şi care susţin că ei ştiu deja răspunsul. A fi de bună credinţă, după părerea mea, înseamnă a te pune tu însuţi pe locul pe care vrea să te pună Dumnezeu. Nici mai sus, nici mai jos!  Şi asta atât din punct de vedere material, cât şi din punct de vedere spiritual. Locul nostru în existenţă, şi rolul nostru, nu este acela de a fi nişte vieţuitoare deşarte. Cine crede că Dumnezeu a creat lucruri deşarte, şi că mai ales  pe om l-a creat aşa, pe om sau pe unii oameni, cum vrem s-o luăm, reduce existenţa noastră aici ca şi cum ar fi un răstimp în care lupta împotriva deşertăciunii, împotriva unui neadevăr deci, devine principalul lor scop. Nimănui nu ne convine să ne ştim ca şi cum n-am avea niciun rost, şi de aceea luptăm împotiva acestui simţământ. Unii prin acumularea de bogăţii aici, bogăţii care le dă senzaţia nedeşertăciunii lor, alţii prin acumularea de preamăriri, sau, dimpotrivă, de înjosiri, care le dau aceeaşi senzaţie. Dar ei uită, sau ignoră locul pe care i-a aşezat Creatorul, şi scopul pentru care i-a aşezat pe acel loc. Pe fiecare. A ne aşeza pe un loc mai jos înseamnă aceeaşi greşală cu a ne premări. A ne face o laudă din sărăcie e aceeşi greşală cu a lăudăroşilor bogaţi. Eu ştiu că dacă a hotărât Dumnezeu să mă nasc, El a făcut-o pentru ca să aibă aceeaşi bucurie pe care a avut-o când l-a zămislit pe primul om. Ne-aducem aminte de vrerea Lui de dinaintea creerii, vrere pe care a aşezat-o în fiinţa creată. Deci a aşezat-o în fiecare dintre noi. Acela este locul nostru, al fiecăruia:  locul vrerii Lui. Cine, din acel loc, se simte vieţuitoare deşartă îşi uzurpă propria menire, şi simte că devine o umbră trecătoare, o umbră care dispare la apusul soarelui. Ceea ce, desigur, nu e adevărat. Bucuria noastră de a nu fi simple umbre trecătoare, trebuie să ne aducă mândria de a ne simţi importanţi pe locul pe care Dumnezeu a vrut să ne aşeze. Şi ne-a aşezat. În esenţa lui, omul nu este o vieţuitoare deşartă  dar poate deveni printr-o neînţeleasă înjosire. Sau premărire. Poate deveni printr-o omenească uitare a divinităţii lui.
               Scriu aici şi varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:
Ecclesiastul 6:12 - Căci cine ştie care e binele omului în viaţa lui, în numărul zilelor vieţii lui în deşertăciune, prin care el a trecut ca o umbră? şi cine-i va spune omului ce va fi după el sub soare?...

sâmbătă, 13 octombrie 2012

deşertăciune şi goană după vânt

Eccleziastul 1:14 - Am văzut tot ce se face sub soare: şi iată că totul este deşertăciune şi goană după vânt.

                                                  Cât de uşor putem înţelege greşit aceste cuvinte, deci le putem interpreta greşit. Ecleziastul este o Carte pe care trebuie să o citim cu mare atenţie, pentru că sunt multe formulări pe care, dacă le luăm cuvânt-cu-cuvânt, putem uşor interpreta eronat ceea ce trebuie să ne spună ele. Biblia conţine cuvintele lui Dumnezeu, deci Cel Rău nu şi-a găsit loc acolo. Şi atunci lui i-a mai rămas doar să-şi facă loc în interpretările pe care noi le putem da cuvintelor din Biblie. Biblia este viaţă, dar nu este ca viaţa. Viaţa ne este plină de greşeli, Biblia nu conţine nicio greşală. Deci nu există greşală nici în ceea ce este scris în acest verset. Când îl citim aşa cum îl citim acum, desprins, cumva, de Biblie, am putea cădea în greşala celor care cred şi spun că aceste cuvinte sunt dovada inutilităţii credinţei. Ei cred şi afirmă că în totul este deşertăciune este cuprins chiar totul, totul, deci inclusiv divinul, totul, deci inclusiv credinţa noastră în cele despre care ştim că sunt divine. Ceea ce, desigur, pentru un credincios, oricât de puţină credinţă ar avea el, este absurd. De aceea, eu cred că atunci când citim aici totul este deşertăciune trebuie să înţelegem totul într-o lume din care Dumnezeu lipseşte. Într-o astfel de lume, trăitorii se cred ei înşişi, în scurtul răstimp cât respiră, măsura tuturor lucrurilor, se cred mari şi puternici, dar când vor să ajungă la a înţelege şi controla esenţa existenţei lor, ei îşi dau seama cât de mici şi de slabi sunt, faţă de ceea ce se pretind a fi. Atunci ei devin conştienţi de deşertăciunea vieţii lor, de faptul că ei sunt doar nişte bieţi vânători de vânt. Dar chiar şi această credinţă a lor e greşită, e deşertăciune, pentru că şi cei credincioşi şi cei necredincioşi, am fost zămisliţi de Creator să fim asemănători Lui, adică să ne găsim deplina împlinire într-o lume în care goana după vânt să lipsescă. Aşa citesc eu acest verset.
                               Scriu aici şi varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:
Eclesiastul 1:14 - Văzut-am toate lucrurile care se fac sub soare, şi, iată, toate sunt deşertăciune şi vânare de vânt.

sâmbătă, 6 octombrie 2012

răspunsul ... vine de la Dumnezeu

Proverbe 16:1 - Planurile pe care le face inima atârnă de om, dar răspunsul pe care-l dă gura vine de la Dumnezeu.

                                              Cuvinte mai greu de interpretat la prima citire. Suntem, în moduri obișnuite, tentați să spunem că planurile sunt ale lui Dumnezeu, și cuvintele, vrute și nevrute, sunt ale noastre. Și este adevărat. Eu cred că dacă aici citim planurile pa care le face inima atârnă de om nu trebuie să înțelegem că Dumnezeu nu a făcut niște planuri cu fiecare dintre noi, a făcut! și anume, cred eu, este chiar planul pe care l-a făcut cu Adam, când l-a așezat în grădina Edenului. Acesta este planul lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi, să trăim în Eden, numai că trebuie să avem și noi același plan pentru a împlini planul lui Dumnezeu. Neparticiparea noastră poate schimba planul divin, participarea îl poate împlini. De aceea atârnă de noi planurile noastre. Numai că: Încredințează-ți lucrările în mâna Domnului, și îți vor izbuti planurile! (Proverbe 16:3) Deci în cea mai mare parte participarea noastră înseamnă a fi conștienți de locul și rolul nostru în viața noastră, după care să ne încredințăm Creatorului. Dar încredințarea nu înseamnă abandonarea, ba chiar abandonarea până la anihilare, așa cum, cred eu greșit, cred unii. Ba dimpotrivă, cu cât ne abandonăm mai mult Lui, cu atât mai mult devenim conștienți despre ce ființe minunate suntem, deci cu atât mai mult împlinim planul divin. Dumnezeu ne-a pus tuturor cuvântul bun în gură și în suflet, adică răspunsul pe care-l dă gura vine de la Dumnezeu datoria noastră este să nu-l stricăm, ca și cum ar veni de la noi. Când ne-a creat, Dumnezeu ne-a creat destul de puternici încât să fim în stare să  ne împlinim  planurile,  dar și destul de liberi încât să fim în stare să împlinim și planurile pe care El le consideră de neîmplinit, adică acele planuri care ne îndepărtează de planul Lui de a rămâne în Eden.   
             Scriu aici și varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:
Proverbele lui Solomon 16:1 - Inima omului să gândească ce e drept,
                                                   pentru ca pașii lui să-i îndrume Dumnezeu pe calea cea dreaptă.

sâmbătă, 29 septembrie 2012

Locuința morților și adâncul

Proverbe 15:11 - Locuința morților și adâncul sunt cunoscute Domnului,
                               cu cât mai mult inimile oamenilor.

                                      Versete care, după părerea mea, pe care o expun aici, ne descoperă, în mare măsură, modul în care Dumnezeu a organizat viața de dincolo, adică ceea ce noi numim ”viața de dincolo”. Se spune Locuința morților și adâncul și nu ”Locuința morților sau adâncul” deci sunt două noțiuni distincte, care numesc două locuri distincte. Locuința morților se referă la locul de după prima moarte, la ceea ce noi numim mormânt, deși este altceva, pentru că mormântul este locul îngropăciunii noastre, pe când locuința morților este un loc, numit de Biblie Locuință, în care toți vom sta în așteptarea Judecății finale. Mormântul este al oaselor, Locuința morților este al sufletelor. Adâncul, celălalt loc, se referă la ceea ce noi numim ”Iad”, deci locul în care vor ajunge cei păcătoși după Judecata finală. Biblia îi spune Șeol, Adânc, adică un loc al întunericului, un loc fără ieșiri. Se spune despre ambele că sunt cunoscute Domnului și e normal să fie așa, din moment ce aceste două locuri vor fi locurile în care, în primul caz, toți vom adăsta, iar în al doilea, loc al celor rupți de Creator, ambele însă cunoscute și pregătite de Dumnezeu, chiar dacă, în credința mea, cel de-al doilea va fi un loc totalmente și definitiv abandonat de Dumnezeu. Abandonat de Dumnezeu, dar degrabă luat în stăpânire de diavol, care, în sfârșit, va fi deplin stăpân pe loc și pe sufletele din acel loc. Adâncul e cunoscut de Dumnezeu, dar nu iubit de Dumnezeu, acolo iubire nu va mai exista. 
Religia Bibliei, și creștinismul îndeosebi, aproape ne obligă, la nivelul simțirilor noastre, să știm că sufletul omului e nemuritor. Aceasta înseamnă că după ieșirea în lume, el, sufletul oricui, nu va cunoaște momente în care să fie mort, adică într-o pieire fără întoarcere, într-o putrezire veșnică. Întotdeauna, după naștere, orice suflet va avea un loc al adăstării sale, acum pentru noi, viața aceasta, după moarte, ceea ce înseamnă acum pentru cei deja morți și în viitor pentru noi, locul acela  denumit de Biblie Locuința morților. De ce îi spune a morților? Nu cred că ar trebui să ne lăsăm încurcați de cuvinte. Toată lumea spunea despre Lazăr că e mort, și înțelegea fiecare ce vroia să înțeleagă prin asta, doar Isus spunea că Lazăr doarme. Lazăr cel mort dormea, sufletul lui era în locul acela. Isus, împreună cu Tatăl ceresc, au făcut ca sufletul lui Lazăr să se reîntoarcă în trupul mort de patru zile, și Lazăr s-a trezit.  
Din traducerile pe care le scriu mai jos, ne putem da seama cât de mult pot niște doctrine omenești să încerce să modifice semnificația cuvintelor din Cartea divină:
         Varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:
Proverbele lui Solomon 15:11 - Iadul și pierzania Îi sunt învederate Domnului;
                                                     cum dar să nu-I fie și inimile oamenilor?
         Traducerea Lumii noi - Martorii lui Iehova:
Proverbele 15:11 - Șeolul și locul de distrugere sunt înaintea lui Iehova, cu atât mai mult inimile fiilor oamenilor.

sâmbătă, 22 septembrie 2012

...n-au ales frica Domnului.

Proverbe 1:29 - Pentru că au urât știința,
                           și n-au ales frica Domnului.
                          
                              Nu trebuie să urâm ceea ce Biblia numește știință. Ci, alegând frica Domnului trebuie să înțelegem știința. Este evident faptul că toate descoperirile făcute de om în domeniile științelor sunt făcute cu aprobarea lui Dumnezeu. Faptul că, făcute sub oblăduire divină, multe descoperiri nu rămân acolo, acesta ar trebui să ne îngrijoreze. Faptul că unii oameni deturnează, mai mult sau mai puțin pe negândite, în rău descoperirile științifice, nu dă nimănui dreptul să blameze științele. Ca în toate cazurile, și în cazul acestor deturnări în rău, uneori cu rezultate dezastruoase, ale unor descoperiri științifice, noi trebuie să ne păstrăm încrederea în Dumnezeu, căci El, și numai El, va restabili echilibrul, pentru că numai El o poate face. Dumnezeu știe până unde să îl lase pe om să meargă în descoperirile pe care le face, și cum să îl îndrume înspre folosirea bună a acestora. Întotdeauna, atunci când omul va încerca să depășească niște bariere, încercarea aceasta se va întoarce împotriva lui. De la o limită încolo, chiar propriile noastre greșeli sunt cele care ne corectează. Așa vrea Dumnezeu să se întâmple. Dumnezeu, atunci când a elaborat toate legile, S-a gândit desigur numai la cât de mult îl pot ajuta pe om aceste legi, El știind însă și efectul folosirii perverse a lor, efect pe care nu a vrut să-l înlăture, ca să nu știrbească parte din Univers. Faptul că unii semeni ai noștri vor să ignore această realitate nu trebuie să ne conducă la a blama acele legi, sau parte a lor, pentru că am putea  ajunge să blamăm chiar partea lor bună, deci să aplicăm chiar partea lor rea. Deci iată: pragul dintre bine și rău, și în cazul științelor. Și iată libertatea omului în a-l stabili. Indiferent însă de ce va face omul, omul de știință sau oricare om, Universul va continua să funcționeze așa cum funcționează el acum, atâta timp cât a hotărât Dumnezeu să se întâmple asta. Acest adevăr nu trebuie însă să ne facă să diminuăm rolul nostru, al fiecăruia, în cadrul acestui Univers, dimpotrivă, alegând frica Domnului să ne jucăm fiecare rolul pe care fiecare simțim că îl avem. Gândul că, dacă primii doi oameni, ar fi dat ascultare Tatălui lor, Raiul ar fi rămas în continuare, trebuie să ne ușureze decizia de a trece pragul spre bine, sau spre rău.
          Proverbe 2:1 - Fiule, dacă vei primi cuvintele Mele,
                                  dacă vei păstra cu tine învățăturile Mele,
          Proverbe 2:2 - dacă vei lua aminte la înțelepciune,
                                  și dacă-ți vei pleca inima la pricepere;
          Proverbe 2:3 - dacă vei cere înțelepciune,
                                  și dacă te vei ruga pentru pricepere,
          Proverbe 2:4 - dacă o vei căuta ca argintul,
                                  și vei umbla după ea ca după o comoară,
          Proverbe 2:5 - atunci vei înțelege frica de Domnul,
                                  și vei găsi cunoștința lui Dumnezeu.

                Scriu aici și varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:
Proverbe 1:29 - pentru că ei au urât înțelepciunea,
                          iar frica de Dumnezeu nu și-au ales-o,    

sâmbătă, 15 septembrie 2012

Toți dumnezeii se închină înaintea Lui.

Psalm 97:7 - Sunt rușinați toți cei care slujesc icoanelor, și care se fălesc cu idolii. 
                       Toți dumnezeii se închină înaintea Lui.

                                              Putem înțelege de aici semnificația pe care Biblia o dă idolilor, și slujirii icoanelor: tot ce înseamnă slujire și închinare unor dumnezei străini intră în sfera idolatriei. Cine poate crede că închinările noastre înaintea lui Dumnezeu, indiferent de maniera în care ele se întâmplă, Îl pot transforma, doar pentru că unora nu le place, pe Acesta într-un idol? Într-un idol înțeles ca închinare greșită. Numai lui Dumnezeu trebuie să ne închinăm. Dar oare a ne închina înaintea lui Dumnezeu ce înseamnă? Nu înseamnă oare, chiar dacă nu Îl putem pipăi, sau poate tocmai de aceea, a ne închina Lui oriunde, și oricând? A ne închina într-o biserică ori într-un pustiu nu este oare același lucru? nu este oare aceeași închinare înaintea Aceluiaș Unic Dumnezeu? Lui și numai Lui? Dacă unii pun în biserici icoane sau chipuri dedicate Dumnezeului Unic, prezența lor schimbă, sau chiar anulează adevărul închinărilor noastre? Oare cu trupul ne închinăm? Și unui Trup ne închinăm? Și dacă în acele biserici nu ar fi existat nimic, aceasta ar schimba adevărul închinărilor noastre? Sigur că cine, în închinare, se oprește la icoane și chipuri, greșește, dar ei nu pot schimba nimic. Oare nu refuzând, poate printr-o greșită înțelegere, să ne închinăm înaintea unor lucrări care Îl reprezintă pe Dumnezeu, facem din Dumnezeul nostru Viu și Adevărat, un idol, un Dumnezeu străin și înstrăinat? 
         Psalm 97:9 - Căci Tu, Doamne, Tu ești Cel Preaînalt peste tot pământul,
                               Tu ești Cel preaînălțat peste toți dumnezeii.
         Psalm 99:5 - Înălțați pe Domnul, Dumnezeul nostru, și închinați-vă înaintea așternutului 
                               picioarelor Lui, căci este Sfânt!
         Psalm 100:4 - Intrați cu laude pe porțile Lui, intrați cu cântări în curțile Lui
         Psalm 119:7 - Te voi lăuda cu inimă neeprihănită,
                                 când voi învăța legile dreptății Tale.
   Scriu  aici și varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:
Psalm 96:7 - Să se rușineze toți cai care se închină la chipuri cioplite
                      și se laudă cu idolii lor.
                      Închinați-vă Lui toți îngerii Lui!

sâmbătă, 8 septembrie 2012

Domnul mustră pe cine iubește

Proverbe 3:11 - Fiule, nu disprețui mustrarea Domnului, și nu te mâhni pe pedepsele Lui.
Proverbe 3:12 - Căci Domnul mustră pe cine iubește, ca un părinte pe copilul pe care-l iubește.

                                                  Face parte din credință atitudinea de a primi cu seninătate și deplină înțelegere ceea ce îndeobște numim ”pedepsele divine”, potrivit Bibliei. Ele sunt, cumva, ca niște pietre de încercare, și sunt așa pentru toți oamenii, căci Dumnezeu e la fel de drept cu toți, numai noi oamenii le diferențiem, interpretându-le diferit. Cu cât ne este mai mare credința cu atât crește bucuria înțelegerii acestor pedepse, bucurie care redă durerilor scopul suportării lor. Credința mică, sau lipsa de credință sporește durerea, iar o durere sporită orbește sufletul celor care o încearcă. Din punct de vedere omenesc, ne este foarte greu să înțelegem faptul că cineva își poate manifesta iubirea administrând pedepse. Dar ținând cont de răstimpul atât de scurt al acestei vieți și veșnica fericire rezervată acelora care înțeleg și valorifică aceste ”pedepse”, este clar că o ”pedeapsă” de scurtă durată, și în mod evident meritată, merită o deplină fericire veșnică. De aceea eu spun că pe aceia care își transformă speranțele de acum în amăgiri, îi dor mai amarnic mustrările lui Dumnezeu, iar o credință care suportă niște dureri neînțelese, este o credință oarbă. Toți suntem copiii lui Dumnezeu, dar nu toți înțeleg că Dumnezeu este Părintele tuturor.
        Scriu aici și varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:
Proverbe 3:11 - Fiule, nu disprețui certarea Domnului,
                          nici nu te descuraja atunci când El te mustră;
Proverbe 3:12 - căci Domnul îl ceartă pe cel pe care-l iubește
                          și-l bate pe fiul căruia-i poartă de grijă.

sâmbătă, 1 septembrie 2012

de departe îmi pătrunzi gândul

Psalm 139:1 - Doamne, Tu mă cercetezi de aproape și mă cunoști,
                  :2 - știi când stau jos și când mă scol, și de departe îmi pătrunzi gândul.
              :3 - Știi când umblu și când mă culc, și cunoști toate căile mele.
               :4 - Căci nu-mi ajunge cuvântul pe limbă, și Tu Doamne îl și cunoști în totul.
                     :16 - Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau;
                                 și în cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite.

                                               Predestinarea. Un subiect fermecător pentru majoritatea oamenilor, și căruia i se dau diferite interpretări, unii mergând până la a nega existența predestinării. Adică a faptului că toți avem un destin. Adevărul că cineva nu își cunoaște dinainte destinul, nu îl poate îndreptăți să afirme că acesta nu există. Avem, fiecare, un destin necunoscut fiecăruia, dar pe care Dumnezeul ni-l știe. Sigur că unii se pot întreba: ”dacă El știe că în clipa următoare voi face un rău, de ce nu mă oprește, de ce nu mă ia de mână să-mi spună clar despre ce e vorba, din moment ce El dorește ca toți să facem numai lucruri bune? De ce nu l-a oprit cumva pe primul om, Adam, să greșească? și ar fi salvat întreaga omenire.” Dar oare chiar așa să fie? Oare vrea Dumnezeu, peste vrerea noastră, să ne oprească de la a face ceva? Oare nu chiar El a binevoit a ne crea chipuri și asemănări ale Lui? Deci așa cum El e liber deplin, așa suntem și noi deplin liberi. Liberi și să păcătuim. Și El ar putea păcătui, dar El nu vrea. Dar vrea să știe, și știe, ce vom face, fiecare dintre noi, în clipa următoare, și în zilele următoare, căci în cartea Lui ne sunt scrise toate zilele care ne sunt rânduite. Eu înțeleg, așadar, predestinarea ca fiind viața pe care eu mi-o trăiesc fără să știu ce-mi este hărăzit, dar știind ce am de făcut pentru a rămâne așa cum mă vrea El, iar El mă vrea liber. Așa cum eu, referitor la trecutul meu, știu cum mi-am folosit această libertate, așa Creatorul știe cum mi-o voi folosi până la capăt. În sensul acesta viața mea, viața noastră, urmează pașii predestinării. Ne pătrunde de departe gândurile Dumnezeu, adică le cunoaște în amănunțime încă dinainte de a le gândi, dar cu forța El nu vrea să pătrundă în gândurile nimănui, știind însă în gândurile cui va sălășui. Cunoașterea de către Creator a ceea ce vom face noi, fiecare, este predestinarea fiecăruia, și nu faptul că El ne-ar lua cumva de mână spre a ne purta, mai mult sau mai puțin forțat, pe o anumită cale. Fiecare ne împlinim destinul fără să știm, destin pe care El ni-l știe înaintea împlinirii lui. Aceasta este, cred eu, predestinarea. Ea există, iar cei care o tăgăduiesc știrbesc, cumva, din vrerea și puterea divină. Când afirmăm că Domnul este Atotștiutor, și cine poate nega aceasta? ne afirmăm și predestinarea.
    Scriu aici și Traducera lumii noi, Martorii lui Iehova:
Psalmii 139:1 - O, Iehova, tu m-ai cercetat și mă cunoști!
                   :2 - Tu știi când mă așez și când mă ridic.
                          Îmi pătrunzi de departe gândurile.
                   :3 - Mi-ai măsurat mersul și odihna
                          și cunoști bine toate căile mele.
                   :4 - Căci cuvântul nu este încă pe limba mea,
                          dar iată că tu, o, Iehova, îl știi deja în întregime.
                   :16- Ochii tăi m-au văzut când eram doar un embrion,
                           și în cartea ta au fost așternute în scris toate părțile lui
                           în zilele când au fost întocmite,
                           deși nu exista încă niciuna dintre ele.
Pentru că Martorii neagă existența predestinării, e bine să observăm diferențele, forțate, de traducere, mai ales în versetul 16. Ca și cum versetele 1- 4 cel puțin, nu ar exista.
                
               

sâmbătă, 25 august 2012

Domnul Dumnezeu ne poate scăpa de moarte

Psalm 68:20 - Dumnezeu este pentru noi Dumnezeul izbăvirilor,
                                      și Domnul Dumnezeu ne poate scăpa de moarte.

                                                Domnul Dumnezeu ne poate scăpa de moarte......este cumva, definiția morții aici. De fapt, ce este moartea? Și cum ne poate Dumnezeu ”scăpa” de ea? Este evident că Atotputernicul nu scapă pe nimeni de moartea din viața aceasta, și nu pentru că nu ar putea-o face, dar pentru că Și-ar încălca propriile principii făcând-o. Deci, cred eu, nu este moartea adevărată ceea ce noi numim moarte acum, din perspectiva vieții noastre trecătoare. De acest lucru ne asigură și Cristos, când spune despre Lazăr mort de patru zile, că doarme. Toți vom muri, și toți vom ajunge apoi la Judecată. Și așa cum nu-Și încalcă principiile acum, așa nu Și le va încălca Dumnezeu atunci. Avem siguranța dreptății Judecății Lui. După Judecată va urma pentru unii moartea, moarte de care Domnul Dumnezeu ne poate scăpa  dar nu făcând o nedreptate. Eu cred că viața, viața adevărată, nu este aceasta pe care o trăim acum, ci va fi aceea pe care unii o vor trăi-o în veșnicie trăind în prezența lui Dumnezeu. Ceea ce înseamnă că moartea, moartea adevărată, nu va fi aceea de după viața de acum, ci va fi aceea pe care unii o vor trăi-o în veșnicie trăind în absența lui Dumnezeu. Viața este Raiul, moartea este Iadul. Sunt modalitățile diferite de a ne trăi veșnicia. Moartea nu este deci, cred eu, o disparițe în neant, un fel de pierdere definitivă a urmei celor care mor. Iar când citim cuvântul Lui Domnul Dumnezeu ne poate scăpa de moarte trebuie să nu uităm că Domnul Dumnezeu nu Își încalcă niciun principiu. Așa înțeleg eu acest verset.
  Scriu aici și varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:
Psalm 67:20 - Dumnezeul nostru e un Dumnezeu al mântuirii,
                        și ale Domnului Domn sunt căile ieșirii din moarte.

sâmbătă, 18 august 2012

În bunătatea Ta, Tu ne asculți

Psalm 65:5 - În bunătatea Ta, Tu ne asculți prin minuni, Dumnezeul mântuirii noastre,
                            nădejdea tuturor marginilor îndepărtate ale pământului și mării.

                                             Minunile trebuiesc înțelese și admirate și ca semne evidente ale iubirii pe care ne-o poartă Dumnezeu. Minuni, adică întâmplări admirabile, ni se pot întâmpla în fiecare zi, numai că, nepăsători, dar și prea preocupați de întâmplările banale ale vieții, noi nu le vedem, nu le trăim, trecem nepăsători pe lângă ele. Indiferent însă că le percepem noi sau nu, miracolele de sorginte divină există, și ele așa rămân. Iar trăirea sau nu a faptului că ele ni se întâmplă, sau li se întâmplă altora, e un însemn al credinței. Și apoi, ce înțelegem prin miracole? Dacă avem mari așteptări ale unor evenimente excepționale, crezând că numai acelea sunt miracole, eu cred că greșim. Eu cred că miracol este și faptul că inimile continuă să ne bată liniștite în piepturi. Din păcate, abia dacă apar nereguli, baterea lor normală devine un miracol. Facem multe astfel de greșeli, trecând nepăsători pe lângă minunile Lui. Dar El continuă să le înfăptuiască, mari sau mici, dar întotdeauna suficient de numeroase încât să ne înfrumusețeze și să ne liniștească viețile. În bunătatea Lui, El continuă să le înfăptuiască, iar atunci când a fost necesar cel mai mare miracol posibil, întruparea Fiului Lui pentru a ne reîntrupa curat pe fiecare dintre noi, Dumnezeu nu a ezitat, și Fiul S-a întrupat, și mântuirea noastră, dintr-un miracol cum era până atunci, a devenit normalitate, normalitatea noastră, în care însă prea des și de neînțeles, uităm de miracolele divine, sau trecem nepăsători pe lângă ele, așteptând parcă mereu alte și alte miracole, tot mai mari și mai extraordinare. A ne bucura de miracolele zilnice ale lui Dumnezeu e, poate, unul dintre secretele fericirii noastre de acum, fericire care ne va face să trăim mai adevărat miracolele, iar aceste trăiri ne vor ușura evident apropierea de Creator, făcându-ne să înțelegem că această apropiere  e un miracol la îndemăna noastră în fiecare zi.
    Scriu aici și varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:
Psalm 64:5 - Auzi-ne pe noi prin minuni, Dumnezeule, Mântuitorul nostru,
                      nădejdea tuturor marginilor pământului
                      și a celor ce sunt pe mare, departe,
Psalm 64:6 - Tu, Cel ce munții îi pregătești întru tăria Ta,
                      Tu, Cel încins cu putere,
Psalm 64:7 - Tu, Cel ce răscolești adâncul mării
                      și vuietul valurilor ei.   

sâmbătă, 11 august 2012

fă, dar, să pătrundă înțelepciunea înlăuntrul meu!

Psalm 51:6 - Dar tu ceri ca adevărul să fie în adâncul inimii: 
                       fă, dar, să pătrundă înțelepciunea înlăuntrul meu!

                                                                        Dumnezeu cere. Apoi noi Îi putem cere să ne ajute să înfăptuim ce ne cere El. Dumnezeu ne-a dat voința, tot El ne-a dat putința de a înfăptui ce voim. Tot ce înfăptuim, înfăptuim pentru că suntem ce vrem noi să fim, după ce Creatorul ne-a înștiințat despre cum ar trebui să fim pentru a fi așa cum s-a gândit El să fim. Tot ce înfăptuim, înfăptuim ca rezultat al unor trăiri lumești, atunci când trebuie să fie lumești, fiind sfinte totodată, din moment ce ne recunoaștem creație a Celui Sfânt având chipul și asemănarea Lui, sau ca rezultat al unor trăiri sfinte, atunci când trebuie să fie sfinte, fiind lumești totodată, din moment ce ne recunoaștem proveniența adamică. Ceea ce înseamnă că lumescul nostru trebuie să fie sfânt, dar sfințenia noastră nu poate fi altfel decât lumească,  pentru că suntem oameni. Noi nu vom ajunge niciodată îngeri ca ființe, dar stările angelice ne sunt posibile. Sfințenia noastră, omenească așa cum e ea, ne înalță spre stări angelice, iar Cel care ne ajută cel mai mult în aceasta este Acela care a creat îngerii spre a ne ușura apropierea de El.
Psalm 51:10 - Zidește în mine o inimă curată, Dumnezeule,
                                                   pune în mine un duh nou și statornic!
Psalm 51:11 - Nu mă lepăda de la Fața Ta,
                                                   și nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt!
Psalm 51:12 - Dă-mi iarăși bucuria mântuirii Tale,
                                                   și sprijinește-mă cu un duh de bunăvoință!

       Scriu aici și varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:
Psalm 50:6 - Că, iată, adevărul l-ai iubit:
                      cele nearătate și cele ascunse ale înțelepciunii Tale mi le-ai arătat mie.
Psalm 50:10 - Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule,
                        și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele!
Psalm 50:11 - Nu mă lepăda de la fața Ta
                        și Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine!
Psalm 50:12 - Dă-mi iarăși bucuria mântuirii Tale
                        și cu duh stăpânitor mă întărește!

sâmbătă, 4 august 2012

la Tine mă gândesc!

Psalm 42:6 - Îmi este mâhnit sufletul în mine, Dumnezeule!
                                               de aceea la Tine mă gândesc!

                                                                        Gândul la Dumnezeu - o mângâiere în mijlocul durerilor noastre, dar și o probă a credinței fiecăruia. Adică: dacă în mijlocul unor mari dureri, indiferent dacă fizice sau sufletești, simțim cum gândul la Creator devine cea mai mare mângâiere, atunci credința e evidentă. Dar, cei mai mulți, aleargă la doctori, aproape uitând de Mângâietor. Sau  tot la fel, aleargă la psihologi. Și, culmea, chiar mulți dintre aceia care merg la vreun duhovnic, se exprimă în felul acesta, că au fost la duhovnic. Dar Dumnezeu? Fără ca neapărat noi să știm, El se gândește la toți, atât la cei care se gândesc la El, cât și la cei care nu o fac. De aceea mulți și dintre aceia care, mulțumind doctorilor, sau psihologilor, sau duhovnicilor, uită de Dumnezeu, sunt totuși vindecați. Dumnezeu nu-i uită. Și atunci care ar fi diferența dintre vindecarea unora și a celorlalți? După părerea mea e liniștea vindecării.  Cei care știu că Vindecătorul i-a vindecat, au încrederea că vor fi vindecați din nou, și din nou, pentru că știu cât de puternic e Acela care cu adevărat îi vindecă. Pentru ei, oricât de mari le-ar fi durerile, mult mai mare le este gândul mângâietor. Credința lor nu e zadarnică.
      Scriu aici și varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:
Psalm 41:6 - Sufletul mi s-a tulburat înlăuntrul meu;
                      pentru aceasta îmi voi aduce aminte de Tine

sâmbătă, 28 iulie 2012

Dacă zilele lui sunt hotărâte

Iov 14:5 - Dacă zilele lui sunt hotărâte,
                                dacă i-ai numărat lunile,
                                dacă i-ai însemnat hotarul pe care nu-l va 
                                                                        putea trece,
Iov 14:6 - întoarce-Ți măcar privirile de la el, și dă-i răgaz,
                                 să aibă măcar bucuria pe care o are 
                                                      simbriașul la sfârșitul zilei.

                                                               Încă o dată ni se adeverește că destinul nostru a fost stabilit de Dumnezeu, El ne-a fixat hotarul pe care nu-l putem trece. Ni l-a fixat atât referitor la anumite bariere de credință și comportamentale pe care nu e bine să le depășim, cât și referitor la lungimea vieții noastre, a fiecăruia. Acesta cred eu că e sensul destinului stabilit de Dumnezeu: El ne-a dat niște limite generale, dar și personale, între care ne putem mișca, liberi fiind. Dacă în privința limitelor referitoare la numărul zilelor care ne este dat să-l trăim, nu avem nicio posibilitate de decizie, cei care se sinucid crezând doar ei că este decizia lor, în realitate, zic eu, diferă numai metoda sfârșirii zilelor lor, data fiind hotărâtă ca și în cazul tuturor, în privința limitelor referitoare la credință și comportament, noi, fiecare, suntem cei care luăm deciziile, fiind vorba despre trăirea vieții pe care Dumnezeu ne-a dat-o fiecăruia. Cine ia decizii de a trece dincolo de niște hotare stabilite, și comunicate nouă prin Biblie, se face singur răpunzător pentru ceea ce face. Noi nu ne cunoaștem dinainte destinul, dar asta nu înseamnă că el nu există. Faptul că Dumnezeu ne știe pașii fiecăruia cu mult înainte ca noi să-i împlinim e o dovadă că trăim împlinind un destin.
     Scriu aici și varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:
Iov 14:5 - Că Tu la socoteală și lunile i-ai pus;
                          i-ai pus hotar în vreme, hotar de netrecut.
Iov 14:6 - Mai lasă-l din privire, dă-i timp să se-odihnească,
                          să-i placă și lui viața măcar cât unei slugi.

sâmbătă, 21 iulie 2012

poți spune...?

Iov 11:7 - Poți spune tu că poți pătrunde adâncimile lui                   
                    Dumnezeu,
                  că poți ajunge la cunoștința desăvârșită a Celui 
                    Atotputernic?
Iov 11:8 - Cât cerurile-i de înaltă: ce poți face?
                  Mai adâncă decât Locuința Morților: ce poți ști?

                                            Nu trebuie să credem, de aici, că omului îi este interzisă cunoașterea, cunoașterea îi este permisă; numai că omul trebuie să fie conștient că toate realizările, orice descoperire, orice progres, de la Dumnezeu vin. Legea ”descoperită” și formulată de Albert Einstein, Teoria Relativității, a fost elaborată și aplicată de la facerea lumii. A fost modul în care Creatorul a hotărât să funcționeze acest Univers. Desigur, pentru Dumnezeu ar fi fost posibile și alte variante, dar El pe aceasta a ales-o, și acum aceasta funcționează. Numai din calcule și experimentări Einstein nu ar fi putut face descoperirea, nu e ca și cum ai lua un măr, l-ai așeza pe o masă, și ai face observații... Marea descoperire a lui Einstein el a făcut-o numai cu voința totală a lui Dumnezeu. Putea trăi Einstein prin anii 1200, să zicem? Cine știe? Dar că descoperirea lui s-a întâmplat sub oblăduire divină, asta putem ști. Dumnezeu are meritul nu numai al elaborării și bunei funcționări a Relativității, dar și al faptului că ea a putut fi descoperită și înțeleasă de om. Este drept să-l admirăm pe Einstein că a făcut această descoperire, și altele pe care le-a făcut, dar trebuie s-o facem înțelegând că meritul este al lui Dumnezeu. Recunoscându-I meritele, putem înțelege cât de mare e El, înțlegând cât de mare este El, putem înțelege câte ne sunt date nouă să înțelegem.
      Scriu aici și varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:
Iov 11:7 - Găsi-vei tu o urmă din ceea ce e Domnul?
                                  ajuns-ai tu vreodată la marginile trase de Cel-Atotputernic?
Iov 11:8 - Înalt e cerul! Bine, înalt; și ce vei face?
                                   de-s mai adânci hotare decât în Iad, ce știi tu?   

luni, 9 iulie 2012

cine Te va lăuda în Locuința Morților?

Psalm 6:5 - Căci cel ce moare nu-și mai aduce aminte de Tine;
                                         și cine Te va lăuda în Locuința Morților?

                                 Scriu părerea mea: sunt versete care ne pot arăta care este conceptul de ”moarte” în Biblie. Moartea este o trăire, o trăire care se întâmplă după ceea ce noi numim moarte trupească, dar înainte de Judecată. Este prima moarte. cel ce moare nu-și mai aduce aminte de Tine  nu înseamnă oare un alt-fel de trăire? pentru că numai într-o trăire putem sau nu putem să ne aducem aminte de ceva, numai într-o trăire putem sau nu lăuda. Căci în cazul unei pierderi prin neantizarea celor morți, ei cum ar mai putea să nu-și aducă aminte? să nu laude. O astfel de neantizare exclude uitarea. Dar pentru că scrie cine Te va lăuda în Locuința Morților  e ca și cum ar scrie că cei de acolo, care nu laudă, au această trăire de a nu lăuda. Așa descrie Cuvântul prima moarte, adică ceea ce este, ceea ce va fi existența noastră de pănă la Înviere, Învierea în vederea Judecății. Asta vrea să ne spună și Psalmul 13:3 - Dă lumină ochilor mei, ca să n-adorm somnul morții.    Este ceea ce ne spune și Isus.
             Scriu aici și traducerea lui B. Anania:
Psalm 6:5 - Că nu din moarte Te va pomeni cineva;
                                     cine, în iad fiind, se va mărturisi Ție?

marți, 19 iunie 2012

A Lui să fie slava în vecii vecilor! Amin.

Evrei 13:20 - Dumnezeul păcii, care prin sângele legământului celui veșnic a sculat din morți pe Domnul nostru Isus, marele Păstor al oilor,
Evrei 13:21 - să vă facă desăvârșiți în orice lucru bun, ca să faceți voia Lui, și să lucreze în noi ce-I este plăcut, prin Isus Cristos. A Lui să fie slava în vecii vecilor! Amin.
Evrei 13:25 - Harul să fie cu voi cu toți! Amin.

                                                    Totul se întâmplă cu voia și răbdarea Creatorului. Dumnezeul păcii ne dă, garantându-ne-o, pacea, Dumnezeul iubirii ne dă, curățindu-ne-o, iubirea, Dumnezeul oștirilor ne dă, întărindu-ne-o, puterea de a lupta cu tot ce e de luptat, Atotputernicul lui Iacob ne dă, luminându-ne-o, capacitatea de a-L înțelege, Dumnezeul Cel Viu ne dă, sfințindu-ne-o, viața...Dumnezeu Tatăl nostru, Yahve, Iehova, Adonai, YHVH, Ehyeh asher ehyeh, Eu Sunt Cel Ce Sunt, Domnul Savaot, El, Elohim, Dumnezeu Preaînaltul ne dă, ușurându-ne-o, puterea de a ne înălța, Dumnezeu cel veșnic ne garantează, apropiindu-ne-o, veșnicia. Dumnezeul acesta, atât de multiplu în ipostaze, în putere și în vrere, dar Unul în iubire, ne iubește cu desăvârșire pe fiecare, iubindu-ne așa ne vrea fără păcate, ca să înțelegem că ne vrea mântuirea. Și pentru că El ne vrea mântuiți, El a parafat un Legământ semnat cu sânge divin. Acum semnătura noastră, a fiecăruia, înseamnă să facem voia Lui, a Dumnezeului nostru Tată, Fiu și Duh Sfânt. Adică să fim buni, făcând lucruri bune, să fim sfinți, sfințindu-ne clipele vieții, să fim pe deplin pregătiți a intra în veșnicia pe care și El și noi ne-o dorim. Creindu-ne după chipul și asemănarea Lui, Dumnezeu a vrut să ne dea parte din gloria Lui, spre a-I putea înțelege mai bine mărirea. Dumnezeu ne așteaptă! Noi, simțindu-ne așteptați, suntem datori să-I întregim bucuria, alergând spre El. 
  Scriu aici și traducerea lui B. Anania:
Evrei 13:20 - Iar Dumnezeul păcii, Cel ce L-a sculat din morți pe Domnul nostru Isus, Marele Păstor al oilor prin sângele unui testament veșnic,
Evrei 13:21 - să vă înzestreze cu tot ceea ce e bun spre a-I face voia, lucrând întru noi ceea ce e bineplăcut înaintea Lui, prin Isus Cristos, Căruia fie-I slava în vecii vecilor! Amin.
Evrei 13:25 - Harul fie cu voi toți! Amin.