vineri, 29 octombrie 2010

Eu, Isus, l-am trimis pe ingerul Meu

Apocalipsa 2:17 - Cel ce are urechi, sa auda ceea ce Duhul le zice Bisericilor; Biruitorului ii voi da din mana cea ascunsa si-i voi da o pietricica alba si pe pietricica scris un nume nou, pe care nimeni nu-l stie decat cel ce-l primeste.
Apocalipsa 2:25 - dar ceea ce aveti tineti cu tarie pana voi veni.
Apocalipsa 2:26 - Iar biruitorului si celui ce pazeste pan'la capat faptele Mele ii voi da stapanire peste neamuri
Apocalipsa 2:27 - si cu toiag de fier le va pastori si ca pe vasele de lut le va sfarama, asa cum si Eu am primit putere de la Tatal Meu;
Apocalipsa 2:28 - si-i voi da Steaua cea de dimineata.
Apocalipsa 22:16 - Eu, Isus, l-am trimis pe ingerul Meu sa va marturiseasca voua acestea cu privire la Biserici. Eu sunt radacina si odrasla lui David, Steaua stralucitoare a diminetii. 
                               Va fi atat de altfel lumea vesniciei de dupa Judecata incat pare imposibila descifrarea si a unui singur, si poate cel mai simplu element al existentei ei. Si totusi, pentru ca Dumnezeu nu vrea sa ne tina intr-un intuneric total atunci cand este vorba despre gandurile noastre referitor la viata eterna, ne trimite unele raze de lumina, puse si in niste cuvinte ale unor carti biblice. Punand in mintea omului gandul nemuririi, deci gandul eternitatii, Yahveh vrea sa ii si lumineze calea spre ea, lui, omului, oricare ar fi el, cu conditia ca si el sa fie interesat de parcurgerea acestei cai. Cale pe care va intalni atat locuri luminate, si anume, acele locuri pe care vrea Dumnezeu sa i le lumineze, cat si, mai ales, multe locuri tainice, pe care vrea Dumnezeu sa le tine tainice. Despre ele, omul nu are a-si pune intrebari. Ii sunt deajuns omului tainele locurilor luminate, caci desi luminate, sunt pline de taine greu de inteles. Desi luminate acum, intelegerea acestor taine se face in timp. Iar spre a-si usura intelegerea tainelor luminate de Dumnezeu, oamenii trebuie sa asculte ce le spune Spiritul. Si iata ce ne spune El aici: ca va exista un conducator lumesc care va carmui cu un toiag de fier. Numele lui nu-l stie nimeni inafara de el insusi. Dar cea mai importanta afirmatie de aici este ca lui, acelui conducator, ii va da Cristos Steaua de dimineata, ca semn al meritelor lui de a fi acel conducator. Stea care este chiar El, Isus Cristos. Deci iata! Cristos insemn al victoriei. Ceea ce diferentiaza lumea aceasta de lumea eterna este faptul ca atunci aceasta victorie a lui Isus va deveni deplina si va ramane asa.  

Frederic Chopin Nocturne No 9 in B Op.32 No 1

miercuri, 27 octombrie 2010

CINE FACE BINELE ESTE DIN DUMNEZEU

3 Ioan :11 - Preaiubitule, nu urma raul, ci binele. Cine face binele este din Dumnezeu; cine face raul n-a vazut pe Dumnezeu.
                                    Cine face raul n-a vazut pe Dumnezeu, ceea ce poate insemna  ca cine nu face raul, adica cine face bine, L-a vazut pe Dumnezeu. Iata! a face bine inseamna a-L vedea pe Dumnezeu, desi stim ca nimeni nu-L poate vedea pe Dumnezeu, si aceasta pentru ca nimeni nu e capabil sa faca un atat de mare bine incat sa merite sa-L vada. Dar mai inseamna ca, lucru valabil pentru toti, cu cat este mai mare binele pe care il facem cu atat mai clar Il vedem pe Dumnezeu. Bineinteles, nu este vorba despre o vedere fata-in-fata, este vorba despre faptul de a-L simti pe Dumnezeu ca si cum L-ai vedea. Si, intr'adevar, facerea de bine naste o astfel de senzatie, pentru ca a face binele este din Dumnezeu. Ceea ce poate insemna ca cine nu face binele este din diavol. Adica, cine nu se face capabil de a-L vedea pe Dumnezeu devine capabil de a-l vedea pe diavol. Iar diavolul se lasa cu mult mai multa usurinta vazut, si aceasta nu pentru ca Dumnezeu ar fi mai retras, ci pentru ca El vrea sa ne faca sa meritam a-L vedea. Incat putem spune ca una dintre diferentele dintre Dumnezeu si diavol este ca pe Dumnezeu trebuie sa-L meritam, in timp ce diavolul se ofera singur, fara sa na ceara noua vreun merit pentru a-l ajunge. Aceasta, cred eu, devine si una dintre diferentele dintre a face bine si a face rau:  binele se face meritat, raul vine de la sine. De aceea este mai greu a face bine. 

sa ne iubim unii pe altii!

2 Ioan :5 - Si acum, te rog, Doamna, nu ca si cum ti-as scrie o porunca noua, ci cea pe care am avut-o de la inceput: sa ne iubim unii pe altii!
2 Ioan :6 - Si dragostea sta in vietuirea dupa poruncile Lui. Aceasta este porunca in care trebuie sa umblati, dupa cum ati auzit de la inceput.
                                                  Biserica spirituala si biserica aparenta. Prima este Doamna pe care cea de-a doua trebuie sa o respecte, dincolo de existenta oricaror porunci, dincolo de faptul ca ea, cea de-a doua, exista doar prin existenta primeia, a bisericii spirituale. Biserica aparenta, adica aceea pe care o vedem, dar si aceea care va avea un sfarsit, este inferioara bisericii spirituale, adica biserica nevazuta, dar  biserica vesnica. Spiritualul este ceea ce va trece din lumea aceasta in lumea vesniciei, deci spiritualul va dainui. Dumnezeu este Spirit. Cat priveste materialitatea lui Dumnezeu, despre  ea putem afirma numai ca exista, caci de aceea ne spune Dumnezeu ca suntem chipuri ale Lui. Iar a fi chip inseamna a fi materie. Materie, aceea a lui Dumnezeu, despre care nu stim nimic, decat, poate, faptul ca ea este intretesuta cu mult mai multa spiritualitate decat materia de acum, si de aici. Acum, si aici domina materia. Atunci, si acolo dominant va fi spiritul. Materia de acum, si de aici genereaza un altfel de dragoste decat spiritul de atunci, si de acolo. De aceea este important sa dam, acum si aici, atentia cuvenita acestei iubiri, ea, iubirea pe care trebuie sa o avem unii fata de altii, fiind aceea care ne arata masura adevaratei iubiri, a iubirii spirituale. Iubire care va umple tot timpul de atunci, si tot spatiul de acolo. Putem spune ca iubirea de acum, si de aici este masura adevaratei iubiri spirituale. Lucru adeverit de Duhul Sfant.

luni, 25 octombrie 2010

Acesta este Fiul Meu Cel iubit

2 Petru 1:16 - Fiindca nu luandu-ne dupa basme mestesugite v-am facut noi cunoscute puterea si venirea Domnului nostru Isus Hristos, ci pentru ca noi insine cu ochii nostri I-am vazut maretia
2 Petru 1:17 - atunci cand primind El de la Dumnezeu-Tatal cinste si slava, un glas ca acesta I-a venit din inaltimea slavei: "Acesta este Fiul Meu Cel iubit intru Carele am binevoit!"


                                                                                             A vedea dincolo de infatisarea lui Cristos marirea Lui inseamna a vedea dincolo de Omul Cristos pe Cristos Dumnezeu. Iar cei care au fost martorii unei astfel de viziuni, intelegandu-i adevarata semnificatie si incercand sa ne-o transmita nu  ca pe niste basme mestesugite, ci ca pe niste mestesugite cuvinte oglinditoare de adevar, si care au devenit, prin voia lui Dumnezeu si spre propria lor bucurie, incepatori de religie crestina, vor sa faca si din noi rostitori de cuvinte oglinditoare de adevar, vor deci sa ne dea si noua parte din bucuria lor, si anume, atata cata suntem fiecare capabili sa primim. A fost mare, este mare bucuria lor, fiind bucuria unor martori, si nu a unor confiscatori de titluri si de mariri; este mare bucuria lor, asa cum poate fi bucuria venita din auzirea cu propriile urechi si trairea cu propriul suflet, a cuvintelor divine
Acesta este Fiul Meu Cel iubit intru Carele am binevoit. Caci putem spune ca lui Dumnezei I-a facut placere si faptul de a face ca aceste cuvinte sa fie auzite de cei despre care El stia ca vor simti o mare bucurie la auzirea lor, dar si ca vor fi capabili sa dea o parte din bucuria lor celor care vor sti sa se bucure de ea. Deci Dumnezeu Isi gaseste placerea si in cei care stiu sa se bucure de bucuria venita de la El, bucurie care ne poate face pe toti participanti la bucuria lui Yahveh de a-Si gasi placerea in Fiul Lui. Placerea lui Dumnezeu trebuie sa devina si placerea noastra. Si pentru ca acest lucru sa ni se intample mai usor a existat Petru, a existat Pavel, a existat Matei, a existat Marcu, a existat Luca, a existat Ioan............ Au existat ei, exista ei, si de aceea existam si noi. Intr-adevar, numai aceia care stiu sa se bucure de placerea existantei lor ca fii ai lui Dumnezeu vor sti sa se bucure de placerea existentei lui Dumnezeu ca Tata al lor. Cinstea si gloria pe care Yahveh o da Fiului Lui este izvorul cinstei si gloriei pe care El o  da tuturor acelora care, facandu-se merituosi ai unei astfel de glorie si cinste, isi fac placere din placerea lui Dumnezeu de a-Si iubi Fiul. Dar si din placerea lui Dumnezeu de a-i iubi pe ei. Si mai ales din placerea lor de a-L iubi pe Dumnezeu. Placere care ii face sa se bucure de bucuria, si cu bucuria celor care au auzit cu urechile lor cuvintele, si care au vazut cu ochii lor maretia lui Dumnezeu. Pe care, iata!  o putem vedea si noi cu ochii nostri.
                                            ( Am folosit traducerea B. Anania )

duminică, 24 octombrie 2010

HARUL LUI DUMNEZEU

Tit 2:11 - Caci harul lui Dumnezeu, care aduce mantuire pentru toti oamenii, a fost aratat

                                                                        A fost aratat harul lui Dumnezeu, este aratat harul lui Dumnezeu, un har stralucit care poarta in el toata bunatatea Aceluia care din iubire pentru fiecare, ne-a creat pe fiecare. Creati din iubire, toti oamenii suntem purtatorii iubirii, atata doar ca unii nu stiu ca sunt asa creati, pe altii nu-i intereseaza, iar altora aceasta iubire, pusa de Dumnezeu in fiecare, li se pare ca fiind a lor proprie, deci numai a lor fiind, pot face ce vor cu ea. Toti acestia, si altii in alte feluri, sunt aceia care nu vor sa tina cont de harul lui Dumnezeu, care har a fost aratat tuturor, caci pe toti vrea Dumnezeu sa ne salveze prin mantuire. Dar El nu ne obliga sa acceptam mantuirea. Cei care, nevazand harul aratat al lui Dumnezeu, isi pun increderea si speranta in alte feluri de har, caci fara niciun fel de har nimeni nu ar putea exista, deci aceia, devin 'beneficiarii' acelor haruri, adica a unor iluzii ca harul aratat al lui Dumnezeu poate fi altceva decat harul lui Dumnezeu. Sunt aceia pentru care moartea si invierea Mantuitorului nu s-au intamplat, ei traind intr-o alta lume decat in acea lume in care mantuirea exista. Este lumea fara harul lui Dumnezeu. Si este destul de cuprinzatoare aceasta lume incat celor din lumea mantuirii sa le creeze nelinisti, dar totusi nu atat de cuprinzatoare incat aceste nelinisti sa devina dominante. Faptul ca harul lui Dumnezeu a fost aratat, este destul pentru ca cei care cred in acest har, deci il vad si il simt, sa devina atat de linistiti incat rautatile din lumea fara harul lui Dumnezeu sa nu-i mai neliniteasca. Or fi fiind ele multe si mari acele rautati, dar harul aratat al lui Dumnezeu este mult mai mare, atat de mare incat niciodata nu va putea fi depasit sau inlocuit cu altceva. Pe cei care isi pun increderea in Dumnezeu, diavolul nu-i mai poate deranja.

sâmbătă, 23 octombrie 2010

totusi El ramane credincios

2 Timotei 2:13 - Daca suntem necredinciosi, totusi El ramane credincios, caci nu Se poate tagadui singur.
                                         Ceea ce omul face cu atata usurinta, tagaduindu-se singur de la o idee la alta, de la nu cuvant la altul, lui Dumnezeu ii este imposibil; si nu pentru ca nu ar putea-o face, o poate! caci este Omnipotent,  dar pentru ca nu vrea sa o faca, nu vrea, pentru ca El ramane credincios.  Iata deci credinta reflectata de faptul de a nu ne tagadui singuri, adica de faptul de a nu spune in acest moment ceva, si a face in momentul urmator altceva. In momentul urmator, si in toate momentele urmatoare. Cuvantul rostit in fiecare moment ar trebui sa aiba aceeasi importanta ca si cuvintele rostite de Cel care niciodata nu vrea sa Se poata singur tagadui. Atentia pe care o dam respectarii cuvantului rostit devine un fel de icoana a noastra in fata Cuvantlui, si anume, de cate ori rostim cuvinte ar trebui sa ne aducem aminte ca daca suntem necredinciosi, totusi El ramane credincios, caci nu Se poate tagadui singur.

vineri, 22 octombrie 2010

CACI ESTE UN SINGUR DUMNEZEU

1 Timotei 2:5 - Caci este un singur Dumnezeu, si este un singur mijlocitor intre Dumnezeu si oameni: Omul Isus Hristos
                                                     Un singur Dumnezeu nu trebuie inteles precum un singur pamant, un singur munte, un singur diamant, un singur ocean, un singur om; un singur Dumnezeu trebuie inteles intr-un fel cum intelegem un singur cer, care, in imensitatea lui, le cuprinde pe toate. Exista un singur cer, dar cate ceruri sunt cuprinse in el! Exista un singur Dumnezeu: Tatal, Fiul, Duhul Sfant. Ei sunt separati, cand vor Ei sa fie separati, Ei una sunt, cand vor Ei sa fie una. Dar separati de tot Ei niciodata nu vor sa fie, caci atunci nu ar mai fi un singur Dumnezeu. Si anume, Acel Dumnezeu care vrea El sa fie Mantuitorul nostru. Un singur Dumnezeu, un singur Mantuitor, dar Mantuitorul-Tata, Mantuitorul- Fiu, Mantuitorul- Duh Sfant. Si apoi un singur mijlocitor intre Dumnezeu si oameni . Intre Dumnezeu si oameni este mijlocitor Omul Isus Cristos, Acelasi Isus care este Mantuitor, care este Dumnezeu. Pentru a fi un bun mijlocitor, asa precum stim ca si este, pentru ca stim ca altfel nu poate fi, Cristos trebuie sa fie cat mai aproape de oameni, de aceea prefera ca in calitate de mijlocitor sa fie Omul Isus Hristos. Dar aceasta doar atunci cand privim mijlocitorul dinspre om spre Dumnezeu. Gandit dinspre Dumnezeu spre om, mijlocitorul Isus Hristos este Dumnezeu Isus Hristos, caci dinspre Dumnezeu spre om, mijlocitorul Isus Hristos este Mantuitorul Isus Hristos, este Dumnezeu Mantuitorul nostru. El este singurul mijlocitor intre Dumnezeu si oameni. Dar mai stim, cu totii trebuie sa ne amintim, ceea ce tot cuvantul lui Dumnezeu ne spune: ca orice spirit al oricarui credincios poate deveni mijlocitor. Iata deci doua adevaruri care nu sunt in niciun fel paradoxale, si in niciun fel nu se anuleaza unul pe celalalt. Sunt doua adevaruri desemnand doua situatii care nu trebuiesc confundate: un singur mijlocitor, Isus Cristos, intre om si Dumnezeu Tatal, mai multi mijlocitori, spiritele credinciosilor, intre om si Isus Cristos, deci intre om si Dumnezeu Fiul. Si cum altfel ar putea fi cand stim cu totii ca spiritul Mariei, mama lui Hristos, mijloceste pentru noi,  prin durerea ei simtindu-ne aproape durerile si dorind sa ni le aline. Chiar sufletul ei este strapuns de o sabie, ca sa descopere gandurile multor inimi indurerate. ( Luca 2:35 ) Deci iata: un singur Dumnezeu, dar singur precum cerurile, si un singur mijlocitor, dar singur precum spiritele credinciosilor. 

joi, 21 octombrie 2010

Chopin - Nocturne no. 8 op. 27 no. 2

sa ne imbracam cu platosa credintei, si a dragostei

1 Tesaloniceni 5:8 - Dar noi, care suntem fii ai zilei, sa fim treji, sa ne imbracam cu platosa credintei, si a dragostei, si sa avem drept coif nadejdea mantuirii.

                                                                      Fiii zilei, fiii luminii, fiii lui Dumnezeu ...  Toti suntem copii ai lui Dumnezeu, dar ca sa fim fii al lui Dumnezeu trebuie sa stim sa fim fii ai zilei, trebuie sa ne traim viata la lumina, si anume, acea lumina divina care poate deveni platosa, coif, dar si sabie, atunci cand trebuie sa fie sabie, dar nu o sabie ucigatoare, ci o sabie care sa apere iubirea. A fi treaz, fiu al zilei fiind,  inseamna a scoate sabia luminii impotriva celor care, traind in intuneric, deci fii ai noptii fiind, vor sa cuprinda cu intunericul lor totul. Ei, trejii fii ai noptii, tin scoasa sabia intunericului, impotriva careia, cu sabia luminii luptand, noi trebuie sa ne facem din credinta scut, din speranta mantuirii coif, din dragoste platosa. Aceasta este lupta pe care trebuie sa o luptam zi de zi, caci zi de zi ne ameninta intunericul. Iar in aceasta lupta nu suntem singuri, Il avem alaturi pe cel mai de seama Aliat, un Aliat impartit in trei, fara a fi deloc impartit, dimpotriva! fiind de trei ori mai puternic, daca puterea Lui ar putea-o masura cineva. Este un Aliat credincios noua, credincios promisiunii facute, de a ne ajuta in aceste lupte. Credinciosia Lui trebuie sa devina icoana credinciosiei noastre, avand astfel siguranta victoriei. Stim sigur ca victoria va fi a luminii, dar participarea noastra, a fiecaruia, la lupta, sporeste lumina victoriei: Credincios este Domnul; El va va intari si va va pazi de cel rau.  (1 Tes. 3:3)

marți, 19 octombrie 2010

nimeni din voi sa nu se clatine in aceste necazuri

1 Tesaloniceni 3:3 - Pentru ca nimeni din voi sa nu se clatine in aceste necazuri; caci stiti singuri ca la aceasta suntem randuiti.
                                     Necazuri, oprimari, dureri, chinuri, la acestea suntem randuiti... Sa ne fi abandonat Dumnezeu in mainile celui rau, izvorul necazurilor, oprimarilor, durerilor? Sa-Si fi abandonat Dumnezeu Fiul in mainile rastignitorilor? Eli! Eli! lama sabachtani?  sa insemne chiar abandonare? A fi, de catre Dumnezeu, randuiti necazurilor inseamna a nu mai avea bucurii? a nu mai fi fericiti? Dar cei fara bucurii, nefericitii nu mai sunt capabili de iubire, caci iubirea tocmai asta inseamna: a fi fericit. A-L iubi pe Domnul Dumezeul nostru inseamna a fi fericit ca El exista, a fi fericit ca tu existi, a fi fericit ca El te iubeste, a fi fericit ca tu Il poti iubi, toate aceste fericiri avandu-si izvorul in iubirea pe care Domnul Dumnezeul nostru o are pentru noi. A-ti iubi aproapele ca pe tine insuti inseamna a fi fericit ca, iubindu-L pe Dumnezeu, stii cum trebuie sa-ti iubesti aproapele, si anume: trebuie sa-l iubesti precum Il iubesti pe Dumnezeu, dincolo de necazuri, de dureri, de oprimari. Iubindu-L pe Dumnezeu si iubindu-i pe oameni dincolo de toate acestea, deci intelegand ca Yahveh 
ne-a randuit sa le traim pe toate, ajungem, sufleteste, in lumea fericirilor cristice. Ajungand acolo, nimeni nu-si mai pierde sufletul. Nepierzandu-si sufletul, poate spune ca a cucerit lumea, dar lumea vesnica, acea lume care are drept bariera a intrarii in ea, sufletul celor care vor sa intre. Deci Eli! Eli! lama sabachtani nu inseamna in niciun fel o abandonare din partea lui Dumnezeu, inseamna o usurare a intelegerii noastre ca, dincolo de toate, nu trebuie sa ne pierdem sufletul. Ceea ce mai inseamna ca traindu-le pe toate cate ne sunt randuite, noi ne intarim in Domnul: Acum, da! traim, fiindca voi stati tari in Domnul. ( 1 Tesaloniceni 3:8 )

luni, 18 octombrie 2010

MULTUMIM FARA INCETARE LUI DUMNEZEU

1 Tesaloniceni 2:13 - De aceea multumim fara incetare lui Dumnezeu ca, atunci cand ati primit Cuvantul lui Dumnezeu, auzit de la noi, L-ati primit nu ca pe cuvantul oamenilor, ci, asa cum si este in adevar, ca pe Cuvantul lui Dumnezeu, care lucreaza si in voi care credeti.
                                                 Iata: cuvant rostit de gura omeneasca, cuvant rostit de Pavel, cel care a fost Saul si prigonea Cuvantul, Cuvant care era de la Dumnezeu, care era cu Dumnezeu, Cuvant care era Dumnezeu. Cuvantul lui Dumnezeu prigonit de niste oameni? Da!  si anume de catre acei oameni in care Cuvantul nu lucreaza, deci cei care nu cred. Nu cred ca Acest Cuvant al lui Dumnezeu S-a putut intrupa, nu cred in cele spuse de Cuvantul Intrupat, nu cred ca o gura omeneasca se poate face rostitoare a Acestui Cuvant. Deci a cuvintelor care, de la Dumnezeu venite, devin fundament al credintei oamenilor in Cuvant, deci in Dumnezeu. Crezute gresit de unii oameni, cuvintele rostite de Cuvant devin altceva decat trup. Luati mancati!  Acesta este trupul Meu  devine pentru ei " nu luati, si nu mancati!" sau devine pentru ei " Luati, mancati, dar numai daca....sau numai asa.....sau numai cand....."  Pune omul mai multe conditii decat cate a pus Cuvantul. Interzice omul mai multe decat a interzis Cuvantul. Il indeparteaza omul de om pe Cuvant pana la a-L face pe Acesta sa nu mai inteleaga nimic. Ne spune tuturor Cuvantul: luati, mancati!  si ne mai spune ca nu trebuie sa primim si sa intelegem aceasta chemare, oglinda a unei dorinte arzatoare, ca pe un cuvant al oamenilor, ci ca pe Cuvant al lui Dumnezeu. Luati, mancati! nu poate insemna altceva decat luati, mancati!  Si, spre a deveni gloria si bucuria lui Dumnezeu, noi trebuie sa luam si sa mancam! Luand intelegem, intelegand cunoastem, cunoscand iubim, iubind luam! Toate acestea spre bucuria lui Dumnezeu. 

duminică, 17 octombrie 2010

vorbirea voastra sa fie totdeauna cu har

Coloseni 4:6 - Vorbirea voastra sa fie totdeauna cu har, dreasa cu sare, ca sa stiti cum trebuie sa raspundeti fiecaruia.


                                   Vorbire cu har, comportare cu har, credinta cu har... Vorbirea, oglinda a credintei. Dar: si credinta oglinda a vorbirii? Nu neaparat, caci mai degraba vorbim dupa cum credem decat credem dupa cum vorbim. Credinta rezultata numai din vorbire e ca si caldura iesita din flacara unui chibrit: mica si de scurta durata. Iar vorbirea dreasa cu sare nu inseamna in niciun caz vorbire fatarnica, de genul: una spui si alta, eventual chiar contrariul, faci, vorbirea dreasa cu sare inseamna vorbirea placuta, vorbirea dreapta, vorbirea care sa aiba efectul sarii in bucate. Fiecaruia trebuie sa-i raspundem adaptandu-ne raspunsul nivelului de intelegere al fiecaruia, dar intotdeauna adevarat. Adevarul este unul singur, si niciodata nu trebuie 'adaptat' in functie de ce vor altii de la vorbirea noastra. Cuvintele vorbirii sunt ale noastre, dar adevarul care trebuie oglindit de cuvinte este al lui Dumnezeu.

Frederic Chopin - Nocturne No. 7 in C sharp minor, op. 27 no. 1

miercuri, 13 octombrie 2010

luati armura lui Dumnezeu

Efeseni 6:12 - Caci lupta noastra nu este'mpotriva carnii si a sangelui, ci'mpotriva Incepatoriilor, impotriva Stapaniilor, impotriva Stapanitorilor acestei lumi de'ntuneric, impotriva duhurilor rautatii care sunt in stihiile ceresti.
Efeseni 6:13 - Pentru aceea luati armura lui Dumnezeu: pentru ca'n ziua cea rea sa fit in stare sa tineti piept; si dupa e veti ispravi totul, sa ramaneti in picioare.

                                             Dumnezeu l-a creat pe om sa poata cuprinde in el intreaga, plinatatea Lui. Poate omul s-o faca. Dar multi nu vor. Este suficienta o cat de mica ezitare din acest punct de vedere, pentru ca stapanitorii intunericului acestui veac, duhurile rautatii care, iata! sunt in stihiile ceresti, sa-l acapareze pe cel neatent. Neatent sau neinteresat de plinatatea lui Dumnezeu. Deci cel care nu vrea sa ramana in asemanarea cu Dumnezeu. Pentru a ramane in asemanarea cu Dumnezeu, trebuie ca, prin Isus Cristos, sa primesti Duh Sfant, devenind astfel capabil de o iubire asemanatoare iubirii divine. Cei care nu se fac capabili de o astfel de iubire, intra in lumea Stapanitorilor acestei lumi de'ntuneric  stapanitori impotriva carora primii trebuie sa lupte. Iata! Biblia nu ne indeamna sa luptam unii impotriva altora, ci pe cei credinciosi ii indeamna sa lupte impotriva raului. Lupta in care, credinciosi fiind, ura nu trebuie sa existe. Lupta in care primul care ajuta este Dumnezeu: mai presus de toate luand pavaza credintei, cu care veti putea stinge toate sagetile inflacarate ale celui-rau. Luati si coiful manturii si sabia Duhului, care este cuvantul lui Dumnezeu. (Efeseni 6:16,17)
                                                           ( Am folosit traducerea lui B. Anania )
                                             

luni, 11 octombrie 2010

sa va umpleti de toata plinatatea lui Dumnezeu

Efeseni 3:16 - pentru ca El, dupa bogatia slavei Sale, sa va dea ca prin Duhul Sau sa fiti puternic intariti in omul cel launtric;
Efeseni 3:17 - ca Hristos sa Se salasuiasca prin credinta in inimile voastre; inradacinati si intemeiati in iubire
Efeseni 3:18 - sa puteti intelege, impreuna cu toti sfintii, care este latimea si lungimea si adancimea si inaltimea,
Efeseni 3:19 - si sa cunoasteti iubirea lui Hristos cea mai presus de cunoastere, pentru ca sa va umpleti de toata plinatatea lui Dumnezeu.

                                             Putem cunoaste ceva ce intrece orice cunostinta numai prin traire. Trebuie sa traim drgostea lui Cristos pentru a ajunge sa fim umpluti de toata plinatatea lui Dumnezeu. Doar dragostea ne duce la plinatatea lui Dumnezeu, si anume, o dragoste asemenea dragostei lui Cristos, adica o dragoste implinita de sacrificiul pentru cel iubit, nepunandu-ne in niciun moment problema daca acela merita sau nu acest sacrificiu. Este mai important sacrificiul nostru implinitor de iubire decat meritele altora. Greselile pot fi iertate, de unde: "Tata, iarta-i! caci nu stiu ce fac!"  in schimb iubirea nu poate fi inlocuita cu nimic. Si, intregita de iertari, chiar daca uneori de neinteles, iubirea evadeaza dinspre o simpla traire umana a ei inspre o traire divina. Iubirea inaltata la inaltime divina, adica iubirea a carei largime, lungime, adancime si inaltime pot fi percepute si pricepute numai daca Hristos locuieste in inimile iubitoare, acea iubire este masura adevaratei credinte. Pentru a fi capabili de o astfel de iubire, omul trebuie sa devina intarit prin Duhul lui Cristos. Intarit, adica implinit, adica umplut cu toata plinatatea lui Dumnezeu. Iata deci: putem cuprinde in noi plinatatea lui Dumnezeu!!! Aceasta este asemanarea noastra cu Acela care ne-a creat.
                                               ( Am folosit traducerea lui B. Anania )

miercuri, 6 octombrie 2010

spre buna randuiala a plinirii vremilor

Efeseni 1:9 - El ne-a facut cunoscuta taina voii Sale pe care, potrivit bunavointei Lui, mai dinainte intru Sine o planuise
Efeseni 1:10 - spre buna randuiala a plinirii vremilor; toate, cele din ceruri si cele de pe pamant, sa fie iarasi adunate intru Hristos; in El,
Efeseni 1:11 - intru Care si noua mai dinainte ni s-a randuit o mostenire, potrivit cu planul Celui ce pe toate le lucreaza dupa sfatul voii Sale,
Efeseni 1:12 - pentru ca noi, cei care mai dinainte am nadajduit intru Hristos, sa fim spre lauda slavei Sale.

                                                          Toata creatia lui Dumnezeu Ii lauda gloria. marirea si puterea. Iar cea mai deplina lauda omul trebuie sa I-o aduca, el fiind incoronarea creatiei divine.  Omul facut coroana a lui Dumnezeu. Omul, singurul din creatia vizibila a lui Dumnezeu caruia El ii desopera taina voii Sale, caruia El, Dumnezeu, Tatal slavei, ii da un spirit de intelepciune si de descoperire, in cunoasterea Lui. Sunt minunate apusurile sau rasariturile de soare, este minunata maretia oricarui munte, sunt minunate florile, minunate sunt animalele, este minunata intreaga creatie a lui Dumnezeu, dar sufletul omului trebuie sa fie mai minunat decat orice minunatie. Omul este acela care, nadajduind in Cristos, a fost facut mostenitor peste toate. Este aceasta o imagine a omului de dinainte de cadere, dar pe care Cristos vine sa o reabiliteze. Rascumpararea pacatelor noastre ne descopera minunatia pe care Creatorul a pus-o in noi. Poate a vrut sa ne aseze prea sus Dumnezeu, la o inaltime pe care nu stiu daca o mai meritam;  decaderea noastra, noi ne-am facut-o atat de abrupta incat a fost nevoie de un mare sacrificiu spre a putea fi reabilitati, pentru ca minunatia pusa de Dumnezeu in noi sa se poata face merituoasa a mostenirii pe care ne-a lasat-o Creatorul. Mostenire pentru care nu trebuie sa incetam a-I aduce multumiri, dar si rugaciuni pentru a fi ajutati de El sa ramanem merituosi ai mostenirii Lui. La fel ca Pavel, care se roaga " sa va lumineze ochii inimii, pentru ca voi sa pricepeti care este nadejdea la care El v-a chemat, care este bogatia slavei mostenirii Lui intru cei sfinti si cat de covarsitoare este marirea puterii Sale intru noi, cei ce credem, potrivit cu puterea lucratoare a tariei Lui pe care El a facut-o sa lucreze in Hristos, sculandu-L din morti si asezandu-L de-a dreapta Sa intru cele ceresti, mai presus decat toata incepatoria si stapania si puterea si domnia si decat tot numele ce se numeste, nu numai in veacul acesta, ci si in cel viitor. (Efeseni 1:18-21)

luni, 4 octombrie 2010

pe cine da cu bucurie il iubeste Dumnezeu

2 Corinteni 9:7 - Fiecare sa dea dupa cum a hotarat inima lui: nu cu parere de rau, sau cu sila, caci   "pe cine da cu bucurie il iubeste Dumnezeu."

                                                           Ce este al nostru din tot ce avem? Si cine Ii poate spune lui Dumnezeu: "iti dau, ca sa imi dai"? Sau unui alt om? Nu dam din al nostru. Cand dam, dam din ce am primit de la Dumnezeu, de aceea bucuria de a da ar trebui sa fie aceeasi cu bucuria de a primi. Iar celui care da cu bucurie, Dumnezeu ii va intoarce, inmiita, bucuria. Cea mai mare bucurie a noastra ar trebui sa fie bucuria de a da, pentru ca in acest fel Il ajutam pe Dumnezeu in ravna Lui de a imparti tuturor parti din averea Lui. Cei care nu dau, aduna, dar din ce aduna astfel ei, cu ce se vor prezenta dinaintea lui Dumnezeu? Cu nimic, nici macar cu amitirea unei bucurii de a da altora din ceea ce ei au primit de la Cel-de-Sus. Adunand, ei au scazut din ceea ce trebuia sa dea altora. In aceasta viata ei traiesc bucuria stangerii gramada a ceea ce au primit de la Dumnezeu, bucurie care va deveni tristete - tristetea de a nu fi simtit bucuria de a da. Deci de a nu fi  iubit de Dumnezeu. Caci: "sufletul binefacator va fi saturat, si cel ce uda pe altii va fi udat si el." ( Proverbe 11:25 )

duminică, 3 octombrie 2010

...sa nu vin la voi din nou cu intristare

2 Corinteni 2:1 - Si'n sinea mea am socotit aceasta, sa nu vin la voi din nou cu intristare.
2 Corinteni 2:2 - Ca daca eu va intristez, cine este cel care sa ma inveseleasca, daca nu cel intristat de mine?
                            Comportamentul nostru de fiecare zi oglindeste, cel mai vizibil pentru ceilalti, credinta noastra. Credinta pe care o avem in suflet, si care, la randul ei, oglindeste spiritualitatea pusa in fiecare de Dumnezeu, arvuna a ceea ce Dumnezeu vrea sa faca din fiecare dintre noi. Nu toti devenim din copii ai lui Dumnezeu, cum ne-a facut pe toti Dumnezeu, fii ai lui Dumnezeu, cum ne-ar dori pe toti Dumnezeu. Intr'adevar, pe toti Dumnezeu ne-a facut chip si asemanare a Lui, dar nu toti vor sa ramana asa. Este deosbirea dintre omul lumesc si omul duhovnicesc, adica omul care traieste in lumea fericirilor cristice. Este omul capabil si sa dea bucurie celor care il intristeaza pe el.  A da bucurie acelui aproape al nostru care ne-a intristat este, poate, cea mai evidenta aplicare a poruncii de a ne iubi aproapele. Aceasta porunca este simpla: "Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti!"  ea nefiind conditionata de nimic. Nu exista niciun "daca" in trairea de a ne iubi aproapele, nimeni nu ar trebui sa spuna: "imi iubesc aproapele daca el imi da o bucurie." Dar aici este vorba despre bucuriile lumesti, caci bucuriile spirituale orice aproape pe care-l iubim ni le poate da. Insasi iubirea noastra de aproapele este izvorul acelor bucurii, ea, acea iubire, avandu-si la randul ei izvorul in spiritul pe care Dumnezeu l-a pus in toti, arvuna a Spiritului Sfant. Noi toti avem o vina in faptul de a-L fi intristat pe Cristos, si totusi ce mare bucurie ne-a dat El de acolo, din marea Lui intristare de pe cruce!  "Iarta-i Tata, caci nu stiu ce fac!" ... ni se adreseaza tuturor cuvintele acestea, oglinda a unei trairi adevarate, si anume, a acelei trairi care este capabila sa transforme intristarea in bucurie. Este bucuria invierii, a  Invieri care ne usureaza mantuirea, prin usurarea iertarii. Este iertarea care trebuie sa ne dea fiecaruia capacitatea de a transforma intristarile pe care ni le pricinuiesc unii, in bucurii.  Intr'adevar, iubirea ne face capabili de iertare, iertarea ne face capabili de bucurie, bucurie care ne usureaza iubirea. Astfel incat sa putem spune: "cine este cel care sa ma inveseleasca, daca nu cel intristat de mine? Ceea ce poate insemna si "cui sa-i dau bucurie, daca nu celui care m-a intristat?"
                                                         ( Am folosit traducerea B. Anania )

sâmbătă, 2 octombrie 2010

eu asa ma lupt

1 Corinteni 9:26 - Ei bine, eu asa alerg, nu ca la'ntamplare; eu asa ma lupt cu pumnul, nu ca si cum as lovi in aer.
                                                                Este nevoie de o iubire chinuitoare, aducatoare a unui sentiment de abandonare de catre Dumnezeu, pentru a intra in gloria lui Dumnezeu. Este nevoie de o alergare continua si constienta inspre un tel a carui atingere necesita niste trairi atat de deosebite de trairile noastre obisnuite incat, judecate din puntul de vedere al cezarului, ele par absurde. Este impresia aceea de absurditate ramasa in noi de la Adam, dar intretinuta de trairile omenesti cotidiene, mai apropiate de cele ce sunt ale cezarului decat de cele ce sunt ale lui Dumnezeu. A vrut Dumnezeu sa ma lase liber pe mine, omul, chip si asemanare a Lui, iar eu nu am facut, de la Adam si pana la mine, decat sa imi dezvolt judecata ca a ma obosi intr-o alergare implinita mai mult pentru binele altora decat pentru binele meu, este un lucru absurd. Este ca si cum as spune ca ar fi fost absurd Adam sa nu manance din acel minunat fruct, aflat atat de la indemana lui. Iata: prima impresie de absurditate, aducatoare de atatea alte impresii de absurditate. Dar a alerga avand aceasta impresie inseamna a nu sti incotro alergi, inseamna a te lupta cu pumnul si a lovi vartos in tot ceea ce, acum, ti se pare absurd. Deci a lovi cu pumnul tocmai in acele trairi care ne apropie de Dumnezeu. Gresita tinta, gresite loviturile. Iar decat asa, mai bine lovituri in vant. Insa loviturile date celor cu lovituri gresite nu trebuiesc rsipite in vant. Iar alergarea in scopul de a corecta greseli trebuie sa fie neobositoare. Nimic din cele ce sunt ale lui Dumnezeu nu este absurd, multe din cele ce sunt ale cezarului sunt absurde. Iar cel mai absurd lucru este sa crezi ca este absurd sa nu mananci din fructul oprit, atata vreme cat Dumnezeu ti-a dat libertatea de a o face. Si atata vreme cat fructul acela e atat de minunat. Da!  suntem liberi sa mancam din fructul oprit, dar mai liberi devenim atunci cand nu o facem. Acesta ar trebui sa fie unul dintre raspunsurile la indemnul;  "cauta Adevarul si Adevarul te va face liber!" Cautarea Adevarului trebuie sa fie o neobositoare alergare. Iar gasirea Adevarului este adevarata victorie.
                                                 ( Am folosit traducerea B. Anania)

vineri, 1 octombrie 2010

Frederic Chopin - Nocturne No 5

Ca si Hristos, nu Luisi facutu-S'a placut

Romani 15:1 - Datori suntem noi cei tari sa purtam slabiciunile celor neputinciosi si nu noua insine sa ne facem placuti;
Romani 15:2 - ci fiecare din noi sa i se faca placut aproapelui sau in ceea ce este bun prin zidire.
Romani 15:3 - Ca si Hristos, nu Luisi facutu-S'a placut, ci dupa cum este scris: "Ocarile celor ce Te ocarasc pe Tine au cazut asupra Mea."
                                                A fi tare inseamna a rabda slabiciunile celor slabi, dar mai ales inseamna a corecta acele slabiciuni, spre vindecarea lor, deci inseamna a face, prin taria ta - de Dumnezeu data tie - din cei slabi tari, capabili, la randul lor, sa vindece pe cei ramasi slabi. A fi tare inseamna a te face placut aproapelui in ceea ce este bine, iar bine este a-L iubi pe Domnul Dumnezeu, si a-ti iubi aproapele. A-ti iubi aproapele asa cum Il iubesti pe Dumnezeu inseamna a-l pune, asa cum Il pui pe Dumnezeu, pe un loc mai important decat acela pe care te pui pe tine insuti, deci sa iti placa aproapele mai mult decat te placi tu pe tine. Iar in toata aceasta deosebit de greu inteleasa , deci de cele mai multe ori gresit traita iubire, trebuie sa Il avem exemplu pe Cristos. Daca Lui nu Ii placeam eu mai mult decat Si-a placut El Lui Insusi, mantuirea mea ar fi ramas ca inainte, mult mai greu de implinit. Facand la fel, deci incercand sa placem altora mai mult decat ne placem noua insine, usuram accesul spre mantuire a altora, usurandu-ne totodata, tocmai datorita iubirii, propria mantuire. Iata!  in aceasta insiruire pe ultimul loc trebuie sa fie propria mantuire, inaintea ei fiind iubirea aproapelui, iar inaintea acesteia iubirea de Dumnezeu. Daca am avea, fiecare crestin , taria de a trai asa, am inmulti iubirea pana acolo ca ocarile celor care ne ocarasc ar cadea, prin iubire, asupra noastra. Am deveni, fiecare, implinitori ai iubirii divine. Iar iubirile tuturor, astfel ingemanate, ne-ar usura inaltarea, facandu-ne pe toti dar si pe fiecare in parte, tari. Iar a prelua oarile celor ce ne ocarasc ce altceva inseamna decat a ne lasa rastigniti? Deci, iata!  suprema dovada a iubirii e rastignirea, acea rastignire in timpul careia sa zicem: "Tata, iarta-i! ca nu stiu ce fac" aceasta insemnand preluarea ocarilor celor care, ocarandu-ne, ne-au rastignit. Si ar mai trebui sa strigam: " Eli, Eli lama sabachtani?", prin aceasta neintelegand ca Dumnezeu ne-a parasit, caci mai ales pe cei astfel rastigniti nu ii paraseste Dumnezeu, ci inseamna a fi capabili sa ne lasam parasiti pentru a putea astfel sa preluam ocarile celor care ne ocarasc, deci a celor pentru care tocmai ne-am lasat rastigniti. Este ceeea ce a facut Isus Cristos. "Eli, Eli lama sabachtani" inseamna inaltarea, printr-o iubire sacrificatoare, inspre starea de a merita mantuirea. Este nevoie deci de o iubire chinuitoare, aducatoare a unui sentiment de abandonare de catre Dumnezeu, pentru a putea fi primiti in gloria lui Dumnezeu. Ne-o dovedeste Isus Cristos.

Si acum, va indemn sa aveti curaj

Faptele Apostolilor 27:20 - Si daca timp de mai multe zile nu s-au aratat nici soarele si nici stelele si furtuna mare ne ameninta, orice nadejde de scapare ni se luase.
Faptele Apostolilor 27:21 - Si nu mancasera demult. Atunci Pavel, stand drept in mijlocul lor, le-a zis: "O, barbatilor, trebuia sa ma ascultati pe mine si sa nu fi plecat din Creta, si am fi scapat de aceasta vatamare si paguba.
Faptele Apostolilor 27:22 - Si acum, va indemn sa aveti curaj; ca niciun suflet dintre voi nu va pieri, decat numai corabia."

                                            Ne apropiem de Dumnezeu nu mergand, ci lasandu-ne iluminati de Lumina sfinteniei Lui. Dar uneori e mai mare efortul de a ne lasa astfel iluminati decat acela de a merge. Alergarea spre Dumnezeu este o iluminare obtinuta cu mare efort. Este efortul imbogatirii noastre spirituale, mult mai greu decat efortul fizic. Oboseala efortului fizic o putem recupera prin odihna, dar odihna in efortul spiritual nu trebuie sa avem. Oboseala spirituala ne inalta, nu ne doboara precum oboseala fizica. Deci, cu cat mai obositi cu atat mai inaltati, si, cu cat mai inaltati cu atat mai odihniti. Este paradoxul eforturilor spirituale, paradox doveditor al faptului ca lumea spirituala e cu totul altceva decat lumea materiala. Ceea ce inseamna oboseala a materiei este odihna pentru spirit. Ceea ce inseamna scoborare in lumea materiala, este inaltare in cea spirituala. Lumea fericirilor cristice este opusul lumii fericirilor cezaresti. Nefericirile din lumea cezarului sunt fericirile lumii lui Dumnezeu. Chiar si nefericirea unui naufragiu, prin naufragiu neintelegand neaparat numai dezastrul unei corabii, se poate transfera intr-o fericire spirituala, atunci cand un dezastru material nu ne doboara din punct de vedere spiritual. Chiar daca dezastrul este urmarea unor neascultari a celor care ar trebui ascultati, el, acel dezastru, poate fi trait cu seninatate atunci cand cei din mijlocul dezastrului realizeaza ca important nu este dezastrul, important este Dumnezeu. Iar cei care realizeaza acest adevar nu vor pieri, va pieri numai corabia dezastrului lor. Atunci cand pier numai corabiile, dar raman spiritele, ceea ce se intampla este un dezastru al acelor corabii. Atunci cand, insa, piere spiritul, ceea ce se intampla este un dezastru spiritual aducator de moarte. Pieirea unor corabii versus pieirea unor spirite ... fericirile materiale versus fericirile spirituale ... nimic versus totul.
                                                                                ( Am folosit traducerea lui B. Anania )