luni, 31 mai 2010

IATA! EU SUNT DOMNUL

Ieremia 32:27 - "Iata! Eu sunt Domnul, Dumnezeul oricarei fapturi. Este ceva de mirat din partea Mea?"

                        Tot ceea ce exista, stiut sau nestiut, vazut sau nevazut, vine de la Dumnezeu, si de nimic nu trebuie sa ne miram. Chiar si de minuni, si mai als de ele, nu trebuie sa ne miram, trebuie sa le admiram, intelegandu-le, minunile fiind evenimentele deosebite care Il adeveresc pe Dumnezeu. A ne mira de o minune inseamna a nu-L intelege pe Yahveh, a nu-L intelege pe Yahveh inseamna a nu-L iubi cu adevarat, neiubindu-L cu adevarat pe Yahveh ne miram de minunile Lui. Poate face orice Yahveh, El, care pe toate le-a facut, incat mirare in fata celor facute de El nu poate exista la aceia care-I inteleg facerile. Dupa ce le-a facut pe toate, Yahveh Si-a incoronat Creatia creind o faptura careia i-a dat chipul Lui, si pe care a vrut-o dintru inceput s-o sfinteasca, facand-o asemanatoare Lui. Dumnezeu a vrut s-o sfinteasca, dar ea insasi, aceasta faptura, s-a departat de sfintenie, prin libera cadere, lasandu-se ademenita de diavol. A ramane asemanator lui Dumnezeu inseamna, neaparat, a fi sfant. Iar sfintii sunt aceia care, intelegandu-L pe Dumnezeu, a Carui asemanare sunt ei, nu se mira de nimic. A nu ne mira de nimic este un semn de sfintenie, de apropiere de Dumnezeu. Dar nu trebuie sa confundam mirarea cu admiratia. Toti nu putem fi altfel decat plini de admiratie in fata lui Dumnezeu, si a Creatiei Sale. Plini de admiratie, dar nu de mirare ...
      Scriu aici si versiunea dupa Septuaginta, in traducerea lui B. Anania:
Ieremia 32:27 - "Eu sunt Domnul, Dumnezeul a tot trupul; se va ascunde oare ceva de Mine?"

ASA VORBESTE DOMNUL OSTIRILOR

Ieremia 25:32 - Asa vorbeste Domnul ostirilor: "Iata! nenorocirea merge din popor in popor, si o mare furtuna se ridica de la marginile pamantului."

                Omul, de-a lungul vremurilor, s-a indepartat parca din ce in ce mai mult de Creatorul lui. Dar nu numai atat; se indepateaza omul si de omul pe care Dumnezeu l-a creat chip si asemanare cu El. Iar Dumnezeu nu vrea sa intervina decisiv pentru a impiedica aceasta indepartare, desi ar putea-o face, pentru a nu-l umili pe om. Si pentru a-l face pe om sa ramana, intr-adevar, asemanare a lui Dumnezeu. Caci numai acel om este de-adevaratelea asemanator lui Dumnezeu, care nu se indeparteaza de omul dorit de Dumnezeu, desi, liber fiind, ar putea-o face. Si o si fac multi, din ce in ce mai multi parca, astfel incat omul dorit de Dumnezeu si implinitor al dorintelor lui Dumnezeu, devine tot mai rar. Caderea si ramanerea in cadere au devenit, de-a lungul timpurilor, trasaturi dominante printre oameni. Constienta sau inconstienta, caderea ne domina, si ramane o nenorocire care, de la a merge din om in om, a ajuns sa mearga din popor in popor. Se nenoroceste, acum, nu om ci popor. De aceea se ridica mari furtuni de la marginile pamantului, furtuni pornite, in marea Lui manie, de Dumnezeu, dar intretinute si sporite de om. Si in loc ca aceasta furtuna de dinafara sa aiba ca efect iscarea unor furtuni de manie in sufletul omului, care furtuni interioare sa-l transforme pe om, ducand astfel si la potolirea furtunilor de dinafara, ea isca doar frica si mirare, omul ramanand in greselile generatoare de furtuni. Este mult mai mare si mai fecventa decaderea decat inaltarea. Iar cu cat e mai mare decaderea, cu atat devine mai grea inaltarea. De aceea are atata nevoie omul de ajutorul lui Dumnezeu. Si il ajuta mult Dumnezeu pe omul decazut, mult mai mult decat se ajuta el insusi. Si Se sacrifica dureros Dumnezeu pentru a-l inalta pe om, mult mai dureros decat se sacrifica omul insusi. Merge din popor in popor nenorocirea, si devine tot mai furtunoasa, ca semn al indepartarii omului de omul lui Dumnezeu. Ajungand la marginile decaderii lui, omul face sa se ridice furtuni de la marginile pamantului. Este un semn al lui Dumnezeu pentru omul decazut. Dar si o asemanare. Caci se aseamana mai mult cu aceasta furtuna iscata de decaderea lui, omul decazut, decat se aseamana cu Dumnezeu. De aceea furtuna va deveni vesnicia lui, si nu Domnul Dumnezeu.

vineri, 28 mai 2010

LOCUINTA TA ESTE IN MIJLOCUL FATARNICIEI

Ieremia 9:6 - "Locuinta ta este in mijlocul fatarniciei, si, de fatarnici ce sunt, nu vor sa ma cunoasca" -zice Domnul.

                          Fatarnicia insemana si necunoasterea lui Dumnezeu. Toti stim ca fatarnicii una spun si alta fac, in necredinta lor, ei putand sa creada, tocmai pentru ca sunt fatarnici, ca pot spune fara sa faca, sau chiar sa faca altceva decat spun, contrariul a ceea ce spun, pentru ei Cuvantul nefiind decat o insiruire de litere, iar frazele o insiruire de cuvinte, a caror 'actiune' se termina imediat dupa terminarea rostirii lor. Ei, fatarnicii, nu pot intelege cum cuvintele pot si trebuie sa devina trup, deci fapta. Pentru ei cuvintele nu sunt decat un alt instrument pentru a-si atinge scopul care sta ascuns in spatele rostirii lor, si care e rostirea exact inversa a scopului lor. Sau scopul lor este exact inversul cuvintelor rostite. Inselandu-i pe oameni, ei cred ca Il pot insela si pe Dumnezeu, chiar fatarnicia lor dandu-le aceasta incredere. Sunt cei care se hranesc cu sperante inselatoare, repetand intruna "Templul Domnului! Templul Domnului! Templul Domnului!" sunt cei care postesc atunci cand ii vede lumea si curvesc atunci cand, zic ei, nu ii vede nimeni, ei uitand de Dumnezeu. Uita de Dumnezeu pentru ca nu Il cunosc pe Dumnezeu, necunoscandu-L pe Dumnezeu isi maresc incontinuu fatarnicia. De aceea ajung sa-si faca din fatarnicie un mod de viata, si ajung, tot mai departe de Dumnezeu fiind, sa creada mai mult in fatarnicia lor decat in Dumnezeu. Caci, pentru moment, fatarnicia ii salveaza. Dar tot fatarnicia ii face sa uite ca singurul Salvator este Dumnezeu. Ascunzandu-se in spatele unor cuvinte fata de oameni, fatarnicii ajung sa creada ca se pot ascunde in spatele fatarniciei lor si fata de Dumnezeu. Caci ei spun ca sunt rostitori de cuvinte frumoase si adevarate, uitand ca Dumnezeu le vede, oricand, faptele din spatele acestor cuvinte. Pentru fatarnici, cuvintele raman simple rostiri, iar rostirile nu ii obliga la nimic. Ei nu stiu ca, asa fiind, Cuvantul, Adevaratul rostitor de cuvinte adevarate, si care inontinuu ne spune sa fim ca El, nu le poate ignora cuvintele mincinoaselor lor rostiri. Ajungand sa creada mai mult in minciuna decat in Adevar, ei , fatarnicii, vor ramane cu minciunile lor, care minciuni devin pentru ei, Adevarul.

miercuri, 26 mai 2010

ASA VORBESTE DOMNUL

Ieremia 7:3 - Asa vorbeste Domnul ostirilor, Dumnezeul lui Israel: "Indreptati-va caile si faptele, si va voi lasa sa locuiti in locul acesta."

                   Caile si faptele compun credinta. Credinta inseamna iubire. De Dumnezeu si de oameni. Iubire care trebuie sa fie aceeasi, adica divina, atat in cazul lui Dumnezeu cat si a oamenilor. Cristos ne spune ca exista doua porunci in a iubi, pentru ca exista doua tinte, dar iubirea trebuie sa fie aceeasi. Nimeni nu trebuie sa spuna ca isi iubeste mai putin aproapele pentru ca Il iubeste mai mult pe Dumnezeu, sau ca Il iubeste mai putin pe Dumnezeu pentru ca isi iubeste mai mult aproapele. Caile iubirii rodesc faptele iubirii. Iar atunci cand caile sunt gresite, faptele nu pot fi decat la fel. De aceea pentru a ne indrepta faptele trebuie sa ne indreptam caile. Nimeni nu poate sa spuna ca parcurge cai bune care ii pot rascumpara faptele rele, sau ca are fapte bune care ii pot face iertate caile rele. Cale si fapta, impreuna, fac credinta. De aceea impreuna trebuiesc indreptate. Indreptandu-le pe ele, ne indreptam credinta, indreptandu-ne credinta ne corectam, prin intregire, iubirea, intregindu-ne iubirea, ne apropiem mai mult de Dumnezeu iubindu-i mai mult pe oameni, si ne apropiem mai mult de oameni iubindu-L mai mult pe Dumnezeu. Iubirea se oglindeste in fapta, fapta se oglindeste in cale. Doar pe calea iubirii fiind, putem rodi faptele iubirii. Doar fapte ale iubirii avand, putem avea credinta adevarata. Iar credinta adevarata ne face locuitori ai acelui loc pe care Dumnezeu il numeste "locul acesta". Si care loc nu este naparat numai Ierusalimul, ci, mai ales, locul acela de langa Dumnezeu in care fiecare dintre noi putem ajunge, iata! doar printr-o credinta adevarata, oglindita de calea adevarata, oglindita de fapta iubitoare. Cale si fapta si credinta, toate doar impreuna, trebuie sa ne duca langa Domnul ostirilor, caci chiar El ne spune asta.

marți, 25 mai 2010

PENTRU CE, DOAMNE, NE LASI SA RATACIM...?

Isaia 63:17 - Pentru ce, Doamne, ne lasi sa ratacim de la caile tale, si ne impietresti inima ca sa nu ne temem de Tine? Intoarce-Te, din dragoste pentru robii Tai, pentru semintiile mostenirii Tale!
                     Toti suntem copii ai lui Dumnezeu, dar numai cei mantuiti vor intra in poporul lui Dumnezeu. Iar cei care, rataciti fiind, raman rataciti, nu vor intra niciodata in acel popor. Uneori, ne lasa sa ratacim Dumnezeu, dar ramanem ratacitori doar din vina noastra. Ne lasa sa ratacim Dumnezeu din atat de marea Lui dragoste pentru noi, nevrandu-ne altfel decat liberi. Numai pe niste oameni liberi ii poate iubi Dumnezeu, numai niste oameni liberi Il pot iubi cu adevarat pe Dumnezeu. Liberi in toate, deci si in iubire. Liberi sa-si impietreasca inima chiar ei, dupa ce Dumnezeu le-a dat si senzatia inimii impietrite, ei crezand de aceea ca Dumnezeu le impietreste inima. Dar ei singuri si-o impietresc, alegand sa ramana ratacitori, ei singuri si-o impietresc, alegand, liberi si in iubire fiind, alte iubiri decat singura iubire care le poate dezimpietri inima: iubirea de Dumnezeu. Pentru a intra si a ramane in adevarata iubire de Dumnezeu, trebuie sa gasim Adevarul, pentru a gasi Adevarul trebuie sa-L cautam. Adica, trebuie sa ascultam Cuvantul, sa-L ascultm si in sensul de auzire, dar si in sensul de implinire. Cuvantul auzit dar neimplinit e Cuvant neascultat. Iar pe cei care nu ii asculta cuvantul, Cuvantul ii lasa sa rataceasca, ei ajungand, in cele din urma, sa-si impietreasca inima. Iar cine ajunge sa aiba inima impietrita nu se mai teme de nimic, nici macar de Cuvant. Cuvantul pentru inimile impietrite, devine doar o insiruire de cuvinte, ascultate ori neascultate... De cele mai multe ori, inima impietrita nici macar nu mai asculta Cuvantul, necum sa-L implineasca. Este deci vina robului neascultator, si nu a lui Dumnezeu, ca Dumnezeu Si-a intors fata de la el. Drept fiind, Dumnezeu nu ii poate asculta pe cei care nu Il asculta asa cum ii asculta pe cei care Il asculta. Si impietrirea inimii este un semn de neascultare. De aceea raman rataciti aceia care aleg sa ramana ratacitori. Ei trebuie sa iasa din ratacirile lor pentru a nu mai fi lasati de Dumnezeu sa rataceasca. Ei, cei cu inima impietrita, trebuie sa inceapa sa se teama de Dumnezeu pentru a intelege ca nu trebuie sa ne temem de Dumnezeu. Pentru ca Dumnezeu nu are inima impietrita. Dar ei, cei cu inima impietrita, trebuie sa se teama, inainte de orice, de impietrirea inimii lor.

luni, 24 mai 2010

EL A ZIS...

Isaia 63:8 - El a zis: "Negresit ei sunt poporul Meu, niste copii care nu vor fi necrediniosi!" Si astfel El s-a facut Mantuitorul lor.
                  El, Domnul, va grabi la vremea lor, toate lucrurile care trebuiesc grabite, facand din oricine, daca merita, din mic mare, din om fiu al lui Dumnezeu. Fiii lui Dumnezeu nu toti vor forma poporul lui Dumnezeu. Popor care va fi intreg credincios, format fiind din copii care nu sunt necredinciosi. Toti suntem copiii lui Dumnezeu, chiar si aceia care se inchina unor dumnezei necunoscuti, dar nu toti formam poporul lui Dumnezeu. Toti avem chipul lui Dumnezeu, chiar si aceia care nu stiu asta, dar putini sunt 'purtatorii' unei asemanari cu Dumnezeu. A fi asemanare a lui Dumnezeu inseamna a fi credincios precum El, inseamna a avea aceeasi credinta in Dumnezeu ca si credinta pe care Dumnezeu o are in poporul Sau. A avea o credinta la fel de mare precum credinta lui Dumnezeu insemna a iubi cu aceeasi iubire ca a lui Dumnezeu ... a-L iubi pe Dumnezeu si a-ti iubi aproapele. Credinta iti da iubirea, iar iubirea iti mareste credinta. Iubirea ne indeparteaza de necredinta, apropiinu-ne, deci, de Dumnezeu, facandu-ne apartinatori, in acest fel, la poporul lui Dumnezeu. Chiar putin fiind, poporul lui Dumnezeu devine mult, atat datorita vrerii lui Dumnezeu de a face din cel mai mic o mie, cat si puterii pe care i-o da acestui popor iubirea. Nu poate fi un popor slab poporul care are o iubire asemanatoare iubirii lui Dumnezeu. Dar, totusi, un popor de oameni fiind, el are nevoie de un Mantuitor. Caci ,desi asemanatoare iubirii lui Dumnezeu, iubirea poporului lui Dumnezeu isi va primi intregirea doar prin mantuire. Dorindu-ne-o intregita iubirea, Dumnezeu S-a facut Mantuitorul Nostru. Facandu-Se Mantuitorul Nostru, Dumnezeu ne deschide calea spre o iubire nu numai asemanatoare iubirii divine, dar identica ei. A ramane in vesnicie poporul lui Dumnezeu, inseamna a avea pentru totdeauna, credinta lui Dumnezeu. Adica, printr-o mare iubire, iubirea lui Dumnezeu. Dar nemantuit, nu poti intra in aceasta iubire divina. Iar, pentru a fi mantuit, fiecare dintre copiii lui Dumnezeu, are nevoie de un Mantuitor. Care Mantuitor nu poate fi decat Dumnezeu. Acolo unde este greseala este nevoie de iertare. Iar pentru copiii lui Dumnezeu care vor sa apartina poporului lui Dumnezeu, o mantuire fara iertare nu poate exista, dar nici iertare fara iubire. Din dragoste pentru noi S-a facut Mantuitor Dumnezeul Nostru. Dar si din cauza greselilor noastre. Noi L-am facut pe Mantuitorul Nostru sa se faca Mantuitor. Dar, iubindu-ne, El e bucuros sa ne fie Mantuitor. Pentru a fi mantuiti, noi trebuie sa ne facem merituosi ai iubirii Lui. Negresit, numai asa vom putea intra in poporul lui Dumnezeu, copii ai lui Dumnezeu toti fiind deja.
  Scriu aici si versiunea dupa Septuaginta, in traducerea lui B. Anania:
Isaia 63:8 - Si a zis: "Oare nu-i poporul Meu, ei, copiii care nu se vor lepda?" Si El li s-a facut mantuire
Isaia 63:9 - din tot necazul lor: nu un sol, nu un inger, ci El Insusi, Domnul, i-a mantuit, fiindca El i-a iubit si i-a crutat; El Insusi i-a matuit si i-a primit si i-a inaltat, in toate zilele veacului. 

joi, 20 mai 2010

CEL MAI MIC

Isaia 60:22 - "Cel mai mic se va face o mie, si cel mai neinsemnat un neam puternic. Eu, Domnul, voi grabi aceste lucruri la vremea lor."

                               Toate cate apartin divinitatii nu au masura,  nu pot fi masurate in unitati pamantesti. In cer nu exista mic si mare, totul fiind mare acolo, nu exista mult si putin, totul fiind mult, nu exista frumos si urat, totul fiind frumos, nu exista divin si uman, totul fiind divin. Iar atunci cand vrea El, Dumnezeu transfera in aceasta viata pamanteasca divinul, facand din cel mai mic o mie, si din cel mai neinsemnat un neam puternic. De aceea a facut dintr-un copil care plutea intr-un cos, un mare prooroc, dintr-un mic pastor un mare rege, si a facut sa se nasca dintr-un pantec de femeie Dumnezeu. Neavand sotie, Dumnezeu, daca vrea El, poate face din orice femeie, daca vrea ea, sotia Lui, nascatoarea, prin Duhul Sfant, a copiilor Lui, facand din cel mai neinsemnat un neam puternic. Si, spiritual vorbind, asa si este, dar este atat de putin, prin putina-dreapta-intelegere a celor mai multi oameni: toti ar trebui sa ne dovedim a fi copii ai lui Dumnezeu. Din pacate, in foarte putine cazuri se intampla asa, dar Dumnezeu face mult din acest putin. Caci a fi, incepand din aceasta lume, copil al lui Dumnezeu, inseamna a nu avea masura in a fi dumnezeiesc, inseamna a sti, desi mic sa fii mare, desi putin sa fii mult, desi urat sa fii frumos, desi om sa fii divin. A fi copil al lui Dumnezeu inseamna a-ti face din Dumnezeu Tata, a-L avea pe Dumnezeu Tata inseamna, mai presus de orice, a-L avea pe Dumnezeu Dumnezeu, deci inseamna a sti ca El, Domnul, va grabi, la vremea lor, toate lucrurile care trebuiesc grabite, facand chiar si din tine, daca meriti, din mic mare, din om fiu al lui Dumnezeu.
   Scriu aici si versiunea dupa Septuaginta, in traducerea lui B. Anania:
Isaia 60:22 - cel mic la numar va fi mii, cel mai putin va deveni neam mare; Eu, Domnul, la timp ii voi strange laolalta.

IATA POSTUL PLACUT MIE ...

Isaia 58:6 - Iata postul placut Mie: desleaga legaturile rautatii, deznoada legaturile robiei, da drumul celor asupriti si rupe orice fel de jug;
Isaia 58:7 - imparte-ti painea cu cel flamand, si adu in casa ta nenorocitii fara adapost; daca vezi pe un om gol, acopera-l, si nu intoarce spatele semenului tau.
Isaia 58:8 - Atunci lumina ta va rasari ca zorile, si vindecarea ta va incolti repede; neprihanirea ta iti va merge inainte, si slava Domnului te va insoti.
Isaia 58:9 - Atunci tu vei chema, si Domnul va raspunde, vei striga, si El va zice: "Iata-Ma!" Daca vei indeparta jugul din mijlocul tau, amenintarile cu dejetul si vorbele de ocara ...
                                              
                                          Nu este importanta hrana, important este sufletul. Cu sufletul putem iubi, apropiindu-ne deci de Cuvant, sau putem uri, indepartandu-ne de El. Iar uneori, unii dintre noi, putem crede ca putem pacali Cuvantul, perorand neostoit despre 'iubire', desi sufletul ne este incarcat cu ura. Folosim cuvinte, deseori dintre cele mai alese, pentru a incerca sa pacalim Cuvantul. Si, pentru a impresiona si mai mult, folosim si gesturi, ba chiar si trairi, cum ar fi posturile. Mintim cu cuvintele, mintim si cu posturile. Dar pe cine oare? Iata! pe Dumnezeu nu! Cei care cred ca Il pot minti pe Dumnezeu, isi merita  credinta. Neintelegand, ei pot minti, mintind mereu, nu vor putea niciodata intelege. Pentru ei nu Cuvantul este important, pentru ei importante sunt cuvintele. Cuvinte cu care, inselandu-si semenii, cred ca pot insela Cuvantul. Pentru ei trairile nu sunt importante, pentru ei sunt importante gesturile. Doar ei cred ca pot face din gesturi trairi, si ca pot reduce trairile la gesturi. A tine un post placut lui Dumnezeu nu este un gest, este o traire. Asa cum traire trebuie sa fie si iubirea de Dumnezeu, si iubirea de oameni. Prin Dumnezeu trebuie sa ne traim iubirea de oameni , dandu-i aproapelui nostru, atunci cand el are nevoie (dar nu numai) painea noastra, chiar daca ar fi sa i-o dam toata. Caci noua, fiecaruia atunci cand o avem, painea ne este data de Dumnezeu. Ne este data, fara sa devina a noastra, ci, ramanand a lui Dumnezeu, devine, prin toti, a tuturor. Nu este vorba de comunism aici, nu este vorba nici macar de altruism, este vorba de asculatre de Cuvant, este vorba despre manifestarea dorintei noastre de a fi, si prin impartirea painii, purtatorii unei lumini rasarite, asemeni zorilor, este vorba despre a ajunge astfel in acea imensa bucurie in care, chemandu-L pe Dumnezeu, sa stim ca El ne va raspunde: "Iata-Ma!", si raspunzandu-ne asa, aceasta sa poata insemna pentru noi si ca ne spune: "Iata-te!"  Numai acelora care vor ajunge langa Dumnezeu, le va zice Dumnezeu: "Iata-te!" iar pentru a ajunge langa Dumnezeu trebuie ca, pe cararea care duce la El, fiecare sa fim acultatori si implinitori de Cuvant. Cuvant care ne spune ca painea noastra cea de toate zilele, data noua astazi si intotdeuna, nu este a noastra, ci, prin noi, de la Dumnezeu venita, ea este a tuturor. Caci painea aceasta este Insusi Cuvantul. Cuvant care este paine si vin, deci trup si sange, deci este si chemare si raspuns la chemare, este si plecare si sosire. Cuvantul ascultat si implinit, este si "Iata-Ma!", este si "Iata-te!" amandoua de Dumnezeu rostite. Cuvantul acesta, sosit la noi sub forma de paine-trup si vin-sange, este  rostire si ascultare. Cuvantul acesta este Dumnezeu!
       Scriu aici si versiunea dupa Septuaginta, in traducerea lui B. Anania:
Isaia 58:6 - Nu un astfel de post am ales Eu, zice Domnul; ci tu dezleaga orice legatura a nedreptatii, dezleaga nodurile cu silnicie innodate, lasa-i liberi pe cei striviti in legaturi si rupe toate inscrisurile cu socoteli nedrepte.
Isaia 58:7 - Frange painea pentru cel flamand si adu-i in casa ta pe saracii fara adapost; daca vezi pe cineva gol, imbraca-l si nu-i trece cu vederea pe cei de un neam cu tine.
Isaia 58:8 - Atunci lumina ta se va deschide ca o dimineata si sanatatea ta curand va rasari si dreptatea ta iti va merge inainte si slava lui Dumnezeu te va inconjura.
Isaia 58:9 -  Atunci vei striga si Dumnezeu te va auzi, si in timp ce tu inca graiesti, El va zice: "Iata, Eu sunt aici!" Daca tu te lepezi de ceea ce te tine legat si de mana ta cea hrapareata si de cuvinte cartitoare ...
                      
 

marți, 18 mai 2010

VOI TOTI CEI INSETATI, VENITI LA APE

Isaia 55:1 - Voi toti cei insetati, veniti la ape, chiar si cel ce n-are bani! Veniti si cumparati bucate, veniti si cumparati vin si lapte, fara bani si fara plata!
Isaia 55:2 - De ce cantariti argint pentru un lucru care nu hraneste? De ce va dati castigul muncii pentru ceva care nu satura? Ascultati-Ma dar, si veti manca ce este bun, si sufletul vostru se va desfata cu bucate gustoase.
Isaia 55:3 - Luati aminte si veniti la Mine, ascultati, si sufletul vostru va trai; caci Eu voi incheia cu voi un legamant vesnic, ca sa intaresc indurarile Mele fata de David.

                      Nu este importanta hrana, important e Cuvantul, nu este important trupul, important e sufletul. Hrana spirituala, intruchipata in Cuvant, este mai importanta decat lucrurile care hranesc. De o astfel de hrana spirituala trebuie sa ne fie sete, pentru potolirea acestei sete ne cheama Domnul la ape, ape la care, odata ajunsi, nu ne mai sunt necesari banii. In tinutul acelor ape bucatele, vinul si laptele le avem fara plata. Dar cu multa rasplata. Caci odata ajunsi acolo, flamanzi pana la imbolnavire de hrana Cuvantului, sufletul nostru se va desfata, desfatarea lui fiindu-ne rasplata. Nu trebuie sa cheltuim arginti pentru a ne bucura de o stfel de rasplata, trebuie doar sa ascultam Cuvantul, potolindu-ne asa mereu sporita sete. Si cu cat va fi ea mai potolita, cu atat va creste mai mult, caci a ne satura de Cuvant inseamna a ne spori neincetat setea de Cuvant, in asa fel incat sufletele care vor trai cu senzatia de potolire a setei vor fi cele mai setoase dupa Cuvant. Pentru a ne potoli aceasta mereu nepotolita sete, trebuie sa mergem la Domnul. Pentru a merge la Domnul trebuie sa-I ascultam Cuvantul, pentru a-I asculta Cuvantul trebuie sa ne fie sete de Cuvant, pentru a ne potoli setea trebuie sa mergem la ape. Fara bani, fara plata. Doar cu o mereu de nepotolit potolita sete. Sete de Cuvant. Cuvant care este Adevar, Cuvant care este Cale, Cuvant care este Viata. Cuvant care este si sete si potolire de sete.
       Scriu aici si versiunea dupa Septuaginta, in traducerea lui B. Anania:
Isaia 55:1 - Voi, cei insetati, mergeti la apa, iar voi, toti, cei care nu aveti argint, duceti-va si cumparati si mancati si beti vin si grasime fara bani sau pret.
Isaia 55:2 - De ce, prin urmare, pretuiti voi cu pretul banului si va dati osteneala pentru ceea ce nu satura? Ascultati-ma pe Mine, si veti manca ce e bun, si sufletul vostru intru bunatati se va desfata.
Isaia 55:3 - Luati aminte cu urechile voastre si urmati cailor Mele; ascultati-Ma pe Mine, si sufletul vostru intru bunatati va fi viu; si Eu voi face cu voi legamant vesnic, indurarile cele incredintate lui David.

luni, 17 mai 2010

POT SA SE MUTE MUNTII

Isaia 54:10 - "Pot sa se mute muntii, pot sa se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine, si legamantul Meu de pace nu se va clatina", zice Domnul, care are mila de tine.

                        Dumnezeul-Cel-Putenic, Dumnezeul care poate muta orice munte acolo unde El vrea, chiar El fiind Creatorul acelui munte si a locului pe care e afla muntele, Dumnezeul-Acesta e mai statornic in iubirea ce ne-o poarta decat o mutare de munte. Poate muta muntii acolo unde vra El, Dumnezeu, dar iubirea Lui pentru mine nu vrea sa si-o mute. Iar pentru mine nu este important daca muntele se afla aici sau acolo, eu stiind ca muntele e acolo unde vrea Dumnezeu sa se afle, pentru mine este important sa stiu ca iubirea Lui pentru mine se afla, de nemutat, acolo, in sufletul lui Dumnezeu. Si stiind acest lucru sa capat o siguranta pe care, apoi, stiind ca sunt facut dupa chipul si asemanarea Acestui Dumnezeu, sa mi-o intaresc, in asa fel incat ea, siguranta in iubirea de nemutat a lui Dumnezeu, sa fie izvorul unei iubiri la fel de mari si de nemutat ca iubirea lui Dumnezeu. Numai o stfel de iubire e capabila sa-L iubesca pe Dumnezeu asa cum merita El iubit, si sa-si iubesca aproapele cu o iubire care sa fie oglindirea iubirii de Dumnezeu. Este mare si de nemutat iubirea lui Dumnezeu, iar cea despre care unii, citind Vechiul Testament, ar putea zice ca este ura lui Dumnezeu impotriva unor mari greseli ale unora dintre cei creati de El, nu este decat o alta forma, plina de mustrari, dar si de ciuda, a iubirii lui Dumnezeu pentru omul gresitor, mai ales pentru omul persistent in greseala. Este  mare iubirea lui Dumnezeu, este cat Universul creat de Dumnezeu de mare, este cat Insusi Dumnezeu de mare, incat loc de altceva nu poate exista. Loc de 'altceva' exista doar in iubirile omenesti, cele mai multe dintre ele nefiind oglindirea fidela a iubirii lui Dumnezeu. Libertatea pe care Dumnezeu i-a dat-o omului l-a impins pe om sa-si perverteasca iubirea. Dar Dumnezeu prefera un om liber, avand deci o iubire posibil supusa pervertirii, decat un om supus, avand totusi, prin supunere, o iubire de nepervertit. Numai iubirea unui om liber, atunci cand este nepervertita, poate fi o oglindire fidela a iubirii divine. Dumnezeu nu vrea sa fim gresitori in iubire, dar nici nu vrea, niste supusi total Lui facandu-ne, sa ne fi inzestrat cu un sentiment de iubire al carui rost, tocmai datorita obligatiei, noi nu l-am  mai intelege. Libertatea ne poate perverti iubirea, dar numai ea, libertatea, da valoare iubirii. Liber fiind, si vrandu-ne  asemanari ale Lui, Dumnezeu nu ne putea face decat liberi. Liberi si sa ne clatinam si sa ne mutam iubirea,  dar liberi si sa ne-o facem neclintita, asemeni iubirii lui Dumnezeu. Liberi sa-L facem pe Dumnezeu sa se bucure de noi, sau sa-L facem pe Dumnezeu sa-i fie mila de noi. Dar neuitand  in niciun moment ca atat bucuria lui Dumnezeu, cat si mila lui Dumnezeu, sunt pline de iubirea Lui. Pentru a putea fi oameni, Dumnezeu ne-a dat libertate, iar, prin Dumnezeu, suntem raspunzatori pentru libertatea pe care El ne-a dat-o. Bine de noi inteleasa, libertatea trebuie sa ne intareasca, de nemutat facand-o, iubirea, atat pentru Dumnezeu cat si pentru oameni.
      Scriu aici si versiunea dupa Septuaginta, in traducerea lui B. Anania:
Isaia 54:10 - muntii nu se vor muta si dealurile tale nu se vor clinti; tot asa nici mila Mea nu-ti va lipsi si nici legamantul pacii Mele nu va fi calcat; aceasta, fiindca Domnul, Cel care-ti este tie milostiv, El a spus-o.

DOMNUL DUMNEZEU MI-A DESCHIS URECHEA

Isaia 50:5 - Domnul Dumnezeu mi-a deschis urechea, si nu m-am impotrivit, nici nu m-am tras inapoi.
    
                              Multi dintre noi, desi le deschide Dumnezeu urechile, tot surzi raman. Iar a avea o ureche deschisa de Dumnezeu inseamna a putea auzi Cuvantul lui Dumnezeu. Auzind Cuvantul lui Dumnezeu inseamna ca Il poti si implini, imlpinindu-L inseamna ca te apropii mai mult de mantuire, apropiindu-te de mantuire inseamna ca poti ajunge la Dumnezeu. Deci sunt multe de facut de la deschiderea urechii de catre Dumnezeu si pana la a fi cu Dumnezeu. Unii dintre noi nici macar atata nu fac, sa-si tina deschisa urechea deschisa de Dumnezeu. Facand asa, ei nu au cum sa auda Cuvantul. Neauzind Cuvantul, ei n-au cum sa-L cunoasca, necunoscandu-L ei se departeaza de asemanarea, in chip si fiire, cu Dumnezeu. Dar mai exista o gresala, si anume, de a-ti tine deschisa urechea de Dumnezeu deschisa,  de a auzi Cuvantul, dar de a-L intelege gresit. Si, desi averizat, sa persisti in gresala. Iar gresala de a rastalmaci cuvintele lui Dumnezeu este mai mare, poate, decat aceea de a nu le fi auzit. Mai bine sa-ti inchizi urchea deschisa de Dumnezeu, decat sa-I rastalmacesti Cuvantul, mai bine sa te tragi singur inapoi decat sa mergi, cu gresala, inainte. Caci tragandu-te inapoi, te poti, la un moment dat, corecta, pe cand mergand gresit inainte, duci pana la capat gresala.
     Scriu aici si versiunea dupa Septuaginta, in traducerea lui B. Anania:
Isaia 50:5 - si invatatura Domnului, chiar a Domnului, imi deschide urechile, iar eu nu ma impotrivesc si nici nu intorc vorba.

joi, 13 mai 2010

DIN DRAGOSTE

Isaia 48:11 - Din dragoste pentru mine, din dragoste pentru mine vreau sa lucrez! Caci cum ar putea fi hulit Numele Meu? Nu voi da altuia slava Mea.

                             Eu cred ca trebuiesc citite printre randuri aceste cuvinte ale lui Dumnezeu, pentru a putea fi intelese corect. Stim ca Yahveh este un Dumnezeu gelos, si ca naiva incapatanare indiferenta a nostra Il obliga sa fie asa. Pentru cinci arginti sau pentru un blid de linte, multi dintre noi am fi in starea de a-L parasi pe adevaratul Dumnezeu Yahveh, neavand retineri in a incepe sa preamarim pe alti dumnezei falsi. Falsi dumnezeii, falsi si preamaritorii lor. Iar adevaratului Dumnezeu i-ar fi foarte usor sa-i paraseasca pe acesti oameni straini Lui. Si totusi, El nu o face. Se straduieste pana la lacrimi Dumnezeu pentru a nu-i pierde pe acesti naivi indiferenti. Se straduieste pana la rastignirea pe cruce, si chiar pana dincolo de ea, caci iata! exista si un "dincolo" de rastignire, un loc al durerilor pe care numai Dumnezeu le poate suporta. Aceste mari dureri ale lui Dumnezeu sunt din cauza noastra, puterea de a le suporta este a lui Dumnezeu. Si totusi Dumnezeu nu ne abandoneaza!  Inseamna ca ne iubeste, si anume, ne iubeste la fel de mult cum se iubeste pe Sine. Dar cand noi Il hulim, Il obligam pe Dumnezeu sa Se iubeasca pe Sine mai mult decat ne iubeste pe noi, hulitorii. Atunci ne iubeste mai putin Yahveh, dar nu ne paraseste ...
    Scriu aici si versiunea dupa Septuaginta, in traducerea lui B. Anania:
Isaia 48:11 - De dragul Meu voi face aceasta pentru tine, fiindca numele Meu e pangarit; slava Mea Eu altuia nu o voi da.

miercuri, 12 mai 2010

EU AM RIDICAT PE CIR

Isaia 45:13 - "Eu am ridicat pe Cir, in dreptatea Mea, si voi netezi toate cararile lui. El imi va zidi cetatea, si va da drumul prinsilor de razboi, fara pret de rascumparare si fara onoruri." - zice Domnul Ostirilor. 

                           Tot ce se intampla, se intampla ca urmare a realizarii planului lui Dumnezeu. A fost 'planificat' de Dumnezeu Isaia, a fost 'planificat' de Dumnezeu Cirus, a fost planificat de Dumnezeu ca Isaia sa prevesteasca pe Cirus, a fost planificat de Dumnezeu ca Cirus, un mare rege, inchinator insa la alti dumnezei, sa fie salvatorul ramasitei poporului evreu, deci a evreilor, permitanu-le acestora sa se reintoarca din exilul babilonian si sa-si rezideasca Templul in Ierusalim. Desi Yahveh nu a fost Dumnezeul lui Cirus, Cirus a fost omul lui Yahveh. Nu are nicio importanta acum daca atunci Cirus a fost constient sau nu despre acest lucru. Nu are nicio importanta pentru noi, cei de acum, la fel cum nu a avut importanta pentru Dumnezeu atunci, caci de aceea l-a facut Yahveh pe Cirus implinitor de plan divin. Dar oare pentru Cirus are vreo importanta? Eu cred ca da. Iar credinta mea imi spune ca la fel ca si oricare om, el si-a luat rasplata pentru binele facut, si pedepsa pentru nebine. Si chiar daca Cirus nu a fost constient ca este un implinitor de plan dumnezeiesc, implinindu-si planul , el sta langa Dumnezeu. Poate ar fi fost bine sa-i para rau lui Cirus ca Yahveh nu a fost Dumnezeu si pentru el, dar pentru ca acolo, langa Dumnezeu, pareri de rau nu mai pot exista, Cirus isi traieste deplin bucuria pe care o merita. Dumnezeu a vrut ca Cirus sa fie fericit acolo, chiar daca aici Yahveh nu i-a  fost Dumnezeu. Dumnezeu vrea sa existe oameni care, fara stiinta lor, sunt oameni ai lui Dumnezeu.

marți, 11 mai 2010

DOMNUL M-A MANTUIT !

Isaia 38:20 - Domnul m-a mantuit! De aceea in toate zilele vietii noastre vom suna din coardele instrumentelor noastre, in Casa Domnului.
Isaia 38:21 - Isaia zisese: "Sa se aduca o turta de smochine, si s-o intinda peste buba; si Ezechia va trai."

                      Si a trait Ezechia inca cincisprezece ani, turta de smochine intinsa peste buba i-a fost medicamentul, dar nu acest medicament l-a salvat, ci hotararea lui Dumnezeu de a o face: (Isaia 38:5)"Du-te si spune lui Ezechia: "Asa vorbeste Domnul, Dumnezeul tatalui tau David: 'Am auzit rugaciunea ta si am vazut lacrimile tale. Iata ca voi mai adauga inca cincisprezece ani la zilele vietii tale.' " ...zilele noastre, orele noastre, minutele noastre... sunt pentru fiecare atatea cate le-a hotarat divinitatea. Noi nu stim cate. Uneori, unora Dumnezeu le mai poate adauga zile vietii, si anume, acelora care merita adaugarea de zile. Se intampla aceasta mai ales in cazul acelora care sunt implinitori de plan divin. Are trebuinta de oameni, de cat mai multi oameni asemeni lui Ezechia, Dumnezeu spre a-Si implini planurile referitoare la oameni. Este adevarat ca planurile lui Dumnezeu se implinesc intocmai, dar omul nu le stie dinainte. De aceea trebuie respectati, si ascultati de catre toti ceilalti oameni oamenii de felul lui Ezechia. Fiecare om ar trebui sa traiasca in asa fel incat Dumnezeu sa poata adauga zile zilelor lui. Ba mai mult, cand nu este neaparat un implinitor de plan divin, omul ar trebui sa traiasca in asa fel incat, chiar si daca i-ar scurta zilele, Dumnezeu sa spuna parca: 'Ma grabesc sa te chem la Mine.'  Caci stim cu totii ca inafara scurtarii zilelor ca urmare a unor pedepse, cazuri in care omul nu este chemat, ci este respins de Dumnezeu, exista o scurtare a zilelor ca urmare a grabei lui Dumnezeu de a-i avea pe unii dintre oameni, mai repede langa El. Dar oricum ar fi, numarul zilelor noastre sunt doar de Dumnezeu hotarate. Iar faptul ca omul nu stie hotararea nu ar trebui sa-l impinga la gandul ca pare a fi un paradox. Nu e un paradox pentru Dumnezeu, si El stie de ce, nu trebuie sa fie un paradox pentru om, chiar daca el nu stie de ce.

luni, 10 mai 2010

VAI DE TINE, PUSTIITORULE

Isaia 33:1 - Vai de tine, pustiitorule, care totusi n-ai fost pustiit; care jefuiesti si n-ai fost jefuit inca! Dupa ce vei sfarsi de pustiit, vei fi pustiit si tu, si dupa ce vei sfarsi de jefuit, vei fi jefuit si tu.

                           
                                Oare de ce ii lasa Dumnezeu pe jefuitori sa jefuiasca, iar pe pustiitori sa pustiasca? Si ce deosebire este intre un jefuitor si un pustiitor? Sunt intrebari care ne rascolesc, si mai ales prima, ne poate aduce gandul ca este prea ingaduitor Dumnezeu lasandu-i pe rai sa-i domine pe cei buni, caci iata! pedeapsa jefuirii lor, jefuitorii o vor primi-o doar dupa ce vor fi ispravit de jefuit. Si stim cu toti ca cei care jefuiesc se imbogatesc mai repede decat cei cinstiti, care muncesc. Si mult mai usor. Si atunci, de ce ingaduie Dumnezeu astfel de intamplari, cand Lui i-ar fi atat de simplu sa desfiinteze jefuirea, prin desfiintarea jefuitorilor? Dar oare i-a facut Dumnezeu jefuitori pe cei ce jefuiesc, sau ei singuri s-au facut asa? Nimeni nu se naste jefuitor, ci devine jefuitor. Toti ne nastem oameni. Si ar fi fost nedrept Dumnezeu nelasandu-i sa se nasca pe cei despre care El stia ca vor deveni jefuitori. Iar Dumnezeu nu poate fi decat drept. Drept fiind, El va pedepsi jefuirea cu pedeapsa pe care jefuirea o merita, si va rasplati nejefuirea cu rasplata pe care ascultarea de cuvantul Lui o merita. Jefuirea este o neascultare de cuvant. Si pentru ca multi jefuiesc, putini se vor mantui. Rasplata jefuirii va fi nemantuirea, iar nemantuirea este, la un loc, jefuire si pustiire. De aceea se spune ca vor fi jefuiti cei care jefuiesc, si vor fi pustiiti cei care pustiesc. Pentru Dumnezeu nu exista nicio diferenta intre jefuitor si pustiitor, amandoi fiind neascultatori de Cuvant. Dar pentru om ar trebui sa existe o diferenta; eu cred ca jefuitorul ne jefuieste de cele materiale, de cele ce sunt ale cezarului deci, pe cand pustiitorul ne pustieste in cele spirituale, cele ce sunt ale lui Dumnezeu deci. De aceea pustiitorul este mai rau decat jefuitorul, caci el, pustiitorul, vrea sa ne jefuiasca in ce avem mai sfant in noi - spiritul. Si aceasta jefuire se face prin pervertire, ei, pustiitorii, reusind de multe ori sa ne perverteasca sufletul. Iar un suflet pervertit se indeparteaza din-ce-in-ce de Dumnezeu. Putem fi jefuiti de cele ce sunt ale cezarului, noi tot cu Dumnezeu ramanand, dar e foarte greu sa ramanem cu Dumnezeu cand suntem jefuiti in cele spirituale. De aceea este bine sa nu ne lasam pustiiti, nelasand pe oameni sa ne jefuiasca spiritul, partea divina din noi. Fiind pus de Dumnezeu in fiecare dintre noi,  semn al iubirii Lui pentru fiecare, spiritul ar trebui sa ramana de neatins.  Iata de ce jefuirea spiritului inseamna pustiirea iubirii lui Dumnezeu. Iar daca acest lucru se intampla, suntem noi mai vinovati decat pustiitorii nostri. Intr-un fel, Il aparam pe Dumnezeu aparandu-ne pe noi.

vineri, 7 mai 2010

IN ZIUA ACEEA

Isaia 28:5 - In ziua aceea Domnul ostirilor va fi o cununa stralucitoare si o podoaba mareata pentru ramasita poporului.
                                                                         
                                         Desi cei  din afara ramasitei I-au pus pe cap lui Cristos o cununa de spini, ea a devenit o cununa stralucitoare pentru cei din ramasita, si pentru toti urmasii lor iubitori de Mesia. A devenit o cununa stralucitoare pentru ca a fost pusa pe un cap stralucitor. Si, asa de stralucitoare fiind, cununa a transformat acea ramasita a poporului evreu intr-un neam al lui Yahveh, prin Isus Cristos. Asa ceva nu mai existase pana atunci. Desi neascultator in multe privinte, asemeni celor mai multi din neamul lui Mesia, poporul lui Cristos a dus inainte o credinta instituita de Capul care a dat stralucire coroanei. A dus inainte o credinta a carei podoaba mareata este imaginea lui Mesia rastignit, purtand pe cap coroana. Asa a vrut Dumnezeul ostirilor, sa transforme pentru noi corpul rastignit al Fiului Sau intr-o maretie. Punandu-ne inainte aceasta imagine, Isus ne spune sa ne purtam fiecare cu cinste si demnitate crucea. Spre a fi intr'adevar mareata, maretia are nevoie de liniste si de demnitate. Si mai are nevoie de suferinta, caci ceasta inseamna purtarea de cruce: sa ne transformam, linistiti si demni ramanand, suferinta intr-o maretie. Ochi inlacrimati? Da! Dar priviri marete. Numai astfel de priviri Il pot privi pe Dumnezeu, priviri coborate din suferinta mareata de pe o cruce, dar inaltate apoi, asemeni lui Cristos, spre Dumnezeu.
                         Scriu aici si versiunea dupa Septuaginta, in traducerea lui B. Anania:
Isaia 28:5 - In ziua aceea Domnul Atottitorul va fi cununa nadejdii, cea impletita cu slava, a poporului meu celui ramas.







DAR AI FOST ARUNCAT...

Isaia 14:15 - Dar ai fost aruncat in locuinta mortilor, in adancimile mormantului!
Isaia 14:16 - Cei ce te vad se uita tinta mirati la tine, te privesc cu luare aminte si zic: "Acesta este omul care facea sa se cutremure pamantul, si zguduia imparatiile?"
                                                                          

                                   Viata si moarte, existenta si neexistenta, trecut si prezent si viitor, locuinta a mortilor si mormant, viata pe pamant si moarte pe pamant, moarte in mormant si viata in mormant, viata a vietii si moarte a vietii, viata a mortii si moarte a mortii, viata si moarte... Traind in cercul nostru stramt, ne vine greu sa pricepem largimea cercului lui Dumnezeu. E larg cat toate cerurile cercul lui Dumnezeu, iar noi, asemanari in chip si in existenta cu El, nu putem fi, in esenta noastra, sufletul, decat ca El: vesnici. Deci logica ne spune ca avem suflet nemuritor. Iar locul acestui suflet este largul cerc al lui Dumnezeu, cerc in care sunt cuprinse toate: Dumnezeu si diavol, bine si rau, om si animal, atom si Univers, viata si moarte, rai si iad. Dar, suflet nemuritor avand, moartea noastra nu poate fi ca moartea animalelor, ea, moartea noastra, este ca si moartea lui Dumnezeu, adica nu este moarte, ci este o vesnica vietuire in largul cerc al lui Dumnezeu. Cerc care cuprinde si raiul si iadul. Vesnicei vietuiri in rai ii spunem viata, vesnicei vietuiri in iad ii spunem moarte. Dar moartea nu este o disparitie a noastra in nimic, caci noi suntem asemanari ale lui Dumnezeu. Moartea este atunci cand noi Il parasim pe Dumnezeu, si, ca atare, ne paraseste si Dumnezeu pe noi. Putem fi morti si traitori ai acestei vieti fiind, caci inca din aceasta viata putem fi parasitori ai lui Dumnezeu. Locuinta mortilor de dincolo poate fi aici. Dar noi, avand sufletul nemuritor, suntem vietuitori atat in locuinta mortilor de aici, cat si in locuinta mortilor de dincolo. Pana la Judecata. Dupa care vom deveni vietuitori fie ai raiului, deci ne vom trai viata, fie ai iadului, deci ne vom trai moartea. Sunt cele doua fatete ale vesniciei.  

                
                                                                          

                       

                         
 

joi, 6 mai 2010

DUHUL DOMNULUI SE VA ODIHNI PESTE EL

Isaia 11:2 - Duhul Domnului se va odihni peste el, duh de intelepciune si de pricepere, duh de sfat si de tarie, duh de cunostinta si de frica de Domnul.
Isaia 11:3 - Placerea lui va fi frica de Domnul; nu va judeca dupa infatisare, nici nu va hotari dupa cele auzite [...]
Isaia 12:2 - Iata, Dumnezeu este izbavirea mea, voi fi plin de incredere si nu ma voi teme de nimic; caci Domnul Dumnezeu este taria mea si pricina laudelor mele, si El m-a mantuit.
                      A ne face din frica o placere inseamna a ne mari nerabdarea ca lucrul de care ne este frica sa se intample. Cand frica devine o placere, ea nici nu mai poate fi numita 'frica'.  Atunci cand placerea este urmarea unei frici, perceptia noastra pentru ea, pentru acea placere,  sporeste mult. Si pe masura ce creste placerea, se micsoreaza frica, dar nu de tot, caci o farama de frica va ramane oricum, dar va fi, atunci, frica de noi insine, de neputinta noastra de a intelege, la nivelul dorit, bucuriile placerii, si de a le trai asa. Iar pentru a ne spori bucuriile placerii, trebuie sa ne apropiem cu mereu sporita truda de cauza care o produce: Dumnezeu. Putem sa facem aceasta numai printr-un mereu sporit duh al intelepciunii, al priceperii, al maririi cunostintelor despre El. Pentru a implini placerea bucuriei data de frica de Dumnezeu, trebuie sa-L cunoastem cat mai bine pe Dumnezeu, caci nu ne poate veni implinita placere dinspre necunoscut, pentru a-L cunoaste cat mai bine pe Dumnezeu, trebuie sa cercetam cat mai bine tot ceea ce este legat de Numele Lui, caci nu putem capata implinita cunoastere fara o neostoita cercetare, pentru a cerceta cat mai bine tot ceea ce este legat de Numele lui Dumnezeu, trebuie sa cautam cat mai spornic toata vrerea Acestuia, pentru a-I afla vrerea, trebuie sa-I ascultam cuvintele, pentru a-I asculta cuvintele, trebuie sa ne apropiem cat mai mult de El, pentru a ne apropia cat mai mult de El, trebuie sa-L iubim cat mai mult; iubindu-L mult, bucuriile date de placerea de a ne fi frica de El, vor fi depline. Ma tem de Dumnezeu pentru ca sunt un om gresitor, dar Il iubesc pe Dumnezeu pentru ca El este Cel ce este, si stiind eu cine este El, si stiind eu ca El, si numai El, este izbavirea mea, astept plin de incredere sa-mi dea mantuirea, desi stiu ca nu o merit. Dar mai stiu, prin cautare, ascultare si implinire, ca El este un Dumnezeu Bun, Milostiv si Drept. De aceea nu ma mai tem de nimic, ma tem doar de Dumnezeu. Pe care, insa, iubindu-L, caci cunoscandu-L stiu sa-L iubesc, si care iubindu-ma, pentru ca de aceea m-a adus El pe lume, am capatat stiinta si puterea de a-mi face din aceasta teama o placere. Si, mai ales, ma tem de mine insumi, de slabiciunile mele omenesti. Dar aceasta cea mai mare teama a mea este mult usurata de placerea iubirii Celui in care am incredere.

marți, 4 mai 2010

SE VA INTAMPLA

Isaia 2:2 - Se va intampla in scurgerea vremurilor ca muntele Casei Domnului va fi intemeiat ca cel mai inalt munte; se va inalta deasupra dealurilor, si toate nemurile se vor ingramadi spre el. 
                                                                               
                                                                           

                Muntele Casei Domnului, munte intemeiat ca cel mai inalt munte, se afla, mai ales, in sufletul fiecaruia dintre noi. Sufletul divin exista, pus prin Adam, in fiecare fiinta omeneasca traitoare, fara vrerea ei, dar cu intreaga vrere a lui Dumnezeu, pe acest Pamant presarat cu atatia munti falnici. Falnicii munti de afara, pe care Dumnezeu i-a pus acolo unde a vrut El sa-i puna, exista si pentru a ne arata Dumnezeu cat de falnici a facut El muntii din noi. I-a facut falnici, asemeni maretiei muntilor de afara, i-a facut frumosi, asemeni frumusetii muntilor de afara. Dar noi, unii mai mult, altii mai putin si foarte putini deloc, ii surpam si ii uratim, ajutati fiind cu mult spor de diavol. E mult mai usor sa demolam decat sa construim, si e si mai usor sa demolam  ce nu am construit. Noi, acest maret si frumos munte il avem intemeiat in noi, oglinda a maretiei si frumusetii divine, inca de cand ne nastem. Apoi Dumnezeu nu ne cere decat sa-l ingrijim cu mereu sporita indarjire, si ne cere aceasta nu spre binele Lui, ci spre binele nostru. Il vrea Dumnezeu pe om cu sufletul maret si frumos, asa cum El l-a creat. Dar omul, incepand chiar de la primul, ajutat de cea de-a doua, tot din el desprinsa, lucreaza cu nedorit si neinteles spor la surparea muntelui, el crezand, liber lasandu-l Dumnezeu sa creada asa, ca poate inlocui maretia si frumusetea acestui munte cu propria lui maretie, sau cu alte maretii. A fost, este si va fi aceasta o activitate continua a omului pacatos, care, neimputernicindu-se sa Il inteleaga pe Dumnezeu, nu intelege nici libertatea pe care acesta i-a dat-o. E liber omul sa admire maretia muntelui din el, intelegand-o sau neitelegand-o, si e liber sa nu o faca, multi nefiind constienti de chiar existenta acestui munte. De aceea a trebuit sa intemeieze Dumnezeu un munte al Casei Lui, cel mai inalt, nu in metri ci in spiritualitate, spunandu-ne parca: 'Pentru a intelege maretia si frumusetea muntelui din voi, priviti si intelegeti maretia si frumusetea acestui munte al Casei mele'.

luni, 3 mai 2010

IATA CEL MAI MARE RAU...

Ecleziastul 9:3 - Iata cel mai mare rau in tot ce se face sub soare: anume, ca aceeasi soarta o au toti. De aceea si este plina inima oamenilor de rautate, si de aceea este atata nebunie in inima lor tot timpul cat traiesc. Si dupa aceea?  Se duc la cei morti.         
                            

                        Moartea este soarta comuna a tuturor, iar acest lucru pune multa rautate in inima multora. Multi nu reusesc sa realizeze ca ceea ce ne diferentiaza, dincolo de aceasta soarta comuna a noastra, a tuturora - prima moarte, nu se intampla aici, se va intampla 'dincolo'. Sfarsitul, comun tuturor, al acestei vieti este moartea, dar caile de a ajunge la ea sunt diferite, atat de diferite incat se personalizeaza, devin 'amprentele' noastre. Aceasta este o alta soarta, soarta fiecaruia de a ajunge, in felul fiecaruia, dar prin inevitabila moarte a tuturora, la Judecata Finala. Toti vom fi judecati, toti vom ramane dupa Judecata, printr-o alta devenire, nemuritori, dar, din nou, fiecare cu soarta lui. Iar aceasta soarta, din nemurire, a fiecaruia, va fi oglinda sortii fiecaruia din viata aceasta muritoare. Cei care, lasandu-se  condusi de gandul ca acum toti avem aceeasi soarta, isi umplu inima de rautate, vor ajunge in nemurire avand aceasta inima rea, iar acolo si atunci, nu si-o vor mai putea schimba.  Fiind departe de Dumnezeu aici, ei vor ramane departe de Dumnezeu si dincolo. Soarta lor de aici se va transfera, ramanand aceeasi, dincolo. Dar putem sti ca soarta noastra de aici, necunoscuta noua, Dumnezeu ne-o cunoaste, El fiind Atotcunoscator. Si atunci e drept sa ne intrebam: cu ce suntem vinovati noi, fiecare, de greselile noastre de acum, daca soarta ne-a fost data de Dumnezeu? E adevarat, Dumnezeu  ne stie soarta, dar viata ne-o traim noi, cu liberul nostru arbitru, pe care tot Dumnezeu a vrut sa-l avem.  Liberul  arbitru, de care ne bucuram in trairea si implinirea acestei sorti, ne da voie sa fim disperati in fata mortii, umplandu-ne in acest fel inimile cu rautate, deci sa ascultam de cel rau - diavolul, sau sa ascultam de Cel Bun - Dumnezeu, deci sa ne bucuram (chiar si) in fata mortii, stiind ca dincolo de ea e vesnicia, vesnicie in care Acela care este doar temporar acum prezent in viata fiecaruia, poate deveni Vesnic. Toti ne vom duce la cei morti, doar ca unii avandu-L pe Dumnezeu in inima, iar altii nu. Si toti vom ramane in nemurire cu ceea ce am avut in inima in momentul muririi.

MAI BUNA ESTE INTRISTAREA

Ecleziastul 7:3 - Mai buna este intristarea decat rasul, caci prin intristarea fetei inima se face mai buna.
Ecleziastul 7:9 - Nu te grabi sa te manii in sufletul tau, caci mania locuieste in sanul nebunilor.
                             Intristeaza-te, dar nu te mania! Viata ne dovedeste ca, de cele mai multe ori, supararile in cele ce sunt ale cezarului duc la o inima mai buna. Iar inimile imbunate tanjesc necontenit spre Dumnezeu. Inimile imbunate sunt capabile de iubire implinitoare de porunca: "Iubeste-l pe Domnul, Dumnezeul tau si iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti!" Chiar de la creerea omului, raul a fost prezent, luand atunci forma cuvintelor unui sarpe. Pentru ca raul sa-si implineasca misiunea si serpii pot vorbi. Chiar de la nasterea noastra raul este prezent in noi, reminiscenta ancestrala a raului pus in noi de cuvintele mincinoase ale sarpelui. De aceea este nevoie de imbunarea inimilor noastre, iar intristarea le imbuneaza mai bine ca orice altceva, ea ducandu-ne, inapoi mergand, spre intristarea data de prima greseala. Caci intristarea presupune o recunoastere a greselii facute, dar si o promisiune de a nu o mai repeta, pentru a nu mai repeta intristarea. De aceea e mai buna intristarea decat rasul, caci prin intristarea fetei se face inima mai buna. Iar o inima mai buna este capabila de o iubire mai adevarata. Maniile, in cele ce sunt ale cezarului, duc la o inima innebunita, "caci mania locuieste in sanul nebunilor". Inimile innebunite se indeparteaza necontenit de Dumnezeu. Inimile innebunite sunt capabile de uri zdrobitoare de porunci. Nefiind capabile de iubire, inimile innebunite ajung sa-L urasca si pe Dumnezeu. Inimile innebunite sunt cele care pastreaza in ele, aproape intreg, raul ancestral. Ele, inimile innebunite, sunt implinitoare ale cuvintelor mincinose ale sarpelui, si nu ale cuvintelor adevarate ale lui Dumnezeu. Ele, inimile innebunite, nu tanjesc spre imbunare, ele nu se intristeaza, ele se manie. Mania ne poate duce spre nebunie, nebunia spre neascultare, neascultarea spre apropierea de sarpe, apropierea de sarpe spre instrainarea de Dumnezeu.  Mania presupune o repetare a greselii facute. Pentru a se putea mania mereu si mereu, inimile innebunite repeta mereu si mereu, greselile. Inimile innebunite de manie nici nu mai au timp sa se gandeasca la necesitatea iertarii greselilor. De aceea intristeaza-te, dar nu te mania... Intristandu-ne, putem sa ne bucuram de Dumnezeu, maniindu-ne, nu. Iar capacitatea unei inimi de a se intrista fara manie este o masura a puterii ei de a se bucura de Dumnezeu.