sâmbătă, 26 ianuarie 2013

Și chiar dacă

Ieremia 37:10 - ”Și chiar dacă ați bate toată oastea haldeilor, care se războiesc cu voi, chiar dacă n-ar rămâne decât câțiva oameni răniți, tot s-ar ridica fiecare din cortul lui, și ar arde cetatea aceasta cu foc.”

                          Nimeni și nimic nu poate împiedica sau modifica împlinirea planului divin. Cei care cred că o pot face, au impresia că Dumnezeu, dacă ei se mai gândesc la El, are trăsături și comportamente omenești. Ei uită, dacă se mai gândesc la Creator, că sensul asemănării dintre noi și El este dinspre El spre noi. Sens unic, în acest caz. Dumnezeu nu are interese, Dumnezeu nu poate fi vândut sau cumpărat, așa cum ar dori unii. Dacă în privința milei și a iertărilor putem crede că Dumnezeu ar putea fi schimbător, în privința planurilor Lui El nu Se schimbă. Ce vine de la Dumnezeu, e perfect, și așa rămâne, e unul dintre adevărurile esențiale ale Divinității, dificultățile și controversele noastre constând în  a identifica, din toate câte ni se întâmplă, ceea ce, într-adevăr, ne vine de la El. Părerea mea e că trăim, fiecare în parte, prea puțin, pentru a ne lămuri exact referitor la asta. De aceea e important, dacă vrem să o facem, să ne lămurim care sunt adevărurile care, chiar dacă acum ni se par cumva rănite în niște corturi a tot felul de controverse efemere,  se vor ridica și vor împlini planul divin.  Pentru că și adevărurile divine ne vin tot dintr-o istorie, și printr-o istorie a lucrurilor întâmplate oamenilor de până acum. În lumea noastră tridimensională, nu există dimensiunea certitudinilor divine, de aceea e atât de importantă credința fiecăruia, ea, credința, fiind aceea care reprezintă, cumva,  o altă dimensiune a lumii noastre de acum, așa cum e ea. Dinspre acea dimensiune a venit Cristos în lumea noastră, și întracolo S-a îndreptat la plecare. Cumva, ne putem gândi să afirmăm că focul veșniciei nu așteaptă veșnicia, el arde și acum, pentru că ”acum” face parte din veșnicie. Acea veșnicie care e lămuritoare referitor la adevărul că nimeni și nimic nu poate împiedica sau modifica împlinirea planului divin.

sâmbătă, 19 ianuarie 2013

Eu v-am vorbit, şi devreme şi târziu...şi nu M-aţi ascultat

Ieremia 35:14 - "Cuvintele lui Ionadab, fiul lui Recab, care a poruncit fiilor săi să nu bea vin, sunt păzite; căci ei nu beau vin până în ziua de astăzi, şi ascultă astfel de poruncile tatălui lor. Iar Eu v-am vorbit, şi devreme şi târziu, şi nu M-aţi ascultat!"

                          Este evident că pe Dumnezeu îl dor mai tare decât ne dor pe noi, oamenii, greşelile noastre. Este semnul, greu de contestat, al iubirii pe care El o simte pentru toţi. În iubirea lui Dumnezeu, toţi suntem egali, diferenţele le facem noi, prin felul diferit în care fiecare înţelegem să ascultăm ce ne spune Acela care vrea ca ascultarea noastră să fie salvarea noastră, aşa cum  e ascultarea de oamenii care ne dau îndrumări potrivite. Dacă în cele mărunte ale vieţii se întâmplă aşa, şi ştim cu toţi ca aşa se întâmplă, cu atât mai importantă devine ascultarea, şi împlinirea cerinţelor divine. Numai că noi, fiindu-ne mai aproape oamenii, uităm, de cele mai multe ori şi cu prea mare uşurinţă, aceste cerinţe. Ca şi cum, dacă nu Îl vedem pe Cel care ne vorbeşte, am fi scuzaţi mult mai uşor că nu-I dăm ascultare. Sau ca şi cum cerinţele acelea ar fi pentru ceilalţi mai ales, şi nu pentru fiecare dintre noi. Pentru a ne face să pricepem ce mult greşim, Dumnezeu e răbdător, El ne vorbeşte încontinuu şi devreme şi târziu aşa cum le-a vorbit tuturor celor dinaintea noastră, şi cum o va face până în ultima noastră clipă. Pentru Dumezeu nu există noţiunea "prea târziu", pentru noi ea există. Dar şi noi, fiecare, o putem anula printr-o întoarcere chiar şi de ultimă clipă, la Salvator. 
       Vezi şi:
Ieremia 35:15 - "V-am trimis pe toţi slujitorii mei, proorocii, i-am trimis într-una la voi, să vă spună: 'Întoarceţi-vă fiecare de la calea voastră cea rea, îndreptaţi-vă faptele, nu mergeţi după alţi dumnezei, ca să le slujiţi, şi veţi rămâne în ţara pe care v-am dat-o vouă şi părinţilor voştri! Dar voi n-aţi luat aminte, şi nu M-aţi ascultat."

sâmbătă, 12 ianuarie 2013

Domnul S-a căit

Ieremia 26:19 - L-a omorât însă oare Ezechia, împăratul lui Iuda, şi tot Iuda? Nu s-a temut Ezechia de Domnul? Nu s-a rugat el Domnului? Şi atunci Domnul S-a căit de răul pe care-l rostise împotriva lor. Şi noi să ne împovărăm sufletul cu o nelegiuire aşa de mare?

                                     Se poate oare vreodată căi Dumnezeu de ceva? Oare dacă ar face-o, nu S-ar nega pe Sine, prin chiar căinţa aceea? Aici se spune Domnul S-a căit de răul pe care-l rostise sau în Ieremia 26:13 - Şi Domnul Se va căi de răul pe care l-a rostit împotriva voastră    Ştim că ce rosteşte Domnul, aşa se întâmplă, dar mai ştim că Binele Suprem fiind, El nu  are cum să înfăptuiască vreu rău, oricât de mic, pentru că oricât de mic ar fi, răul nu are nimic comun cu divinitatea. Dumnezeu nu are a se căi de nimic, pentru că El nu greşeşte în nimic. Ba mai mult, El ştie dinainte acţiunile oricăruia dintre noi, deci le poate şti dinainte şi pe ale Lui. Aşadar ar putea evita căinţa. Numai că nu are ce evita, căinţă la Dumnezeu neputând exista. Eu cred că aici, dar şi în alte părţi ale Bibliei, Cuvântul foloseşte această formulare Domnul S-a căit  pentru a ne arăta cum trebuie să ne conştientizăm relele, făcute sau rostite, şi anume: prin căinţă. Suntem oameni, şi de aceea nu ne prea place să ne căim, căinţa fiind şi o recunoaştere a greşelilor.  Iar prea-marea mândrie ne împiedică de multe ori să fim cinstiţi cu noi înşine.  Eu cred că formularea aceasta Domnul S-a căit , este ca un fel de avertisment: "Fiţi atenţi, nu-L supăraţi pe Dumnezeu! nu-L faceţi să Se căiască!  Faptul că-L supăraţi va fi păcatul vostru, deci voi va trebui să fiţi aceia care să vă căiţi."

sâmbătă, 5 ianuarie 2013

spre fericirea lor și a copiilor lor după ei

Ieremia 32:39 - Le voi da o inimă și o cale, ca să se teamă de Mine întotdeauna, spre fericirea lor și a copiilor lor după ei.

                                                        Fără mine, pentru mine harul lui Dumnezeu e zero. Aceasta este importanța pe care mi-a dat-o Creatorul în demersul mântuirii mele: să fiu mai important decât El. Decizia aprobării acțiunii harului divin asupra mea îmi aparține în întregime. Dacă eu nu vreau să primesc harul, chiar dacă Dumnezeu vrea să-l primesc, harul nu se va manifesta. Trimițând asupra tuturor în egală măsură harul Său, Dumnezeu ne trimite și libertatea acceptării sau neacceptării lui. El nu e așa de liber în a ne trimite harul cum suntem noi în a-l accepta, din moment ce varianta netrimiterii harului desigur nu există. De aceea cred eu că teama de Dumnezeu trebuie să însemne de fapt teama de mine însumi, teama de a nu reuși să mă ridic la nivelul importanței pe care Creatorul a hotărât să mi-o dea.