sâmbătă, 25 august 2012

Domnul Dumnezeu ne poate scăpa de moarte

Psalm 68:20 - Dumnezeu este pentru noi Dumnezeul izbăvirilor,
                                      și Domnul Dumnezeu ne poate scăpa de moarte.

                                                Domnul Dumnezeu ne poate scăpa de moarte......este cumva, definiția morții aici. De fapt, ce este moartea? Și cum ne poate Dumnezeu ”scăpa” de ea? Este evident că Atotputernicul nu scapă pe nimeni de moartea din viața aceasta, și nu pentru că nu ar putea-o face, dar pentru că Și-ar încălca propriile principii făcând-o. Deci, cred eu, nu este moartea adevărată ceea ce noi numim moarte acum, din perspectiva vieții noastre trecătoare. De acest lucru ne asigură și Cristos, când spune despre Lazăr mort de patru zile, că doarme. Toți vom muri, și toți vom ajunge apoi la Judecată. Și așa cum nu-Și încalcă principiile acum, așa nu Și le va încălca Dumnezeu atunci. Avem siguranța dreptății Judecății Lui. După Judecată va urma pentru unii moartea, moarte de care Domnul Dumnezeu ne poate scăpa  dar nu făcând o nedreptate. Eu cred că viața, viața adevărată, nu este aceasta pe care o trăim acum, ci va fi aceea pe care unii o vor trăi-o în veșnicie trăind în prezența lui Dumnezeu. Ceea ce înseamnă că moartea, moartea adevărată, nu va fi aceea de după viața de acum, ci va fi aceea pe care unii o vor trăi-o în veșnicie trăind în absența lui Dumnezeu. Viața este Raiul, moartea este Iadul. Sunt modalitățile diferite de a ne trăi veșnicia. Moartea nu este deci, cred eu, o disparițe în neant, un fel de pierdere definitivă a urmei celor care mor. Iar când citim cuvântul Lui Domnul Dumnezeu ne poate scăpa de moarte trebuie să nu uităm că Domnul Dumnezeu nu Își încalcă niciun principiu. Așa înțeleg eu acest verset.
  Scriu aici și varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:
Psalm 67:20 - Dumnezeul nostru e un Dumnezeu al mântuirii,
                        și ale Domnului Domn sunt căile ieșirii din moarte.

sâmbătă, 18 august 2012

În bunătatea Ta, Tu ne asculți

Psalm 65:5 - În bunătatea Ta, Tu ne asculți prin minuni, Dumnezeul mântuirii noastre,
                            nădejdea tuturor marginilor îndepărtate ale pământului și mării.

                                             Minunile trebuiesc înțelese și admirate și ca semne evidente ale iubirii pe care ne-o poartă Dumnezeu. Minuni, adică întâmplări admirabile, ni se pot întâmpla în fiecare zi, numai că, nepăsători, dar și prea preocupați de întâmplările banale ale vieții, noi nu le vedem, nu le trăim, trecem nepăsători pe lângă ele. Indiferent însă că le percepem noi sau nu, miracolele de sorginte divină există, și ele așa rămân. Iar trăirea sau nu a faptului că ele ni se întâmplă, sau li se întâmplă altora, e un însemn al credinței. Și apoi, ce înțelegem prin miracole? Dacă avem mari așteptări ale unor evenimente excepționale, crezând că numai acelea sunt miracole, eu cred că greșim. Eu cred că miracol este și faptul că inimile continuă să ne bată liniștite în piepturi. Din păcate, abia dacă apar nereguli, baterea lor normală devine un miracol. Facem multe astfel de greșeli, trecând nepăsători pe lângă minunile Lui. Dar El continuă să le înfăptuiască, mari sau mici, dar întotdeauna suficient de numeroase încât să ne înfrumusețeze și să ne liniștească viețile. În bunătatea Lui, El continuă să le înfăptuiască, iar atunci când a fost necesar cel mai mare miracol posibil, întruparea Fiului Lui pentru a ne reîntrupa curat pe fiecare dintre noi, Dumnezeu nu a ezitat, și Fiul S-a întrupat, și mântuirea noastră, dintr-un miracol cum era până atunci, a devenit normalitate, normalitatea noastră, în care însă prea des și de neînțeles, uităm de miracolele divine, sau trecem nepăsători pe lângă ele, așteptând parcă mereu alte și alte miracole, tot mai mari și mai extraordinare. A ne bucura de miracolele zilnice ale lui Dumnezeu e, poate, unul dintre secretele fericirii noastre de acum, fericire care ne va face să trăim mai adevărat miracolele, iar aceste trăiri ne vor ușura evident apropierea de Creator, făcându-ne să înțelegem că această apropiere  e un miracol la îndemăna noastră în fiecare zi.
    Scriu aici și varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:
Psalm 64:5 - Auzi-ne pe noi prin minuni, Dumnezeule, Mântuitorul nostru,
                      nădejdea tuturor marginilor pământului
                      și a celor ce sunt pe mare, departe,
Psalm 64:6 - Tu, Cel ce munții îi pregătești întru tăria Ta,
                      Tu, Cel încins cu putere,
Psalm 64:7 - Tu, Cel ce răscolești adâncul mării
                      și vuietul valurilor ei.   

sâmbătă, 11 august 2012

fă, dar, să pătrundă înțelepciunea înlăuntrul meu!

Psalm 51:6 - Dar tu ceri ca adevărul să fie în adâncul inimii: 
                       fă, dar, să pătrundă înțelepciunea înlăuntrul meu!

                                                                        Dumnezeu cere. Apoi noi Îi putem cere să ne ajute să înfăptuim ce ne cere El. Dumnezeu ne-a dat voința, tot El ne-a dat putința de a înfăptui ce voim. Tot ce înfăptuim, înfăptuim pentru că suntem ce vrem noi să fim, după ce Creatorul ne-a înștiințat despre cum ar trebui să fim pentru a fi așa cum s-a gândit El să fim. Tot ce înfăptuim, înfăptuim ca rezultat al unor trăiri lumești, atunci când trebuie să fie lumești, fiind sfinte totodată, din moment ce ne recunoaștem creație a Celui Sfânt având chipul și asemănarea Lui, sau ca rezultat al unor trăiri sfinte, atunci când trebuie să fie sfinte, fiind lumești totodată, din moment ce ne recunoaștem proveniența adamică. Ceea ce înseamnă că lumescul nostru trebuie să fie sfânt, dar sfințenia noastră nu poate fi altfel decât lumească,  pentru că suntem oameni. Noi nu vom ajunge niciodată îngeri ca ființe, dar stările angelice ne sunt posibile. Sfințenia noastră, omenească așa cum e ea, ne înalță spre stări angelice, iar Cel care ne ajută cel mai mult în aceasta este Acela care a creat îngerii spre a ne ușura apropierea de El.
Psalm 51:10 - Zidește în mine o inimă curată, Dumnezeule,
                                                   pune în mine un duh nou și statornic!
Psalm 51:11 - Nu mă lepăda de la Fața Ta,
                                                   și nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt!
Psalm 51:12 - Dă-mi iarăși bucuria mântuirii Tale,
                                                   și sprijinește-mă cu un duh de bunăvoință!

       Scriu aici și varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:
Psalm 50:6 - Că, iată, adevărul l-ai iubit:
                      cele nearătate și cele ascunse ale înțelepciunii Tale mi le-ai arătat mie.
Psalm 50:10 - Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule,
                        și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele!
Psalm 50:11 - Nu mă lepăda de la fața Ta
                        și Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine!
Psalm 50:12 - Dă-mi iarăși bucuria mântuirii Tale
                        și cu duh stăpânitor mă întărește!

sâmbătă, 4 august 2012

la Tine mă gândesc!

Psalm 42:6 - Îmi este mâhnit sufletul în mine, Dumnezeule!
                                               de aceea la Tine mă gândesc!

                                                                        Gândul la Dumnezeu - o mângâiere în mijlocul durerilor noastre, dar și o probă a credinței fiecăruia. Adică: dacă în mijlocul unor mari dureri, indiferent dacă fizice sau sufletești, simțim cum gândul la Creator devine cea mai mare mângâiere, atunci credința e evidentă. Dar, cei mai mulți, aleargă la doctori, aproape uitând de Mângâietor. Sau  tot la fel, aleargă la psihologi. Și, culmea, chiar mulți dintre aceia care merg la vreun duhovnic, se exprimă în felul acesta, că au fost la duhovnic. Dar Dumnezeu? Fără ca neapărat noi să știm, El se gândește la toți, atât la cei care se gândesc la El, cât și la cei care nu o fac. De aceea mulți și dintre aceia care, mulțumind doctorilor, sau psihologilor, sau duhovnicilor, uită de Dumnezeu, sunt totuși vindecați. Dumnezeu nu-i uită. Și atunci care ar fi diferența dintre vindecarea unora și a celorlalți? După părerea mea e liniștea vindecării.  Cei care știu că Vindecătorul i-a vindecat, au încrederea că vor fi vindecați din nou, și din nou, pentru că știu cât de puternic e Acela care cu adevărat îi vindecă. Pentru ei, oricât de mari le-ar fi durerile, mult mai mare le este gândul mângâietor. Credința lor nu e zadarnică.
      Scriu aici și varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:
Psalm 41:6 - Sufletul mi s-a tulburat înlăuntrul meu;
                      pentru aceasta îmi voi aduce aminte de Tine