sâmbătă, 25 mai 2013

"...facă-se nu ce voiesc Eu, ci ce voieşti Tu."

Marcu 14:36 - El zicea: "Ava" adică "Tată" - Ţie toate lucrurile îţi sunt cu putinţă; depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi, facă-se nu ce voiesc eu, ci ce voieşti Tu."

                                                               Ca să ne uşureze înţelegrea dumnezeirii, Dumnezeu nu numai că ne vorbeşte în limbă omenească, dar Se şi pune în ipostaze omeneşti. Aici  citim un dialog între Fiu şi Tată care, socotesc eu, în dumnezeire nu e posibil. Pentru că cine poate spune, închipuindu-şi, că în vreo împrejurare Fiul ar putea avea altă voie decât Tatăl, şi amândoi alta decât Duhul, sau toţi Trei diferite Unul faţă de Celălalt? Ce ar putea însemna "Celălalt" în dumnezeire?  Sau cine se poate gândi că Ei nu ştiau pas-cu-pas desfăşurarea planului mântuirii? Încât dialogul acesta există doar pentru a ne face pe noi să ne dăm seama că şi în cele omeneşti, dacă ar exista iubire asemănătoare iubirii dumnezeieşti, paharul răului ar fi desfiinţat, aşa cum e desfiinţat în Treime. Că dorinţa asta e o utopie sau nu,  e altă discuţie, şi ţine de noi oamenii, de voinţele noastre, Dumnezeu arătându-Şi şi din acest punct de vedere, al paharului răului în lume, voinţa. Numai că noi, oameni cum suntem, altfel înţelegem, iar Dumnezeu ne înţelege şi greşala aceasta. Să ne amintim puţin Matei 16:22 - Petru L-a luat de-o parte, şi a început să-L mustre, zicând: "Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ţi Se întâmple aşa ceva!"    Ce categoric e Petru! faţă de ...facă-se nu ce voiesc Eu, ci ce voieşti Tu." a chiar Aceluia care urma să împlinească o voinţă, şi anume, voinţa dumnezeiască nu de a lăsa paharul acela plin, ci de a-l goli chiar El, cu puterea Lui, şi aşa să ni-l întindă. Iar noi, primindu-l, să spunem, dar desigur acum cu alte înţelesuri, pentru că acum paharul e gol, să spunem: ...facă-se nu ce voiesc eu, ci ce voieşti Tu. 

sâmbătă, 18 mai 2013

fiindcă le era inima împietrită.

Marcu 6:52 - căci nu înţeleseseră minunea cu pâinile, fiindcă le era inima împietrită.

                                      Erau ucenicii lui Isus, Isus era cu ei, Isus Dumnezeu făcea minuni, dar ucenicii Lui aveau inimile împietrite. Ei se gândeau, neînţelegând, la minunea cu pâinile, şi ca să le uşureze înţelegerea, Cristos le înfăţişează, adică ne înfăţişează, un alt miracol: umblarea pe apa mării. Era vânt, deci mare agitată, şi Isus vine în corabia lor călcând pe apă. Apoi S-a suit la ei în corabie, şi a stat vântul. Ei au rămas uimiţi şi înmărmuriţi.(Marcu 6:51) Cristos putea, desigur, să facă să se oprească vântul înainte de a păşi pe apa mării, dar iată că a vrut să umble pe o mare agitată, adică a vrut ca miracolul acela să fie complet. Adică să fie curat îndemnul Lui Îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi! (Marcu 6:50)   Ceea ce înseamnă că nu mărimea miracolelor divine e o piedică pentru noi să credem în ele, ci împietririle inimilor noastre. Faptul că unii dintre noi au nevoie de miracole pentru a-şi întări credinţa, dar că ei, apoi, ca urmare a unor temeri nelalocul lor, tot cu inimile împietrite rămân, e greu de înţeles. E ca şi cum am crede că Dumnezeu face miracole de dragul miracolelor, şi nu de dragul nostru, sau că divinităţii îi trebuiesc alte motive decât iubirea pentru a face miracole. Şi că nouă, la rându-ne, ne trebuiesc alte motive decât iubirea pentru a înţelege miracolele. Adică, pentru a ne dezîmpietri inimile. Împietririle inimilor noastre ţin de noi, şi numai de noi.

sâmbătă, 11 mai 2013

...împotriva Duhului Sfânt...

Marcu 3:28 - "Adevărat vă spun că toate păcatele şi toate hulele, pe care le vor rosti oamenii, li se vor ierta;
Marcu 3:29 - dar oricine va huli împotriva Duhului Sfânt, nu va căpăta iertare în veac: ci este vinovat de un păcat veşnic."
Marcu 3:30 - Aceasta, pentru că ei ziceau: "Are un duh necurat."

                                            Isus Cristos despre Duhul Sfânt. Adică, despre Dumnezeu. Adică, despre El. Pentru că cine poate separa, în dumnezeire, pe Aceia care formează dumnezeirea? Cine se poate gândi să o facă, e ca şi cum ar huli împotriva Duhului Sfânt. Nu putea să Se apere Isus în faţa acelora care acuzau că ar avea un duh necurat, dându-Se pe Sine exemplu, pentru că ei ar fi înţeles şi mai puţin. Aşa că, după ce îi lămureşte despre ce înseamnă dezbinarea în cazul lui Satana, El vrea să îi facă să înţeleagă că în dumnezeire dezbinare nu are cum să existe. Unde e dezbinare nu mai e iubire, deci unde e Dumnezeu nu poate fi dezbinare. Trecând peste faptul că acuzatorii confundau noţiunile, şi de aceea trimiteau cu atâta uşurătate acuze înspre Dumnezeul despre care ei înşişi afirmau că nu poate fi necurat, Isus transferă vinovăţia greşelii în veşnicie. Şi care dintre cei de acolo, atunci când auzea despre un păcat rămas veşnic, nu se gândea că acela e un păcat împotriva lui Dumnezeu? Deci, cumva, Isus vrea să le spună: "voi vorbiţi despre duhul Meu necurat, dar Eu vă spun că vorbiţi despre Duhul Sfânt, adică despre Dumnezeu." Aşa înţelege Mântuitorul să Se apere de cei care, confundând noţiunile, nu înţeleg că, în fapt, greşesc acuzaţiile.

sâmbătă, 4 mai 2013

"Femeie" i-a zis Isus, "de ce plângi?"

Ioan 20:15 - "Femeie" i-a zis Isus, "de ce plângi? Pe cine cauţi?" Ea a crezut că este grădinarul, şi I-a zis: "Domnule, dacă L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus, şi mă voi duce să-L iau."
Ioan 20:16 - Isus i-a zis: "Marie!" Ea s-a întors, şi i-a zis în evreieşte: "Rabuni!" adică: "Învăţătorule!"
Ioan 20:17 - "Nu mă ţinea!" i-a zis Isus; "căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci du-te la fraţii Mei, şi spune-le că mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru."
Ioan 20:18 - Maria Magdalena s-a dus şi a vestit ucenicilor că a văzut pe Domnul, şi că i-a spus aceste lucruri.

                              Învierea lui Isus: un miracol care poate fi înţeles în adevărul lui numai după un moment de spaimă cum că ea, Învierea, nu s-ar fi întâmplat. Iar după spaimă urmează bucuria înţelegerii a ceea ce înseamnă Învierea, bucurie dată de gândul despre cum ar fi fost dacă    ea chiar nu s-ar fi întâmplat. Despre ce Înviere vorbim înţelegem mai bine dacă ne amintim că nu cu mult timp înainte a înviat Lazăr. Numai că, desigur, apoi, la vremea lui, Lazăr a murit şi a ajuns tot într-un mormânt ca aceala din care îl înviase Dumnezeu. Deci Lazăr va mai învia o dată, numai că atunci va fi învierea lui în veşnicie. O astfel de Înviere s-a întâmplat când a înviat Cristos. Noi nu vom mai învia cum a înviat Lazăr, noi vom învia cum a înviat Cristos. De o astfel de Înviere aveam, avem nevoie cu toţi, ca să fim siguri că vom învia, şi să ştim cum vom învia, adică în veşnicie. Toţi cei care credem aşa în ea, suntem fraţi în Înviere cu Isus, toţi ne vom înălţa la Dumnezeu, de aceea spune Isus: Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru. Diferenţele se vor face la Judecată. Acum, deci, putem şti că miracolul învierii în veşnicie îl vom trăi cu toţi. De aceea, pe lângă bucuria existenţei unui astfel de Dumnezeu "Cristos a înviat!" trebuie să însemne şi bucuria că noi, fiecare, vom învia, asemnea Lui.