fiindcă le era inima împietrită.

Marcu 6:52 - căci nu înţeleseseră minunea cu pâinile, fiindcă le era inima împietrită.

                                      Erau ucenicii lui Isus, Isus era cu ei, Isus Dumnezeu făcea minuni, dar ucenicii Lui aveau inimile împietrite. Ei se gândeau, neînţelegând, la minunea cu pâinile, şi ca să le uşureze înţelegerea, Cristos le înfăţişează, adică ne înfăţişează, un alt miracol: umblarea pe apa mării. Era vânt, deci mare agitată, şi Isus vine în corabia lor călcând pe apă. Apoi S-a suit la ei în corabie, şi a stat vântul. Ei au rămas uimiţi şi înmărmuriţi.(Marcu 6:51) Cristos putea, desigur, să facă să se oprească vântul înainte de a păşi pe apa mării, dar iată că a vrut să umble pe o mare agitată, adică a vrut ca miracolul acela să fie complet. Adică să fie curat îndemnul Lui Îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi! (Marcu 6:50)   Ceea ce înseamnă că nu mărimea miracolelor divine e o piedică pentru noi să credem în ele, ci împietririle inimilor noastre. Faptul că unii dintre noi au nevoie de miracole pentru a-şi întări credinţa, dar că ei, apoi, ca urmare a unor temeri nelalocul lor, tot cu inimile împietrite rămân, e greu de înţeles. E ca şi cum am crede că Dumnezeu face miracole de dragul miracolelor, şi nu de dragul nostru, sau că divinităţii îi trebuiesc alte motive decât iubirea pentru a face miracole. Şi că nouă, la rându-ne, ne trebuiesc alte motive decât iubirea pentru a înţelege miracolele. Adică, pentru a ne dezîmpietri inimile. Împietririle inimilor noastre ţin de noi, şi numai de noi.