nu puteau suferi porunca

Evrei 12:18 - Voi nu v-aţi apropiat de un munte care se putea atinge şi care era cuprins de foc, nici de negură nici de întuneric, nici de furtună,

Evrei 12:19 - nici de sunetul de trâmbiţă, nici de glasul care vorbea în aşa fel că cei ce l-au auzit, au cerut să nu li se mai vorbească,

Evrei 12:20 - (pentru că nu puteau suferi porunca aceasta: "Chiar un dobitoc dacă se va atinge de munte, să fie ucis cu pietre, sau străpuns cu săgeata".

Evrei 12:21 - Şi priveliştea aceasta era aşa înfricoşătoare încât Moise a zis: "Sunt îngrozit şi tremur!"

                                   Binecuvântări fără folosirea corectă a harului divin nu există. Folosirea corectă poate veni doar prin înţelegere corectă. Doar neînţelegându-L pe Dumnezeu îţi poate fi frică de El. A nu te descălţa atunci când te apropii de Muntele Sfânt înseamnă a nu percepe sfinţenia divină. Nedescălţarea nu înseamnă atât nerenunţarea la încălţări. Pentru că descălţarea înseamnă mai ales o descălţare spirituală de tot ce e rău, fals, greşit în noi, dar înseamnă şi dorinţa de a ne corecta. Iubindu-L pe Dumnezeu nu ai a te teme de El. Dar există pericolul ca, deşi conştient de marea iubire personală pe care i-o porţi Celui-de-Sus şi simţind cum această iubire e un scut de apărare pentru tine, să ţi se facă totuşi frică de Creator văzând cât de mult greşesc mulţi dintre cei de lângă tine. De aceea s-a îngrozit şi a tremurat Moise. Oricât de uriaşă ar fi mărirea lui Dumnezeu, ea nu poate fi, nu trebuie să fie motiv de spaimă, decât pentru aceia care, necunoscându-L, nu au încredere în El. Focul, negura, întunericul, furtuna, toate produc teamă. Dar cauza lor nu e Dumnezeu, ci suntem noi, cu uriaşa noastră micime. Şi ne sunt atât de uriaşe micimile încât golurile produse de ele numai cu mare greutate pot fi umplute cu trăiri asemenea trăirilor acelora despre care ştim că sunt aleşi ai lui Dumnezeu. Sunt atât de uriaşe micimile noastre încât în această viaţă mântuirea nu-şi găseşte loc. Răutăţile noastre, ale întregii omeniri, de la începutul ei şi până la capătul ei, L-au obligat pe Dumnezeu să amâne mântuirea. Aceasta nu înseamnă că opera divină a dat greş, ci înseamnă că s-a prelungit timpul până la împlinirea ei. De această realitate trebuie să ne temem noi, şi nu de Dumnezeu! Căci El nu ne-a anulat mântuirea, El numai ne-a amânat mântuirea. Moartea celor care se apropie nedescălţaţi, deci necuraţi, de Muntele Sfânt, ei singuri, prin chiar acest comportament, şi-o produc. Noi suntem greşitorii, noi ne aducem acuzările, Dumnezeu e Salvatorul! Iar un astfel de Salvator nu are cum să producă teamă, decât atunci când nevoitorul de salvare nu o înţelege. Neînţelegând salvarea, nu-L înţelege nici pe Salvator.

                     Scriu aici şi traducerea lui B. Anania:

Evrei 12:18 - Fiindcă voi nu v-aţi apropiat de un munte ce poate fi pipăit, şi de foc arzător şi de negură şi de întuneric şi de vijelie

Evrei 12:19 - şi de glas de trâmbiţă şi de sunet al unor cuvinte în urma cărora cei ce le-au auzit rugatu-s-au ca nici un cuvânt să nu li se mai adauge,

Evrei 12:20 - deoarece nu puteau suferi porunca: "Chiar fiară de se va atinge de munte, să fie ucisă cu pietre!"

Evrei 12:21 - Şi atât de înfricoşătoare era priveliştea, înât Moise a zis: "Înspăimântat sunt!" şi mă cutremur.