Cred Doamne! Ajută necredinţei mele!

Marcu 9:24 - Îndată tatăl copilului a strigat cu lacrimi: "Cred Doamne! Ajută necredinţei mele!"

                                                                   "Toate lucrurile sunt cu putinţă celui care crede!"(Marcu 9:23) spune Isus, ceea ce înseamnă că şi credinţa e cu putinţă celui care crede. Adică, credinţa îşi este suficientă sieşi, pentru cei care cred. Nu este om să nu creadă în ceva, chiar şi atunci când afirmă că nu crede în nimic, el crede că nu crede în nimic. Când ne-a adus la viaţă, Creatorul ne-a insuflat şi credinţe, de aceea suntem noi oamenii fiinţe raţionale, asemănătoare Lui. A crede în Dumnezeul Bibliei, adică în Creatorul credinţei, nu însemnă altceva decât a nu ne înstrăina credinţa. Aceasta este de fapt credinţa firească, credinţa care ne îndeamnă să exclamăm Cred Doamne!  credinţă care, spun eu, trebuie să fie mai ales a noastră personală, trebuie noi, fiecare, să ne-o clădim şi să ne-o înfrumuseţăm, după gustul şi putinţa fiecăruia, ea fiind contribuţia personală la iubirea care ne leagă de divinitate. A nu crede în Dumnezeul Bibliei, adică în Creatorul credinţei, nu înseamnă altceva decât o înstrăinare a credinţei, o deviere a ei. Dacă nu ar fi existat posibilitatea acestei devieri, adică dacă nu ar fi existat necredinţa, credinţa ar fi fost mult ştirbită. Aceasta este necredinţa, şi viaţa ne demonstrează că ea e mai uşor de clădit decât credinţa, cea ce poate însemna că e greu de ajuns din necredinţă înapoi la credinţă. De aceea trebuie invocat ajutorul divin. Sigur că Dumnezeu ne ajută şi în credinţă, dar e mai bine să ne ajutăm singuri mai mult. În schimb, când e vorba de necredinţă devenim aproape neputincioşi în faţa agresivităţii ei, şi fără ajutor divin, atunci când ni-l dorim, nu am putea face nimic. Tatăl copilului a simţit că aşa este, de aceea el a strigat cu lacrimi: "Cred Doamne! Ajută necredinţei mele!"