Romani 5:5 - Însă nădejdea aceasta nu înșală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat.
Speranța noastră, prin credință, trebuie să fie mai mare decât certitudinile vieții acesteia, dar oricât de mare ar fi, ea tot speranță rămâne, pe când, oricât de mici, certitudinile vieții acesteia tot certitudini sunt. De unde și dificultatea noastră de a deveni mai siguri în speranță decât în certitudini. Pentru că, da! certitudinile, oricum ar fi ele, se văd, le putem pipăi, există, pe când mântuirea ca speranță, e ca un fel de presupunere, un fel de ”s-ar putea să fie!” Poate dorințele noastre intense de a fi mântuiți, adică de a ne trăi veșnicia în prezența Celui care e veșnic, ne pot ajuta, dar oricât de mari ar fi, acele dorințe tot insuficiente rămân dacă lor nu le adăugăm certitudinea că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat. Dragostea lui Dumnezeu nu e o speranță, dragostea lui Dumnezeu e o certitudine, dovada ei fiind chiar noi înșine, fiecare. Existența nostră, a fiecăruia, e dovada că Dumnezeu ne iubește, de aceea ne-a adus în existență, ca să aibă în cine pune o speranță care nu trebuie să înșele. Și pentru ca să ne ajute să ne sporim până aproape de certitudine speranța, Cei Trei au hotărât ca Unul dintre ei să moară înainte de Înviere, Altul să sălășuiască în inimile noastre înainte de moarte, Altul să ne iubească înainte de a fi păcătoși. De aceea speranța noastră acum nu ne mai înșală. E adevărat, nimeni dintre noi nu e atât de nevinovat încât să nu moară, dar nimeni nu mai e acum atât de vinovat încât să merite moartea. Siguranța Iubirii divine trebuie să ne mărească speranța, iar speranța trebuie să ne mărească încrederea în noi înșine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu