...ba inca si elini a adus in Templu ...

Faptele Apostolilor 21:28 - strigand: "Barbati israeliti, dati ajutor! Acesta este omul care pe toti de pretutindeni ii invata impotriva poporului si a legii si a locului acestuia; ba inca si elini a adus in Templu si a spurcat acest loc sfant."

                                                    "Iata omul!"  zis de iudei referitor la Pavel. "Iata omul!" zis de Pilat referitor la Cristos. Aceleasi ganduri, aceeasi formulare, aceleasi dorinte, iudeii "cercau sa-l omoare" (Faptele Apostolilor 21:31) pe Pavel, pe cel care fusese Saul, si pe care, cu putin timp in urma, il admirau. Acum "cercau sa-l omoare" acuzandu-l de niste actiuni nu toate adevarate. Dar nici nu-i mai interesa adevarul pe acei iudei, ei considerandu-se, prin credinta pe care credeau ca o au, deasupra adevarului. Ei n-au intrebat, precum Pilat, 'ce este adevarul?'   Pentru ei grecii nu erau oameni, lor parca neputndu-le ei spune "iata omul!"  Pavel era iudeul Saul, deci "iata omul!", desi insemna o trimitere la pedeapsa nemeritata, putea fi rostit. "Iata omul!" in cazul acesta insemna chiar iata omul. Dar "Iata omul!" rostit de Pilat referitor la Isus Cristos, inseamna altceva, si anume, inseamna: "iata pe Acela despre care voi spuneti ca e om, eu, romanul, nu stiu ce sa cred, de aceea intreb: "care este adevarul?" Pentru iudei era o blasfemie sa-L creada pe Cristos Dumnezeu, pentru iudei Isus era un fel de Saul, si poate chiar mai putin decat atat, caci Saul fusese mai mult admirat de catre iudei atunci cand, cu mare pricepere-ziceau ei, propovaduia impotriva bisericii lui Cristos, ba chiar zicea ca bine au facut cei care L-au omorat pe Isus. Si acum ,iata!  aceiasi iudei vroiau sa-l omoare si pe el, pe fostul Saul. Dar de atunci, de la Saul acela, si pana acum, la Pavel, Dumnezeu a lucrat o mare schimbare in cel caruia El i s-a adresat nu demult cu cuvintele: "Saule, Saule de ce ma prigonesti?" (Faptele Apostolilor 9:4)  E multa bunatate si multa intelegere pusa in aceste cuvinte adresate aceluia care fusese capabil de atata prigoana. Si acum, iata! prigonitorul devenit prigonit. Si pentru ca prigoana lui sa fie cat mai credibila printre iudei, a fost intregita cu niste acuzatii mincinoase: "pe toti de pretutindeni ii invata impotriva poporului si a legii si a locului acestuia". Se repeta istoria minciunilor acuzatoare indreptate impotriva Fiului lui Dumnezeu. Se repeta istoria, se repeta formularea, dar se repeta si rezultatul. Cristos a inviat, Dumnezeu neputand muri, Pavel a ramas viu, ales fiind de Dumnezeu sa ramna asa.

                                                       ( Am folosit traducerea lui B. Anania )

Chopin - Nocturne No. 4

Fiindca asa ne-a poruncit noua Domnul:

Faptele Apostolilor 13:47 - Fiindca asa ne-a poruncit noua Domnul: "Te-am pus spre lumina neamurilor, ca sa fii Tu spre mantuire pana la marginea pamantului."

                                          Mantuirea a ajuns pana la marginile pamantului, facuta fiind de Cel pe care Yahveh L-a pus sa fie Lumina neamurilor. Cale, Adevar, Viata dar si Lumina pe cale, Lumina in adevar, Lumina in viata. Deci si Cale dar si Lumina, si Adevar dar si Lumina, si Viata dar si Lumina. Asta inseamna ca fiind in permanenta Lumina, Cristos este in permanenta Cale, in permanenta Adevar, in permanenta Viata. Adica El nu inceteaza sa fie Lumina atunci cand e Cale, nu inceteaza sa fie Cale atunci cand este Adevar, nu inceteaza sa fie Adevar atunci cand este Viata, nu inceteaza sa fie Viata atunci cand este Lumina. Isus nu este putin, si pe rand, din toate, ci este in permanenta totul in toate. Cand vedem Lumina noi trebuie sa vedem Calea, vazand Calea noi trebuie sa vedem Adevarul, vazand Adevarul trebuie sa vedem Viata, vazand Viata trebuie sa vedem Lumina; vazandu-le pe toate trebuie sa-L vedem pe Cristos. Lumina peste tot si intotdeauna, Cale peste tot si intotdeauna, Adevar peste tot si intotdeauna, Viata peste tot si intotdeauna. Iar prezenta lor, a tuturor deodata peste tot si intotdeauna ce altceva poate sa insemne decat prezenta Iubirii deodata peste tot si intotdeauna. Deci iata: Lumina, Calea, Adevarul, Viata toate traitoare intr-o mare Iubire care este Isus Cristos. Aceasta Iubire-Lumina-Cale-Adevar-Viata a fost trimisa de catre Yahveh pentru a ajunge la toate marginile pamantului, Ea fiind peste tot, caci peste tot trebuie sa ajunga mantuirea. Drept fiind, Dumnezeu nu ii putea lasa in afara posibilitatii de a fi mantuiti pe cei traitori la marginile pamantului. Dar prin aceasta trebuie sa intelegem si pe cei tratori la marginile Caii, la marginile Adevarului ... deci cei pentru care Iubirea a devenit Ea Insasi, din cauza lor, un fel de margine. Traind la margine, cei care accepta aceasta traire se marginealizeaza ei insisi, dar desi astfel marginalizati, de mantuire s-ar putea bucura si ei, caci Dumnezeu Il trimite pana la ei pe Cel desemnat din vecie a fi Lumina neamurilor. Unora insa le vine foarte greu sa accepte acest lucru, si anume, acelora care, desi prin trairile lor sunt cei mai la margine, sau poate tocmai de aceea, se cred ei insisi indreptatiti sa primeasca mantuirea, desi Iubirea pentru ei e o notiune si mai ales o traire abstracta. Ei nu se lasa luati de mana de Dumnezeu, paziti de Dumnezeu, pusi in legamantul lui Dumnezeu.
                                                         ( Am folosit traducerea lui B. Anania )

...a crezut, foarte mirat de invatatura Domnului.

                                

Faptele Apostolilor 13:10 - si a zis: "O, tu cel plin de toata viclenia si de toata inselaciunea, fiu al diavolului, vrajmas a toata dreptatea, n-ai sa incetezi a stramba caile Domnului cele drepte?"

                                                    Pentru cei care vad acum cerurile inchise, ele vor ramane inchise pana la capat, adica in vecii vecilor. Iar cei care le vad asa, nici nu sunt cei mai rai, ei fiind, mai ales, neascultatori de Cuvant, fie din nepricepere, fie din neatentie, fie din neintelegere, toate acestea, si altele ca ele, insemnand necredinta. Exista altii, mult mai rai decat ei, si anume, cei plini de toata viclenia si de toata inselaciunea, fii diavolului, vrajmasi ai oricarei dreptati, ai oricarei neprihaniri; acestia sunt cei care incearca, pt. ca ei cred ca o pot face, sa inchida cerurile deschise ale lui Dumnezeu, cei care incearca, si uneori chiar reusesc, sa strambe caile drepte ale Domnului. Cum reusesc ei acest lucru? Prin pervertirea credintei, a lor si a celor ce-i asculta. Iar aceia care isi lasa pervertita credinta de cuvintele si actiunile unor astfel de fii ai diavolului, se apropie de diavol, si nu de Dumnezeu. O forma de strambare a cailor drepte ale lui Dumnezeu este aceea de a nu recunoaste, sau de a interpreta gresit chiar trairile lui Dumnezeu. A nu recunoaste, sau a interpreta gresit trairile lui Dumnezeu, inseamna si a nu vedea sau a nu intelege semnele pe care El ni le trimite permanent. Unul dintre ele este crucea. A vrut Dumnezeu sa puna crucea ca semn al trecerii noastre dinspre viata aceasta, spre viata eterna.. Este o poarta de trecere crucea! Doar ca acea cruce, fizic existenta pe Golgota, a devenit o cruce spirituala, a devenit acea cruce despre care Cristos ne spune ca trebuie, toti impreuna dar fiecare in parte, sa ne-o purtam cu demnitate. Este crucea credintei noastre, iar purtarea ei este semnul fiecaruia ca se afla pe calea dreapta a lui Dumnezeu, cale pe care, tocmai prin purtarea crucii, ei, purtatorii , nu o lasa sa fie strambata de tot felul de fii ai diavolului. Apoi, alaturi de cruce, sunt alte multe semne pe care Dumnezeu vrea sa ni le lase de-a lungul dreptei Lui cai: este painea, devenita trupul lui Cristos, este vinul transferat in sangele lui Cristos, este bucuria celor de pe cale atunci cand se intalnesc cu trupul lui Isus, purtator acum al unui sange devenit, prin jertfa de pe cruce, sangele ispasirii noastre. Asa s-a intamplat pentru ca asa a vrut Dumnezeu sa se intample. Si a vrut Dumnezeu sa se intample asa din marea iubire pe care El o poarta, mai ales celor mergatori pe calea Lui dreapta, deci a acelora care inteleg si respecta semnele caii. Peste ei Dumnezeu revarsa, pentru a le intari credinta, Spirit Sfant din abundenta. Deci iata: Tata, Fiu, Spirit Sfant, treime sfanta, deschizatoare de cai drepte. Cai pe care intalnim, spre a ne intari credinta, semnele existentei ei. Semne pe care unii, si anume, cei lipsiti de Duh Sfant, nu le observa, sau chiar le rastalmacesc. O mare parte dintre ei raman asa, lipsiti deci de Duh Sfant, lipsiti deci de Dumnezeu. Dar o alta parte, desi orbiti de necredinta lor, se lasa dusi de mana de oamenii credinciosi, si, uimiti de invatatura Domnului, devin si ei credinciosi. Cai, semne, credinta... ele exista, adevarate, spre a ne usura drumul spre Dumnezeu:

Faptele Apostolilor 13:11 - "Si acum, iata mana Domnului este asupra-ti si vei fi orb si soarele nu-l vei mai vedea pana la o vreme!" Si indata a cazut peste el o pacla si intuneric; si dibuind imprejur, cauta pe cineva sa-l duca de mana.

Faptele Apostolilor 13:12 - Atunci proconsulul, vazand ce se facuse, a crezut, foarte mirat de invatatura Domnului.

                                                                (Am folosit traducerea lui B. Anania)

VAD CERURILE DESCHISE

Faptele Apostolilor 7:56 -  Si a zis: "Iata, vad cerurile deschise si pe Fiul omului stand in picioare la dreapta lui Dumnezeu."

                                         A fi surzi la cuvintele vii ale lui Dumnezeu inseamna laolalta a fi orb, a fi mut, a fi nesimtitor. Orb fiind, nu poti vedea "cerurile deschise si pe Fiul omului stand in picioare la dreapta lui Dumnezeu." A fi surd, a fi orb, a fi mut, a fi nesimtitor la cele ce sunt ale lui Dumnezeu inseamna a nu mai fi, inseamna a nu mai exista in lumea lui Dumnezeu. Neexistand acolo, dar trebuind totusi sa existi, locul tau va fi intr-o alta lume, si anume, intr-o lume fara Dumnezeu. Desi omniprezent, Dumnezeu, Creatorul tuturor lumilor, a vrut ca in lumea celor abandonati El sa nu existe decat ca amintire a faptului devarat ca El este Creatorul chiar si al acelei lumi. Fiind o lume abandonata de Creatorul ei, ea, acea lume, devine instapanita de cel care, voindu-se el insusi Dumnezeu, L-a abandonat pe Dumnezeu. In acea lume Satan este stapanul absolut al ei. In acest fel, cred eu, trebuie sa intelegem afirmatia existenta in mai mult locuri din Biblie, potrivit careia lumea aceasta a noastra este sub controlul lui Satan. In lumea aceasta, insa, Satan ii stapaneste doar pe cei surzi, orbi, muti, nesimtitori la cuvintele vii ale lui Dumnezeu. Credinciosii, chiar si cei mai putin credinciosi, nu se lasa stapaniti de Satan, caci daca asa ar fi, ei nu s-ar mai numi credinciosi. Dumnezeu este Dumnezeu pentru toti, Satan este Satan doar pentru cei care il asculta pe Satan. Cei care Il asculta pe Dumnezeu pot ei insisi vedea, asemeni lui Stefan "cerurile deschise si pe Fiul omului stand in picioare la dreapta lui Dumnezeu." Credinta lor ii imputerniceste sa vada asa. Iar pntru cei care vad acum cerurile deschise, ele raman asa pana la capat, daca ei vor ramane asa pana la capat. Cei care il asculta pe Satan nu pot vedea decat niste ceruri inchise, dincolo de care se gaseste o lume abandonata de Dumnezeu, dar instapanita de Satan. Necredinta lor ii face sa vada asa. Iar pentru cei care vad acum cerurile inchise, ele inchise vor ramane pana la capat.

STAPANITOR SI JUDECATOR PESTE NOI...

Faptele Apostolilor 7:27 - Dar cel ce nedreptatea pe aproapele sau, l-a imbrancit si i-a zis: "Cine te-a pus pe tine stapanitor si judecator peste noi?"

                                                     Ne sporim iubirea de Dumnezeu si iubirea de oameni ascultand de oamenii alesi ai lui Dumnezeu. Iar cine ii respinge pe acesti oameni, pe Dumnezeu Il respinge. A ramane indiferenti la cele spuse de oamenii lui Dumnezeu este, totusi, mai bine decat a-i respinge. Indiferenta de astazi poate deveni maine ascultare. Dar respingerea va ramane respingere. Respingerea poarta in ea ura, care este sentimentul opus iubirii divine. De aceea respingatorii nu vor fi capabili niciodata sa fie facatori de dreptate, acolo unde exista ura dreptatea negasindu-si loc. Cei care Il resping pe Dumnezeu respingand oamenii alesi ai lui Dumnezeu, isi vor nedreptati intotdeauna aproapele, caci pentru ei iubirea nu exista. Respingandu-L pe Dumnezeu, ei resping iubirea, ba mai mult, ei resping chiar izvorul iubirii. De aceea ei devin imbrancitori ai oamenilor, voind sa devina chiar ei stapanitori si judecatori. Si chiar devin un fel de stapanitori si judecatori, numai ca stapanitori ai urii, judecatori ai nedreptatii.

Credea ca fratii lui vor pricepe

Faptele Apostolilor 7:25 - Credea ca fratii lui vor pricepe ca Dumnezeu prin mana lui le va da izbavirea; dar n-au priceput.

                                 Sfintirea da catre fiecare dintre noi a spiritului pus in fiecare de catre Dumnezeu, este lucrarea in care se oglindeste cel mai deplin credinta fiecaruia. Iar din credinta face parte si cunoasterea si acceptarea faptului ca Dumnezeu lucreaza cu oameni. Unii dintre oameni sunt atat de importanti pentru Dumnezeu incat El pune in mana lor puterea de a da izbavire. Sunt importanti pentru Dumnezeu astfel de oameni, dar pentru alti oameni, si anume, pentru cei care din invidie, din nestiinta, din necredinta, nu le recunosc puterea celor carora Dumnezeu le-a dat putere, ei nu sunt importanti. Intotdeauna au existat astfel de neintelegatori si intotdeuna vor exista. Dar neintelegerea lor nu slabeste puterea celor carora Dumnezeu le-a dat puterea. Neintelegerea lor ii slabeste pe ei. Intr'adevar, devin foarte slabi cei care nu inteleg ca Dumnezeu pentru oameni, deci si pentru ei, lucreaza cu oameni. Faptul ca Biblia ii numeste "frati" chiar si pe aceia care nu inteleg, vine sa ne arate ca, desi cu o putere de ei insisi slabita, lor li se da posibilitatea de a se transforma din neintelegatori in intelegatori. Iar faptul de a recunoaste puterea oamenilor carora Dumnezeu le-a dat putere, inseamna a recunoaste pe de-a'ntregul puterea lui Dumnezeu. Este si acesta un pas spre intregirea credintei fiecaruia. Desi este atat de puternic, trebuie sa stim ca Dumnezeu isi ia oameni drept ajutoare. Nu pentru ca El, Dumnezeu, ar avea nevoie de astfel de ajutoare, ci pentru ca si asa ne usureaza noua credinta, deci salvarea. Oamenii sunt langa noi, cu ei ne intalnim, pe ei ii auzim, de ei ne vine mai usor sa ascultam. Asa se intampla pentru majoritatea dintre noi, cei care au o relatie directa cu Dumnezeu fiind foarte putini. Sunt tocmai aceia cu care lucreaza Dumnezeu. Noua, celorlalti, nu ne ramane decat sa-i cautam, sa-i identificam, sa-i respectam si sa-i ascultam, convinsi fiind ca gura lor vorbeste cuvinte ale lui Dumnezeu. Ne usuram mantuirea daca intelegem ca ea ne este usurata de Dumnezeu si prin acesti oameni pe care-i trimite printre noi. Ascultandu-i pe ei, Il ascultam pe Dumnezeu. Este adevarat, e greu sa 'vedem' mesajul lui Dumnezeu dincolo de omul care rosteste cuvintele lui Dumnezeu, noi il percepem in primul rand pe om. Dar tocmai asta vrea Dumnezeu: sa-I auzim si sa-I primim mesajul de la oameni ca noi. Mesajul trimis de Dumnezeu si spus de oamenii alesi de El, nu poate fi decat un mesaj al iubirii.  "De Dumnezeu ne apropiem nu mergand, ci iubind." (Sf. Augustin) Ne sporim iubirea de Dumnezeu si iubirea de oameni, ascultand de oamenii alesi ai lui Dumnezeu.

Chopin Nocturne - No 3 in B Major Op 9-3

Sunt inca si multe altele pe care le-a facut Isus

Ioan 21:25 - Sunt inca si multe altele pe care le-a facut Isus, care, daca s-ar fi scris una cate una, socotesc ca lumea aceasta n-ar cuprinde cartile care s-ar fi scris. Amin.

                                           Nu se pot scrie multele lucruri pe care le face Isus; nu numai cartile, dar tot pe ce se poate scrie, n-ar putea cuprinde faptele, spusele sau gandurile Lui. Intreaga lumea aceasta exista, rezultat fiind al Cuvantului. Si cum ar putea fi pusa existenta lumii acesteia in cuvinte care sa poata fi cuprinse, toate, in niste consemnari? Insasi lumea este consemnarea faptelor Cuvantului. Si, trebuie sa intelegem, nu numai lumea aceasta ci, mai ales, lumea viitoare, lume in care puterea spirituala a faptelor Cuvantului va umple totul. Aceasta este o deosebire intre lumea de acum si lumea de dupa Judecata: in lumea de acum faptele consemnate ale Cuvantului, deci chiar lumea aceasta, imbraca mai ales o haina a puterii fizice a lui Dumnezeu, spiritualul evidentiindu-se doar in urma unor revelatii. Acum spiritualul din noi are un suport fizic, corpul nostru, care se intretine atat printr-o hrana materiala, cat si printr-o hrana spirituala, adevaratul om, asemanare a chipului lui Dumnezeu, fiind numai acela care simte si foame de spiritual. In lumea de dupa Judecata, faptele Cuvantului, deci chiar lumea aceea, va imbraca mai ales o haina a puterii spirituale a lui Dumnezeu, spiritualul fiind, atunci si acolo, totul. Va fi o lume ca aceea de la inceputul creatiei, de dinainte de caderea omului creat, o lume peste care Spiritul lui Dumnezeu se va plimba ca deasupra unor ape, El fiind izvorul nesecat al intregii spiritualitati a acelei lumi. Spiritul lui Dumnezeu care va cuprinde, asa cum cuprinde deja, Spiritul Tatalui, Spiritul Fiului si Spiritul Duhului Sfant. Dar, fie ca ne referim la lumea de acum, fie ca ne referim la lumea de dupa Judecata, a crede ca scrierea cu deamanuntul a lucrurilor pe care le implineste Cuvantul ar putea fi facuta de cineva, si ar putea incape in niste carti, sau in orice altceva, inseamna a nu intelege ca acele lumi, chiar ele, sunt consemnarea faptelor Cuvantului. A crede in Cuvant inseamna a sti ca lumea exista doar ca si rezultat al lucrarilor pe care le face Cuvantul. Iar cea mai importanta lucrare a Lui suntem noi, oamenii, si cea mai importanta lucrare a Lui in noi, oamenii, este credinta. Iar credinta include si a crede ca Duhul lui Dumnezeu cuprinde tot, tot insemnand Duhul Tatalui, Duhul Fiului, Duhul Spiritului Sfant, dar tot insemnand si spiritul lumii acesteia, si a celei viitoare, deci si spiritul nostru, al tuturor. Suntem continut al Spiritului lui Dumnezeu, iar Spiritul lui Dumnezeu este continut al spiritului nostru. Cu cat ne sfintim mai mult acest spirit, cu atat suntem mai aproape de Dumnezeu. Sunt minunate multele lucruri pe care le face Isus, dar El ne-a dat si noua posibilitatea de a intra in aceasta minunatie a Lui, facand tot un lucru minunat: sfintirea spiritului pus in noi de Dumnezeu.

                                                            (Am folosit traducerea lui B. Anania)        

Si cel ce a vazut a marturisit

Ioan 19:35 - Si cel ce a vazut a marturisit, si adevarata este marturia lui; si el stie ca spune adevarul, pentru ca si voi sa credeti.

                                                     Faptul acesta, moartea lui Isus Cristos, invierea Lui si inaltarea Lui, ca si faptul ca El acum sta la dreapta lui Yahveh, ca si faptul ca El se va intoarce aici ca sa judece viii si mortii, domnia Lui fiind fara sfarsit, sunt toate adeverite de cei ce cred in Yahveh Dumnezeu, in Fiul Lui si Mantuitorul nostru Isus Cristos, si in Duhul Sfant, Har divin venit spre noi, cei care credem. Marturia noastra este adevarata, noi stim ca spunem adevarul pentru ca toti sa creada. Aceste lucruri s-au intamplat, si vor mai fi altele care se vor intampla ca sa intareasca Scripturile, deci sa ne intareasca credinta. Dar mai ales, ca sa adevereasca iubirea Creatorului, dar si dorinta Lui mare, izvorata din aceasta mare iubire, de a ne vedea pe toti mantuiti, deci spalati prin credinta. Toti pentru toti, prin credinta! Toti intr-o iubire de Dumnezeu care sa ne faca mandri ca meritam o astfel de mantuire, venita de la un astfel de Dumnezeu: Dumnezeu Tatal, Dumnezeu Fiul, Dumnezeu Spiritul Sfant.

                                                                   (Am folosit traducerea lui B. Anania)

SA RASTIGNESC PE IMPARATUL VOSTRU?

Ioan 19:15 - Dar ei au strigat: "Ia-L, ia-L, rastigneste-L!" "Sa rastignesc pe Imparatul vostru?" le-a zis Pilat. Preotii cei mai de seama au raspuns: "Noi n'avem alt imparat decat pe Cezarul!"

                          A  fost ultimul argument la care mai puteau apela iudeii, si caruia Pilat nu i-a putut rezista. Iudeii se dovedeau a fi mai "patrioti" decat el, romanul. Ei, iudeii aceia care, daca ar fi putut, i-ar fi alungat pe romani fara sovaire. Fariseismul lor capata acum cea mai inalta semnificatie: pentru a-si vedea implinit planul de a-L rastigni pe Isus, ei nu ezita sa-l invoce pe cezar, tocmai pe acela care facea parte, fara indoiala, dintre personajele cele mai detestate de catre acei "patrioti" iudei. Dar ei pe Cristos Il detestau mai tare. De aceea, orbiti de aceasta ura, ei il invoca pe cezar, uitand ca trebuie, inaintea tuturor si inainte de orice, sa-L invoce pe Yahveh, Dumnezeul lor. Al lor, si, incepand de atunci, al nostru. Dar cum ar fi putut ei sa-L invoce pe Dumnezeu, cand ei aveau in gand sa-L rastigneasca pe Dumnezeu? Nu S-a lasat invocat Dumnezeu de catre cei care Il trimiteau la moarte. El, Dumnezeu crucificat, S-a invocat El pe El  "Eli, Eli! Lama sabachtani?"  Simtindu-Se parasit de oameni, Cristos, coborat la nivel de om, se simte parasit de Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu-L poate parasi pe Dumnezeu. De aceea, potrivit Scripturilor si potrivit a ceea ce s-a intamplat, Isus invie dupa trei zile. Si apoi, dupa patruzeci de zile, Isus se inalta. Dar noi trebuie sa intelegem ca Isus S-a inaltat deodata cu inaltarea Sa pe cruce, deci deodata cu inaltarea Sa in niste suferinte pe care, incepand cu acei iudei, noi le meritam atat de putin. De aceea eu cred ca in momentul invocarii: "Eli, Eli! Lama sabachtani?"   Cristos era inaltat. Desi atunci Se scoborase atat de jos, Cristos era inaltat. Se inaltase la un nivel la care nimeni nu va mai putea ajunge vrodata. Pentru ca acolo se poate inalta numai Dumnezeu. Atunci, acolo, pe cruce, Dumnezeu Se inaltase mai presus de toate cerurile. Desi nu e locul Lui locul rastignirii pe cruce, Dumnezeu Si-a facut din acel loc o inaltare spre cerurile cerurilor. Si, facand asa, El ne-a aratat ce trebuie sa facem noi spre a fi inaltati. Si anume, inaltati macar spre o corecta intelegere a faptului ca Isus este un Imparat mult mai mare decat cezarul. Aceasta intelegere le-a lipsit iudeilor de acolo, si de atunci, de aceea L-au pus pe Isus in starea de a-L invoca pe Eli, nestiind ei cat de mult Il inalta in acest fel.                         

nu stii ca am putere...!

Ioan 19:10 - Pilat I-a zis: "Mie nu-mi vorbesti? Nu stii ca am putere sa Te rastignesc, si am putere sa-Ti dau drumul?"

Ioan 19:11 - "N-ai avea nicio putere asupra Mea" i-a raspuns Isus  "daca nu ti-ar fi fost data de sus. De aceea, cine Ma da in mainile tale, are un mai mare pacat."

                                                   Puterea omului fata in fata cu puterea lui Dumnezeu. Zice Pilat: "am putere sa te rastignesc, si am putere sa-Ti dau drumul." Am putere si ... am putere. Si avea putere Pilat, ca procurator al Iudeii. Acolo, si atunci el avea puterea pe care el inusi si-o sublinia: aceea de  

a-L rastigni pe Cristos, sau de a-I da drumul. El insusi si-o sublinia, si el insusi credea a si-o da. Avea putere, dar, nestiind de unde-i vine acea putere, era foarte lipsit de putere. Poate acest lucru l-a facut

sa fie ezitant, Biblia lasandu-ne sa intelegem ca simtea chiar o teama vis-a-vis de comportamentul lui fata de Cristos:                            

"Pilat a iesit iarasi afara, si a zis iudeilor: 'Iata ca vi-L aduca afara ca sa stiti ca nu gasesc nicio vina in El.' ...Iudeii i-au raspuns: 'Noi avem o Lege, si dupa Legea aceasta, El trebuie sa moara, pentru ca S-a facut pe Sine Fiul lui Dumnezeu.' Cand a auzit Pilat aceste cuvinte, i-a fost si mai mare frica. ...De atunci Pilat cauta sa-I dea drumul." (Ioan 19:4,7,12)     Avea putere Pilat ca procurator al Iudeii, dar cat de fara de putere a devenit el in fata lui Dumnezeu! mai ales datorita faptului ca nu a inteles ca toata puterea lui, putere ca procurator, dar si putere ca om, de la Dumnezeu ii venea. Si, totusi, fata de fariseii Iudeii, dar si fata de multi alti iudei, puterea de intelegere a lui Pilat a fost mai mare. Avea framantarile lui Pilat, si avea nelinistile si nesigurantele lui, de aceea Il intreaba pe Cristos "ce este adevarul?"  Il interesa adevarul pe Pilat, el neavand, precum acei iudei, un adevar preconceput, el neavand deci "adevarul lui", asa cum iudeii care L-au trimis la moarte pe Isus, aveau "adevarul lor". Si care era, de fapt, minciuna, numai asa explicandu-se faptul ca ei au fost instare sa faca ceea ce au facut. Daca Pilat ar fi avut curajul sa-si spuna, si sa-si impuna punctul de vedere, Isus n-ar fi fost rastignit. Ceea ce nu a fost posibil, caci Cristos trebuia sa pateasca ce a patit, toata Biblia si toata priceperea noastra ne arata ca asa trebuia sa fie. Si asa a fost! Iar pentru ca sa fie asa, Iuda trebuia sa existe, iudeii aceia trebuiau sa existe, Pontius Pilat trebuia sa existe. Si, totusi, cata diferenta intre actiunea primilor, si actiunea lui Pilat. Acesta din urma s-a spalat pe maini de toata gresala facuta, atat datorita lui insusi, cat si datorita rautatii, ambitiei si amenintarilor altora. Chiar sotia lui il avertizeaza sa fie atent la ceea ce va face cu Cristos. Si, se pare ca, intr-o oarecare masura, Pilat a fost mai atent decat cei mai multi, si mai ales, cei mai importnti dintre iudei. Intr-un anumit fel, romanul Pontius Pilat reprezinta un semn al felului in care va evolua crestinismul.

ISUS S-A TULBURAT IN DUHUL LUI

Ioan 13:21 - Dupa ce a spus aceste cuvinte, Isus S-a tulburat in duhul Lui, a marturisit, si a zis : "Adevarat, adevarat va spun ca unul din voi ma va vinde."

           A fi orbi inseamna a nu intelege ca Adevarul poate fi vazut. Poate fi vazut Adevarul, dar poate fi, odata vazut, si vandut. A vedea Adevarul, si a-L vinde apoi, din niste interese pe care numai un astfel de vanzator le poate intelege, reprezinta mai mult decat o tradare, reprezinta o abdicare de la tot ceea ce Creatorul a pus sfant in vanzator. Reprezinta deci o anulare, si anume, o anulare de tine insuti facuta, a posibilitatii de a fi mantuit, deci o autoanulare a salvarii tale. Dandu-Se pe Sine ca exemplu, lasandu-Se asadar astfel vandut, Isus Cristos vrea sa ne faca sa intelegem ca vanzarea, adica tradarea unor adevaruri spirituale, deci a unor adevaruri care, desi nevazute, numai niste orbi nu "le vad" ,  e la fel de acuzatoare ca si vanzarea Supremului Adevar. Ascultandu-L pe Cristos spunandu-ne: "Eu sunt Calea, Adevarul si Viata"  nu trebuie sa intelegem o cale precum un drum, un adevar precum o masina de pe drum, si o viata precum viata celor din masina. Trebuie sa intelegem Viata vesnica, trebuie sa intelegem Adevarul spiritual, care, de Duhul Sfant protejat si intarit, ne conduce spre acea Viata, si trebuie sa intelegem Calea ca fiind propriile noastre trairi. Si anume, acele trairi pline de un sfant adevar spiritual, care, traire cu traire, formeaza viata aceasta a noastra, oglinda a Vietii vesnice. Deci Cristos Cale, Adevar si Viata trebuie sa devina trairea noastra. Vanzandu-L pe Cristos, ne vindem propria cale, propriul adevar si propria viata. Desi stia ca astfel de vanzatori exista, si inca si printre cei mai apropiati Lui, "Isus S-a tulburat in duhul Lui" mai mult ingrozindu-L faptul de a fi vandut decat faptul ca exista un vanzator. Oricare putem deveni, in orice moment, astfel de vanzatori, ratacirile spirituale, fie si de moment, fiind o caracteristica a trairilor noastre de acum. Dar atunci cand astfel de rataciri ne dau tarcoale, trebuie sa ne gandim, pentru a le alunga, la Cale, la Adevar, la Viata. Si sa ne tulburam in duhul nostru, precum S-a tulburat Isus. Marturisindu-le celor de atunci ca va fi vandut, Cristos vrea sa ne marturiseasca tuturor ce inseamna vanzarea, vanzare inteleasa nu ca actul de atunci al tradarii Lui, ci vanzare inteleasa ca tradare a noastra, prin neurmarea Caii, vanzarea Adevarului, netrairea Vietii. Cei ce sunt capabili de o astfel de  vanzare,  intra, precum Iuda, intr-o noapte din care greu vor mai putea fi salvati. Caci facandu-se vanzatori ai Adevarului, ei sting Lumina divina din ei. De aceea le spune Cristos: "faceti repede ce aveti de facut" caci repede vrea Isus sa scape de ei. Grabindu-le tradarea, pe care El o stia inevitabila, Cristos pare a le grabi acuzarea. Si o face pentru ca stie ca astfel de vanzatori sunt de neevitat. Si, pentru a nu deveni exemple pentru altii, ii indeamna sa faca ceea ce, oricum, vor face, ca tradatori ce sunt. Nu trebuie sa devina exemple astfel de vanzatori, dar pilda trebuia sa ajunga pana la noi: se vand ei singuri, si inca foarte ieftin, cei care cred ca Il pot vinde pe Dumnezeu. Fiecare astfel de vanzator bate, parca, un piron in palma crucificata a lui Cristos.

Chopin - Nocturne No.1

si L-au dat afara

Ioan 9:34 - "Tu esti nascut cu totul in pacat",  
I-au raspuns ei, "si vrei sa ne inveti pe noi?" Si L-au dat afara.

                                  Ce inseamna "afara" pentru Cristos, deci pentru Dumnezeu? Pentru El, care le-a creat pe toate, nelasand nimic "afara"... Dandu-L afara pe Isus, ei insisi se dadeau afara, ei insisi ieseau intr-un intuneric care este un spatiu si un timp al lipsei lui Dumnezeu. Intunericul nu exista prin el insusi, ci exista numai printr-o lipsa, si anume, prin lipsa luminii. Este intuneric acolo unde nu este lumina, este ura acolo unde nu exista iubire, este frig acolo unde nu exista calura, este neintelegere acolo unde nu exista intelegere, este diavolul acolo unde nu exista Dumnezeu. Deci diavolul este acolo, afara, acolo unde nu exista Dumnezeu, acolo unde nu exista lumina, unde nu exista iubire, unde nu exista intelegere, unde nu exista caldura. Iar, cel mai mult nu exista intelegere la cei care cred ca Il pot da afara pe Isus, deci pe Dumnezeu. Asemeni lui Iuda, ei sunt cei scosi afara, intr-un intuneric pe care il merita: "Iuda [...] a iesit afara in graba. Era noapte." (Ioan 13:30) Este noaptea existentei lor, a celor care vor sa Il scoata afara in noapte pe Dumnezeu, si care cred ca pot. Noapte in gestul lor, noapte in credinta lor. Desi spun ca vad, ei sunt mai orbi decat cel mai nevazator dintre nevazatorii care stiu si cred ca Isus nu poate fi dat afara. Nevederea ultimilor poate fi vindecata de Dumnezeu, dar nevederea primilor, a celor care cred ca Il pot alunga pe Dumnezeu, nici macar de Dumnezeu nu mai poate fi vindecata. Dar lor, nevazatorilor aceia, nu le pasa, ei, oricum, fiind traitori intr-un intuneric in care Dumnezeu nu vrea sa locuiasca. Desi vad, orbirea nevazatorilor aceia e mare si de nevindecat. Este orbirea celor care nu cred ca Isus Cristos este Lumina. Daca ar crede, Lumina i-ar lumina, intunericul din ei si din jurul lor, ar dispare. "Isus a auzit ca L-au dat afara; si cand l-a gasit i-a zis: "Crezi tu in Fiul lui Dumnezeu?" El a raspuns: "Si cine este, Doamne, ca sa cred in El? "L-ai si vazut!" i-a zis Isus "si Cel care vorbeste cu tine, Acela este." "Cred Doamne!" i-a zis el; si I s-a inchinat. (Ioan 9:35-38)  Daca ar dispare intunericul, ei I s-ar inchina lui Dumnezeu, si si-ar intelege inchinarea. Inchinarea nu neaparat ca gest fizic, ci mai ales ca gest spiritual, gestul unui suflet care traieste in Lumina. Si care vrea sa ramana traitor in Lumina. Este gestul oricaruia dintre noi care intelegem ca nu Il putem da afara pe Dumnezeu, sau, daca vrem sa o facem, iesim afara noi insine, afara intr-un intuneric in care Dumnezeu , Cel alungat, nu vrea sa locuiasca, si din care nici macar El nu ne-ar mai putea salva. Se scot ei insisi afara, alungatorii lui Dumnezeu ...

...atunci veti cunoaste ca Eu sunt!...

Ioan 8:28 - Isus deci le-a zis: "Cand veti inalta pe Fiul omului, atunci veti cunoaste ca Eu sunt, si ca nu fac nimic de la Mine Insumi, ci vorbesc dupa cum M-a invatat Tatal Meu"

                                      Bucuria imbracarii cu puterea iubirii de Dumnezeu, ne este data fiecaruia, caci Dumnezeu este drept, dar fiecare, liberi fiind, putem face din ea, din aceasta bucurie, trairi simtite in functie de felul in care fiecare intelegem cat de mult trebuie sa-L inaltam pe Cel care este chiar izvorul acestei bucurii. Inaltandu-L pe Fiul omului, inaltam toata Divinitatea, si nu pentru ca Ea, Divinitatea, are nevoie de aceasta inaltare, Ea, care este deja inaltata deasupra intregii creatii, ci pentru ca inaltand-O pe Ea, ne facem demni de a fi noi inaltati. Ne meritam, fiecare, inaltarea, in functie de cum si cat fiecare Il inaltam pe Fiul omului. Dar si in functie de cum intelegem, fiecare, aceasta inaltare, si privim apoi spre ea. Atunci cand, in pustie, israelitii care priveau spre sarpele de arama inaltat la porunca lui Dumnezeu, traiau, desi muscati de serpii de jos, aceasta traire a lor s-a intamplat fara ca ei sa creada in sarpele spre care priveau, dar crezand nespus in Acela care a dat ordinul inaltarii sarpelui. Nu sarpele i-a salvat, ci Dumnezeu. Si, totusi, pentru a fi salvati, trebuiau sa-si inalte privirile spre sarpele inaltat. Cu atat mai mult vor fi salvati cei care Il vor inalta pe Fiul omului, si apoi isi vor inalta privirile spre ce au inaltat. Dar a ne inalta privirile spre Cel inaltat este usor, si, de aceea, nu suficient pentru a fi salvati. Caci, inaltandu-ne privirile, trebuie intotdeauna sa ne amintim prin ce jertfa dureroasa a trecut pentru noi, Cel ce este inaltat. Durerea jertfei I-a facut mai demna inaltarea.  Cine poate sa spuna ca nu Il inalta pe Cel care s-a sacrificat pentru el? Cine nu intelege sacrificiul. Deci cei care nu Il inalta pe Fiul omului, nu se fac demni de sacrificiul Lui, ramanand in felul acesta, ei insisi neinltati. Cei care nu Il inalta pe Fiul omului, nu vor ajunge la cunostinta faptului ca Fiul omului este Fiul lui Dumnezeu,  ca El este Dumnezeu. "nu fac nimic de la Mine Insumi, ci vorbesc dupa cum m-a invatat Tatal Meu" trebuie inteles ca Fiul lui Dumnezeu si Dumnezeu Una sunt. Iar: "Cand veti inalta pe Fiul omului" trebuie inteles ca pe Dumnezeu Il inaltam inaltandu-I Fiul. Si ca Il inaltam nu spre preamarirea Lui, El, care este cel mai preamarit, ci spre salvarea noastra. "Si, dupa cum a inaltat Moise sarpele in pustie, tot asa trebuie inaltat si Fiul omului, pentru ca, oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica. Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Sau Fiu, pentru ca oricine crede in El, sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica. " (Ioan 3:14-16) Il inaltam pe Fiul omului, deci pe Fiul lui Dumnezeu, deci pe Dumnezeu, pentru ca Il iubim, si pentru ca asa suntem salvati. Dar nu numai de aceea trebuie sa-L iubim, adica pentru ca numai El ne salveaza, ci, in primul rand pentru ca El merita iubit. Trebuie sa-L iubim pe Dumnezeu nu atat ca Salvator, ci ca Izvor Merituos al iubirii. Si cu cat Il iubim mai mult, cu atat Il inaltam mai mult, si cu cat Il inaltam mai mult, cu atat Il iubim mai mult. Inaltarea Lui este un semn al iubirii nostre, puterea inaltarii Lui fiindu-ne data si de puterea iubirii noastre. Salvarea ne vine de la Dumnezeu, Cel care ne da puterea iubirii, putere care ne da puterea inaltarii. Suntem salvati nu pentru ca Il inaltam pe Dumnezeu, ci pentru ca El merita inaltarea. Dar suntem salvati si pentru ca noi cunoastem, si recunoastem acest merit. Ne salveaza Dumnezeu inaltat, Care ne-a cerut inaltarea spre a ne arata cum trebuie noi sa ne inaltam: iubindu-L pe Domnul, Dumnezeul nostru, si iubindu-ne aproapele. Iubirea este cea care ne inalta. Caci Dumnezeu este iubire.

PACE VOUA!

Luca 24:36 - Pe cand vorbeau ei astfel, Insusi Isus a stat in mijlocul lor, si le-a zis: "Pace voua!"

Luca  24:37 - Plini de frica si de spaima, ei credeau ca vad un duh.

Luca  24:38 - Dar El le-a zis: "Pentru ce sunteti tulburati? Si de ce vi se ridica astfel de ganduri in inima?

Luca 24:39 - Uitati-va la mainile si picioarele Mele, Eu sunt; pipaiti-Ma si vedeti: un duh n-are nici carne, nici oase, cum vedeti ca am Eu."

                         Cei care cred ca Isus a inviat fie numai in duh, fie numai in carne, nu inteleg pe deplin Invierea. Asa cum a murit, asa a inviat Cristos: a murit Dumnezeu, a inviat Dumnezeu. Pentru a-I intelege mai deplin Invierea, adica pentru a-I intelege mai deplin duhovnicia, Isus  face niste marturisiri. Celor care cred ca a inviat numai in spirit, El le spune: "pipaiti-Ma si vedeti" si pentru ca ei credeau numai in invierea in spirit, Isus le precizeaza: "un duh n-are nici carne, nici oase, cum vedeti ca am Eu." Isus Cristos in carne si oase era acolo, inviat. Dar Isus Cristos e Dumnezeu, iar Biblia ne spune despre Dumnezeu ca El este spirit inainte de a fi carne. Deci Cristos a inviat si in spirit. Si este normal sa fie asa, nu se putea pierde printr-o moarte de trei zile spiritul lui Dumnezeu. Nici printr-o moarte de trei zile, si  printr-un niciun fel de moarte nu se poate pierde spiritul divin. Spiritul lui Dumnezeu nu moare! Dar nu moare nici carnea lui Dumnezeu. Neintelegand toate acestea, dar nu din cauza nepriceperii sau necredintei, ci din cauza marii lor bucurii, cei prezenti atunci acolo, martorii Invierii, au trecut, inainte de a se bucura, printr-o spaima, ei crezand ca vad un spirit vazand un corp, dar si crezand ca vad un corp vazand un spirit. Iar cand si-au dat seama ca le vad pe amandoua, s-au bucurat. S-au bucurat atat de mult incat: "de bucurie inca nu credeau, si se mirau." (Luca 24:41) Nu credeau, adica nu le venea sa creada ca ei chiar traiesc acele momente, si se mirau, adica intelegand minunea, nu-si puteau stapani bucuria. Asa trebuie inteleasa Invierea lui Cristos. Noi, citind aceste randuri din Biblie, si filtrand spusele lor prin sufletul si ratiunea noastra, putem intelege mai usor, dar ei, martorii acelor intaplari, au inteles mai greu. Bucuria ii coplesea. Dar mai ales, ii coplesea Invierea. Si pentru ca ei trebuiau sa ramana martori pana in zilele noastre, si martori pana in ultimele zile, Isus ii ajuta, deci ne ajuta si pe noi, de aceea le spune, deci ne spune: "Si iata ca voi trimite peste voi fagaduinta Tatalui Meu; dar ramaneti in cetate pana veti fi imbracati cu putere de sus." (Luca 24:49) Fagaduinta Tatalui a venit peste ei, si peste noi. Dupa ce a inviat, Cristos s-a inaltat. Dupa ce vor invia, cei care primesc, printr-o sfanta intelegere, fagaduinta trimisa de Tatal, se vor inalta, in corp si in duh, asemeni lui Dumnezeu. Dar, pentru a trai acele momente, vis devenit realitate, noi trebuie, la fel ca martorii de atunci, sa ramanem in cetate, pana cand vom fi imbracati cu putere de sus. Aceasta cetate este credinta noastra. In ea trebuie sa ramanem, sfintindu-ne-o mereu, pana cand vom fi imbracati cu putere de sus. Putere venita ca o imbracaminte, putere care, inca de pe acum, trebuie sa ne dea bucuria imbracarii ei.

MOONLIGHT SONATA - LUDWIG VAN BEETHOVEN

Atunci li s-au deschis ochii si L-au cunoscut

Luca 24:30 - Pe cand sedea la masa cu ei, a luat painea; si, dupa ce a rostit binecuvantarea, a frant-o si le-a dat-o.

Luca 24:31 - Atunci li s-au deschis ochii si L-au cunoscut; dar El  S-a facut nevazut dinaintea lor.

Luca 23:32 - Si au zis unul catre altul: "Nu ne ardea inima in noi cand ne vorbea pe drum, si ne deschidea Scripturile?"

                                    Pentru apostoli Invierea lui Isus n-a fost o mirare, ci o bucurie. La fel trebuie sa fie Invierea pentru orice crestin asa-zicand rational. Ratiunea celor ce nu cred in Cristos le poate spune lor ca invierea, fie ea si a lui Isus Cristos, e ceva absurd, si, deci, nu se poate intampla, dar ratiunea celor ce cred in Cristos trebuie sa fie alta. Daca noi, oamenii, avem ratiune, acest lucru il datoram Creatorului nostru, care este si Ratiune Suprema. Este irational sa crezi altfel, caci crezand altfel inseamna sa nu crezi in tine insuti, inseamna sa nu cezi ca tu poti crede ceva, pe cand tu crezi, si anume, crezi faptul ca Isus nu a putut invia. Deci credinta, oricare ar fi ea, face di om o fiinta rationala, asemeni Creatorului lui. "Gandesc, deci exist!" Si omul gandeste, deci exista. Dar si Dumnezeu gandeste, deci exista. Si este normal sa fie asa, din moment ce noi gandim, chiar daca unii dintre noi gandesc ca Invierea lui Cristos este absurda. Cei care gandesc asa, deci asa si cred, sunt cei carora nu li se deschid ochii, sunt cei carora inima nu le arde atunci cand, deschizandu-le Scripturile, le vorbeste Cristos. Ei spun ca a zice: "Cand deschid Biblia nu eu  o deschid, ci Isus Cristos mi-o deschide"  este ceva absurd, deci neadevarat. Dar faptul ca ei pot rationa, chiar si asa, inseamna ca Cel care le-a dat ratiunea exista, asa cum exista ei. Cel care le-a dat ratiunea este vesnic, fiind vesnic, El poate fi prezent acolo, si atunci cand cineva deschide o Biblie. Sau i-o poate deschide chiar El.  Si, spiritual, chiar asa si este. "Spiritual !?!?"  iata cuvantul si intamplarea care, zic ei, le da voie sa spuna ca a crede intr-un luru pe care nu-l poti pipai este absurd. De parca gandul lor, ei si-l pot pipai. De parca sufletul lor, ei si-l pot pipai. Necrezand in Isus Cristos, ei nu cred in ei insisi, necrezand in ei, care, atat de palpabil, exista, ei sunt absurzi. Fiind absurzi, ei nu pot crede ca Isus Cristos le poate deschide Scripturile. Dar iata ca si doi ucenici ai lui Cristos au fost, candva, absurzi, desi trageau nadejdea ca Isus este Mesia, si ca El va izbavi Israelul, ei nu au inteles imediat ca Mesia trebuia sa sufere pentru a putea fi si ei primiti in slava lui Dumnezeu. Pentru a-i face pe cei doi ucenici sa pricepa, deci pentru a ne face pe noi sa pricepem, Cristos sta la masa cu ei, si frange painea, dupa o binecuvantare. Deci se frange pe El pentru a fi inteles. Trece printr-o intamplare irationala, propria Lui frangere, pentru a ne arata cat de adevarat este rationalul. Deci cat de adevarata este ratiunea crestinilor, care cred in Invierea lui Cristos, dupa frangerea Lui.

cuvintele acestea li se pareau apostolilor basme

Luca 24:11 - Cuvintele acestea li se pareau apostolilor basme, si nu le credeau.

                           Parea, intr-adevar, de domeniul basmelor ca Isus Cristos sa fi inviat, dupa o moarte atat de crunta. Dar faptul ca apostolilor li se pareau, cuvintele despre Invierea Domnului, basme, si, deci, nu le credeau, denota, cred eu, nu putina lor credinta, credinta lor a fost mare, pentru ca de aceea L-au urmat fara ezitari pe Isus si s-au facut demni de a fi primii apostoli, cu misiunea de a raspandi Vestea Buna, atat de noua atunci, a Invierii Mantuitorului, acest fapt denota uimirea lor, si bucuria lor. Uimirea lor nu era, cred eu, atat de mult datorata faptului ca Isus a inviat, credinta lor adeverindu-le acest lucru ca pe un fapt evident, ci uimirea lor era, mai ales, pentru faptul ca ei, chiar ei au devenit apostoli, prin alegerea lui Dumnezeu, aceasta realitate a apostolatului lor in Cristos inviat dupa o moarte atat de crunta,  facandu-i sa creada ca, mai degraba, traiesc un basm. Faptul ca Petru a alergat pana la mormant , arata ca lui, convingandu-se de adevarul Invierii, nu-i venea sa creada ca e Apostolul Petru. Tuturor apostolilor nu le venea sa creada ca ei sunt Apostoli, fiind martori ai unei astfel de Invieri, Inviere care venea sa le confirme pe viu cat de adevarata le este credinta. Caci credinta lor i-a facut apostoli, Cristos a stiut pe cine alege. Si a mai stiut Cristos ca existenta unor astfel de oameni merituosi a fi apostoli, sfinti si crestini, va face mai credibila Invierea. Si mai demna pentru aceia care, crezand, o merita. A inviat pentru mantuirea tuturor Cristos, dar in primul rand, ne-o spune chiar El, pentru a acelora care au cea mai mare nevoie de ea, dar apostolii, sfintii si crestinii fac din Invierea lui Isus o bucurie ca in basme, o bucurie de necrezut. Pe ei Invierea nu ii mira, pe ei Invierea ii bucura.

Atunci vor incepe sa zica muntilor: "Cadeti peste noi!"

Luca 23:30 - Atunci vor incepe sa zica muntilor: "Cadeti peste noi!" Si dealurilor: "Acoperiti-ne!"

Luca 23:31 - Caci daca se fac aceste lucruri copacului verde, ce se va face celui uscat?

                                               Cine are credinta poate muta muntii. Iar cine are credinta, chiar daca ar zice muntilor: "Cadeti peste noi!" sau dealurilor: "Acoperiti-ne!" si s-ar intampla asa, nu va pati nimic, pentru ca Acela care a facut muntii si dealurile,  si posibilitatea ca acestea sa fie mutate, fie si acoperindu-ne, ne-a spus fiecaruia, deci tuturor, ca daca avem credinta putem muta muntii. Daca avem credinta avem mantuire, iar mantuirea, de Dumnezeu Tatal data, de Fiul Lui asigurata si de Spiritul Sfant imbogatita, nu poate fi anulata prin distrugerea ei de niste munti sau de niste dealuri care cad peste ea, acoperind-o. Mantuirea este mai puternica decat muntii si dealurile, e mai puternica decat orice, astfel incat ea va fi aceea care va  acoperind muntii si dealurile, si tot Universul. De fapt nu tot, pentru ca va exista o parte a Universului in care mantuire nu va fi. Acolo da! muntii, dealurilevor fi distrugatoare, pentru ca acolo totul va fi distrugator, si totul va fi ca si distrus, copacul verde va fi uscat, omul, chip si asemanare a lui Dumnezeu, devenind tot o uscaciune, pentru ca acolo totul va fi uscat. Este taramul uscaciunii, este taramul focului vesnic, care va distruge totul, dar nedistrugand totusi nimic, adica va chinui totul. Focul acela vesnic va fi un foc nemistuitor, copie perversa a Focului nemistuitor de pe Sinai. Va fi un foc nemistuitor, dar si neincalzitor si neluminator, foc care ii va face sa scrasneasca din dinti pe cei pe care ii va cuprinde.

                               

IN TOATE ZILELE ERAM CU VOI

  Luca 22:53 - "In toate zilele eram cu voi in Temlpu, si n-ati pus mana pe Mine. Dar acesta este ceasul vostru si puterea intunericului."

            Este tare si mare sabia - Isus Cristos - care ne apara, ceea ce nu inseamna ca noi, fiind ea atat de tare si de mare, trebuie sa fim tari si mari in nelegiuiri. Dimpotriva!  admirandu-ne aparatorul, sa ne smerim in fata Lui, ceea ce inseamna si noi unii fata de altii. Smerenia inseamna si sa ne facem cat mai putin nevoitori de aparare, adica, urmandu-I sfaturile, sa gresim cat mai putin. Dar Fiul omului, Dumnezeu-Isus, are un destin, destin in care e parte si mantuirea noastra, aceasta mantuire a noastra fiind pentru El mai importanta decat e pentru noi insine, de aceea El S-a lasat omorat, pentru ca trebuia omorat, trebuia ca sangele Lui sa devina garantul mantuirii noastre. Si a devenit. Dar pentru aceasta trebuiau sa existe niste nelegiuiti, si trebuia sa existe un vanzator. Si au existat. Si mai trebuia sa vina un ceas al lor, in care puterea intunericului sa se manifeste plenar. A fost si acel ceas. A fost un ceas care a tinut din momentul prinderii lui Cristos pana in momentul mortii Lui, cand intunericul lor si-a manifestat puterea in asa masura incat a cuprins intregul pamant. S-a facut intuneric in plina zi. Dar apoi a venit lumina, lumina invierii, lumina doveditoare ca Lumina este mai tare decat Intunericul. Iar a vedea aceasta Lumina, si a te bucura de ea, tine de credinta. Daca cei care s-au facut varsatori ai sangelui divin ar fi avut credinta inca de pe atunci, varsarea de sange nu s-ar fi intamplat. Dar ea trebuia sa se intample. De aceea tradatorii trebuiau sa existe. Si sa astepte venirea ceasului tradarii, de aceea tradatorii nu au pus mana pe Cristos in rastimpul zilelor in care El era cu ei in Templu. Fara sa stie, fara sa vrea, ei au asteptat ceasul tradarii, ceasul transformarii de catre ei a lui Isus Cristos in talhar, motiv pentru ei de a-L prinde pentru a-L osandi. Ei, inarmati cu sabii si cu ciomege, erau adevaratii talhari. Dar pentru ca, pentru ei, adevarul era altul, si anume, era minciuna, si minciuna devenise adevar, L-au pus pe Isus in numarul celor faradelege, si au contribuit, fara sa stie si fara sa vrea, la implinirea destinului omenirii, usurandu-ne tuturor mantuirea. Mantuire la care au fost chemati chiar si ei. Dar facandu-se fii ai intunericului, ei nu au raspuns chemarii. Strajerii Templului si batranii care venisera impotriva lui Cristos, si mai ales preotii cei mai de seama, ducandu-L pe Isus la cruce fac omenirii un favor, usurandu-ne mantuirea. Poate, daca ar fi stiut n-ar fi facut-o, dar nu au stiut. Si Dumnezeu a fost prins, si Dumnezeu a fost atarnat pe un lemn, si Dumnezeu a murit, si s-a facut intuneric, manifestare a puterii Intunericului. Si Dumnezeu a inviat!  si s-a facut lumina, Dumnezeu zicand din nou: "Sa fie lumina!" (Geneza 1:3) Si este Lumina! 

"EL a fost pus in numarul celor faradelege."

Luca 22:36 - Si El le-a zis: "Acum, dimpotriva, cine are o punga, s-o ia; cine are o traista, deasemenea s-o ia; si cine n-are sabie, sa-si vanda haina, si sa-si cumpere o sabie.

Luca 22:37 - Caci va spun ca trebuie sa se implineasca cu Mine aceste cuvinte scrise: "El a fost pus in numarul celor faradelege." Si lucrurile privitoare la Mine, sunt gata sa se implineasca."

Luca 22:38 - "Doamne" I-au zis ei, "iata aici doua sabii!" Si El le-a zis: "Destul!"

                                     Punga, traista, haina, sabie - fiecare fac parte din arsenalul celor faradelege. Iar sabia poate fie sa ucida, fie sa apere. Atunci cand ucenicii, insotiti de Cristos, nu aveau nici punga, nici traista, nici incaltaminte, nu au dus lipsa de nimic, iar acum, spre a implini profetia de a face parte dintre cei faradelege, Cristos le cere sa ia cu ei, pentru a le putea vinde pentru o sabie, ori punga, ori traista, ori haina. Neintelegand demersul lui Isus, ci crezand ca sabia le va folosi pentru aparare, ucenicii se bucura sa-I poata spune lui Cristos "iata aici doua sabii!" Ceea ce inseamna: "iata aici o dubla participare la nelegiuire!" De aceea le spune Isus: "Destul!"   Nelegiuirea este atata cata este, iar sabia care apara nelegiuirea omoara legiuirea. Ceea ce este prea mult pentru nelegiuire imputineaza multul legiuirii. Spunand "Destul!" Cristos apara legiuirea, lasand insa sa se intample din nelegiuire atata cat trebuie sa se intample pentru a fi implinite cuvintele scrise, deci lucrurile privitoare la El, deci lucrurile privitoare la noi. Se foloseste de sabie Cristos pentru a apara sabia. Sabia pe care o foloseste este chiar destinul Lui, care trebuia trecut printr-o taietura de sabie pentru a fi deplin implinit, iar sabia pe care o apara este destinul nostru, al fiecaruia si al tuturor, care trebuia, trebuie aparat cu un astfel de divin destin trecut prin taietura de sabie. Iar doua sabii pentru o astfel de taietura sunt prea multe. Si anume, sunt prea multe nu pentru Cel care a suferit taietura, care este capabil sa sufere, pentru a ne aduce noua mai aproape iertarea, taieturile a mii si mii de sabii, dar este prea mult pentru noi, caci simtindu-ne dublu aparati, ne-am dubla nelegiuirile, si apoi le-am inmulti de mii si mii de ori, simtindu-ne aparati de o asa tare sabie. Este tare si mare sabia care ne apara, dar aceasta nu ne da noua dreptul sa fim tari si mari in nelegiuire. Din acest punct de vedere, o sabie, una singura, este destula.

Yundi Li - Chopin "Fantasie" Impromptu, Op. 66

dupa cum este randuit

Luca 22:22 - Negresit, Fiul omului Se duce, dupa cum este randuit. Dar vai de omul acela prin care este vandut El!

                                       A vinde pe cineva este dincolo de orice intelegere omeneasca. Oare cine ne poate stabili valoarea, cine poate spune cat valoreaza un om, el, chip si asemanare a lui Dumnezeu? Nu este vorba aici despre evaluarea omului ca masa musculara, ca forta de munca, desi si asa ceva e respingator, este vorba despre valoarea spirituala a oricarui om, valoare care ne da asemanarea cu Dumnezeu. Iar daca omul nu poate fi astfel evaluat, cum ar putea fi Fiul omului, deci Fiul lui Dumnezeu, deci Dumnezeu? Si, totusi, exista, si nu putini, oameni care sunt in stare de a gandi ca Fiul omului ar putea fi valorificat printr-o vanzare. Necredinta lor, venita dintr-o mare neintelegere, nu le permite sa perceapa ca Fiul lui Dumnezeu poate fi valorificat nu prin vanzare, ci prin iubire. Pentru ca nu-L iubesc vor ei sa-L vanda. Si unii chiar L-au vandut, ei nestiind ca facand aceasta au facut ceea ce era randuit sa faca. Dumnezeu a randuit ca, pentru a ajunge acolo unde trebuie sa ajunga, spre a ne face pe noi sa ajungem acolo unde trebuie sa ajungem, si unde meritam fiecare sa ajungem, Fiul Sau trebuie sa fie vandut. Si El a fost vandut, fara a fi insa cumparat de cineva. Exista vanzatori, dar nu exista niciun cuparator. Caci cei care L-ar cumpara isi dau seama, bucurandu-se nespus, ca Il primesc, ca Il pot primi, si inca din abundenta, fara nicio plata in bani, ci numai in schimbul unui  sentiment de iubire, care sentiment este, in fapt, oglindirea iubirii pe care Fiul lui Dumnezeu o nutreste pentru ei. Nereceptionand duhul iubirii, vanzatorii nu-L iubesc, neiubindu-L Il vand, sperand intr-o recompensa care sa le aduca belsug si fericire. Ei vor sa fie fericiti vanzand izvorul fericirii. Nefiind capabili de iubire, singura recompensa pe care o cere iubirea fiind iubirea, acesti vanzatori nu pot realiza ca, in fapt, ei se vand ei pe ei, si inca pentru nimic, si inca micsorandu-si ei singuri valoarea, pana la a nu mai avea nicio valoare.

caci pentru El toti sunt vii

Luca 20:38 - "Dar Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morti, ci al celor vii, caci pentru El toti sunt vii."

                                      Noua, muritorilor de acum, faptul ca Dumnezeu este un Dumnezeu al celor vii ne este dezvaluit prin trairea unor revelatii. Este un Dumnezeu al celor vii Yahveh, caci El Insusi este viu, si El este chiar izvorul vietii, moarte pentru El neexistand, nu numai in ceea ce Il priveste, dar si in ceea ce ne priveste pe noi, creaturile Lui, caci pentru El toti suntem vii. El fiind viu in vesnicie si creindu-ne pe noi ca asemanari ale Lui, inseamna ca si noi suntem vii in vesnicie. Cand l-a creat pe Adam, Dumnezeu asa l-a creat. Si chiar gresitor, din vina lui si din vina sarpelui, Adam asa a ramas, si, precum el noi, adica vii in vesnicie. Dar, datorita greselii lui Adam, urmata de un potop de greseli ale tuturor traitorilor dupa el, Dumnezeu ne-a dat un rastimp de gandire asupra greselilor noastre, dar mai ales asupra iubirii pe care trebuie sa o purtam Aceluia care ne-a creat asa de vii. Cum nu exista moarte pentru Dumnezeu, asa nu exista ea nici pentru om. Pentru Dumnezeu toti suntem vii. Doar ca Yahveh ne-a dat fiecaruia libertatea de a ne alege trairea starii de a fi viu: unii in prezenta Lui, ceea ce numim indeobste viata, altii in absenta Lui, ceea ce numim indeobste moarte. Fiind absent pentru cei morti, Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morti, dar cei morti sunt creaturile lui Dumnezeu, deci ei tot vii sunt. Pentru oameni, care toti suntem asemanatori lui Dumnezeu, moarte in intelesul obisnuit al cuvantului, nu exista, adica omul nu moare asa cum moare cainele, ori leul, ori lebada, ori sarpele. Decaderea lui Adam nu i-a anulat nemurirea. Ca asa este, ne poate face sa intelegem Biblia: dintre cei doi pomi crescuti in mijlocul Edenului, Dumnezeu i-a interzis omului sa manance din pomul cunoasterii binelui si raului, (Geneza 2:17) iar despre cel de-al doilea pom spune Dumnezeu: "Sa-l impiedicam dar acuma ca nu cumva sa-si intinda mana, sa ia si din pomul vietii, sa manance din el, si sa traiasca in veci." (Geneza 3:22) Zice Dumnezeu "acuma", adica El ne-a luat, din vina noastra, posibilitatea de a nu cunoaste inca de atunci, ceea ce inseamna si inca de acum, moartea. Dar de fapt tot nemuritori am ramas, caci Dumnezeu nu spune "sa-i luam omului asemanarea cu Noi". Ceea ce inseamna ca, prin Adam, noi ne traim vesnicia in doua parti, prima parte: viata aceasta, apoi viata de dupa Judecata. Acum, greselile prin amagire si prin ispitire din partea aceluiasi sarpe, care iata cat de insistent se dovedeste a fi, ne fac pasibili de a suporta o pedeapsa. Dar si acum tot nemuritori suntem, numai ca ne traim acea parte a nemuririi noastre in care, fiecare, in functie de intelegerea proprie a ceea ce doreste Dumnezeu de la noi, dar si de interpretarile pe care le dam propriilor noastre greseli, ne alegem modalitatea in care ne vom trai a doua parte a vesniciei. Dar suntem vesnici si acum, caci pentru Dumnezeu toti suntem vii asa cum este viu El. Toti suntem vii asa cum vrem noi sa fim vii, adica vii impreuna cu Dumnezeu, sau vii fara Dumnezeu. Dar in amandoua cazurile vesnici.