Unde este pâine şi vin?

Plângerile lui Ieremia 2:12 - Ei ziceu către mamele lor: "Unde este pâine şi vin?" Şi cădeau leşinaţi ca nişte răniţi pe uliţele cetăţii, îşi dădeau sufletul la pieptul mamelor lor.

                                     L-au căutat, de multe ori fără să ştie, dintotdeauna oamenii pe Cristos. Nu L-au văzut, dar Îl căutau, nu ştiau, dar Îl căutau. Ziceu că sunt leşinaţi de foame, credeau că îşi dădeau sufletul pentru că nu au mâncat pâine şi nu au băut vin, şi încă nu ştiua cum le poate salva sufletul trupul lui Cristos şi sângele Lui. Îl aşteptau pe Mesia, ştiau că într-o zi va veni, dar nu ştiau că pâinea aceea salvatoare şi vinul acela curăţitor sunt chiar Mesia. Ei nu ştiau! Noi ştim!  Şi totuşi, sunt şi astăzi mulţi care întreabă  Unde este pâine şi vin   şi dacă găsesc se satură şi se îmbată, răstignindu-l din nou, de fiecare dată, pe Mesia. Acum ei se miră cum de totuşi, aşa sătui fiind, cad  leşinaţi ca nişte răniţi pe uliţele cetăţii.  Sau alţii, deşi ştiu de pâine-trup şi de vin-sânge, spun că e păcat să ne împărtăşim, fie şi simbolic, cu Cristos, pentru că suntem prea păcătoşi. Dar oare nu tocmai de aceea ne cere Fiul lui Dumnezeu să o facem?

Beethoven Emperor Concerto, 2nd Movement

Domnul a adus durere peste întristarea mea

Ieremia 45:3 - Tu zici: "Vai de mine! Căci Domnul a adus întristare peste durerea mea; îmi sleiesc puterile suspinând, şi nu găsesc odihnă!"

                                         Oare să fie un lucru dureros durerea peste care Domnul aduce întristare? Oare nu ne-am putea închipui că aceste cuvinte au fost rostite de Cristos, chiar înainte de a i se bate cuiele pironirii sale pe cruce?      Vai de mine! Domnul a adus întristare peste durerea Mea; Îmi sleiesc puterile suspinând, şi nu găsesc odihnă [...] Eli! Eli! Lama sabachtani?      Nu este părăsit de Domnul cel căruia Domnul îi aduce întristare peste durere. Căci ce este durerea fizică faţă de bucuria spirituală? Este cineva care să poată spune că Isus n-a fost bucuros în momentul jerfei Lui, El ştiind cel mai bine ce înseamnă această jertfă, ce a adus ea omenirii? Şi ce sunt întristările faţă de seninătatea odihnei în Dumnezeu? Nu noi oamenii, Dumnezeu a hotărât ca bucuriile liniştii sufleteşti să ne vină prin mari dureri, şi asta tocmai pentru a înţelege apoi cât mai adevărat bucuria. Fără ştiinţa de a suporta durerile, bucuriile se golesc de conţinut. Că aşa este ne-o dovedeşte fără tăgadă Isus Cristos.

Beethoven - Piano Concerto No. 5 "Emperor"

...un jug de lemn... ...un jug de fier...

Ieremia 28:13 - Du-te şi spune lui Hanania: "Aşa vorbeşte Domnul: *Ai sfărâmat un jug de lemn, dar cu aceasta ai făcut în locul lui un jug de fier!*"

                                   A fost o confruntare între Ieremia şi Hanania, confruntare în care adevărul îl spune Ieremia, acel Ieremia-profet care şi-a pus un jug de lemn pentru a arăta poporului ce înseamnă dominaţia unor oameni care nu îl aveau pe Yahve Dumnezeu. S-a întâmplat că acei oameni au fost babilonieni, dar ei puteau fi orice, puteau fi chiar şi din rândul poporului lui Ieremia, aşa cum a şi fost Hanania. Ieremia îndeamnă la supunere faţă de Nabucodonosor pentru că ştia că acest babilonian a fost trimis acolo de Dumnezeu, ca semn al relelor înfăptuite de poporul lui Yahve. Jugul de lemn al lui Nabucodonosor era mai uşor de purtat decât jugul de fier al neascultării celor spuse de Yahve. Numele Ieremia înseamnă "Yahve înalţă", dar el poate însemna şi "Yahve aruncă jos", ceea ce ar putea să fie că Dumnezeu ni l-a trimis pe Ieremia spre a ne atenţiona cât de mic poate deveni pasul nostru de la înălţare la decădere, de la libertate la jugul de lemn, sau de la acesta la jugul de fier. Oricât de mică ar fi, înălţarea e mai mare decât decăderea. Numele Hanania înseamnă "Yahve îndurător". Confruntarea dintre Ieremia şi Hanania este confruntarea dintre înălţare şi decădere, dintre înălţare şi îndurare. Merităm înălţarea numai dacă învăţăm să înţelegem îndurarea, numai dacă ştim mări până la imposibil pasul dintre înălţare şi decădere.

 Scriu aici şi varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:

Ieremia 28:13 - Du-te şi vorbeşte lui Anania zicând: 

Ieremia 28:14 - "Aşa grăit-a Domnul: *Tu ai sfărâmat juguri de lemn; dar în locul lor eu voi face juguri de fier. Fiindcă astfel grăit-a Domnul: Eu jug de fier am pus pe grumajii tuturor neamurilor, să slujească regelui Babilonului.*"

un vas de pământ

Ieremia 19:1 - Aşa a vorbit Domnul: "Du-te de cumpără de la un olar un vas de pământ, şi ia cu tine câţiva din bătrânii poporului şi din bătrânii preoţilor!"

                                             Am fost cândva un vas de pământ, căruia Creatorul  i-a suflat în nări suflare de viaţă   şi aşa că ne-am făcut suflete vii. Pentru a înţelege ce a creat Olarul, trebuie să privim ce fac olarii de lângă noi. Oricât de pricepuţi ar fi, oricât de minunate le-ar fi creaţiile, niciodată nu va fi fiind capabil vreun olar să de viaţă vaselor lui. Dar chiar şi aşa, nu există olar să nu-şi iubească vasele . Însă neavând viaţă, vasele acelea nu-şi vor iubi olarii. Ne-ar fi putut lăsa nişte vase de pământ Dumnezeu. Dar nu a făcut-o, pentru că El a vrut ca vasele Lui să-şi iubească Olarul. Şi atunci ne-a făcut oameni! Ne-a dat un suflet cu care să-L iubim, ne-a dat o minte cu care să ne înţelegem iubirea, ne-a dat un duh, să ne înălţăm la nivelurile iubirii Lui. Avându-le pe acestea, omul bine-înţelegător a început să înţeleagă, simţind, că şi Creatorul lui îl iubeşte. Iar, pentru a-i întări simţirea, Dumnezeu i-a trimis Scripturile.  Bătrânii poporului şi bătrânii preoţilor  ajunşi cu înţelegerea la Olar, au spart vasul, la îndemnul Olarului, spre a fi un exemplu despre ce se poate întâmpla omului care, deşi cu duh, cu suflet şi cu minte, vrea el să rămână un simplu vas de pământ. Nu a vrut Dumnezeu să ne lase în starea de vase de pământ, dar unii dintre noi vor ei să rămână aşa. Sunt aceia care, la cuvintele lui Dumnezeu  Iată că vă pun înainte calea vieţii şi calea morţii (Ieremia 21:8) aleg calea morţii. Pentru că este mort un simplu vas de pământ, un vas care nu poate simţi să-şi iubească Olarul, deşi Olarul îl iubeşte mai mult decât îşi iubeşte oricare olar vasele lui.Dar pentru a fi viu vasul, iubirea Olarului nu este suficientă, mai este mare nevoie şi de iubirea lui, a vasului.

Cum mă doare înlăuntrul inimii mele!

Ieremia 4:19 - Măruntaiele mele! Măruntaiele mele! Cum mă doare înlăuntrul inimii mele! Îmi bate inima, nu pot să tac! Căci auzi, suflete: sunetul trâmbiţei şi strigătul de război.

                                        Ce se întâmplă înafara fiinţei noastre, se poate întâmpla, şi uneori ce bine e că se întâmplă, în interiorul ei. Strigătul de război din afară poate fi, mult mai intens uneori, auzit înlăuntru. Este vorba despre războiul nostru cu noi înşine, cu necredinţa din noi, cu îndemnurile care există în fiecare dintre noi spre închinări greşite, îndemnuri tăcute, dar care, perverse cum sunt, pot deveni dominante, atât de dominante încât să ne devoreze cu totul în interior, făcându-ne să strigăm  Măruntaiele mele! Măruntaiele mele! Cum mă doare înlăuntrul inimii mele!    Iar atunci când le conştientizăm, aceste dureri devin de nesuportat, încât dau naştere unor puternice strigăte de război. A striga războinic împotriva ta însuţi trebuie să însemne a-ţi mări credinţa, prin micşorarea necredinţei. Atunci când împotriva răului din tine îţi bate inima atât de tare încât nu poţi să nu suspini cu strigăte, ce altceva ar putea fi decât un îndemn spre curăţire sufletească, pentru înlăturarea motivelor durerii care te-a făcut să strigi. Ne putem îndrepta curaţi şi liniştiţi înspre Dumnezeu numai curăţindu-ne de relele din noi, războindu-ne cu ele.  Când auzi suflete sunetul trâmbiţei şi strigătul de război  înseamnă să auzi îndemn spre curăţire şi liniştire sufletească.

  Scriu aici şi varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:

Ieremia 4:19 - Durere simt în furca pieptului, furca pieptului mă doare, şi simţurile inimii mele; sufletul mi se tulbură, inima îmi slăbeşte; nu voi tăcea, căci glas de trâmbiţă mi-a auzit sufletul, strigăt de război.

Recunoaşte-ţi numai nelegiuirea...

Ieremia 3:13 - "Recunoaşte-ţi numai nelegiuirea, recunoaşte că ai fost necredincioasă Domnului, Dumnezeului tău, că ai alergat încoace şi încolo la dumnezei străini, sub orice copac verde, şi că n-ai ascultat glasul Meu!" zice Domnul.

                                         Sunt reproşuri adresate de Dumnezeu unei ţări - Israel. Fără îndoială că au existat în Israelul acelor timpuri şi oameni credincioşi cu-adevărat, dar ei au fost într-un număr atât de mic încât poporul merita acele reproşuri. Din acest punct de vedere un om este ca un popor, adică dacă are numai căteva, un număr mic de fapte bune, acestea nu îi pot şterge mai multele fapte rele. Omului aceluia i se adresează Dumnezeu precum unui popor Recunoaşte-ţi numai nelegiuirea...  sau poate poporului i s-a adresat precum unui om, doar Dumnezeu ştie, pentru noi, om sau popor, important este faptul de a şti că puţina credinţă nu poate acoperi multa necredinţă, batista nu poate acoperi cearceaful. Iar în cadrul necredinţei, cel mai grav este a ne închina unor dumnezei străini, care dumnezei nici măcar nu există, doar bogata imaginaţie a necredinţei noastre îi inventează, iar a ne închina unor himere însemnă a nu înţelege închinarea.  Sub orice copac verde  am sta, dacă închinarea ne este greşită e ca şi cum ar fi uscat copacul. Înverzirea copacului vine de la adevărul închinării noastre, adică de la adevărul simţirii noastre. Degeaba e verde smochinul neroditor, degeaba e om omul greşitor.  "De acum încolo în veac să nu mai dea rod din tine!" Şi pe dată smochinul s-a uscat.   Noi suntem ca pomii, roadele noastre sunt date de credinţa noastră. Poate fi oricât de verde pomul fără rod, el tot uscat este. Poate fi oricât de mândru omul fără credinţă, el tot fără credinţă rămâne. Când necredinţa este mare, zadarnică e mândria!

suntem cu toţii lucrarea mâinilor Tale

Isaia 64:8 - Dar, Doamne! Tu eşti Tatăl nostru; noi suntem lutul, şi Tu olarul, care ne-ai întocmit: suntem cu toţii lucrarea mâinilor Tale.

                                 Dumnezeu a zis: "Să fie lumină!" Şi a fost lumină. (Gen. 1:3)  Apoi Dumnezeu a zis: "Să facem om după chipul Nostru !"[...] Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă... (Gen.1:26, 2:7)   Fiind Tatăl nostru, olarul care ne-a întocmit, ne-a întocmit aşa cum a întocmit lumina, care lumină îşi are izvorul chiar în Fiinţa Lui, Lumina. Deci ca întocmire, noi toţi suntem asemena lui Dumnezeu, chipuri şi asemănări ale Lui. Suntem lucrarea mâinilor lui Dumnezeu, dar suntem singura lucrare care poartă în ea lumina lui Dumnezeu. Toţi suntem la fel, din acest punct de vedere, căci tuturora ne este Tată Creatorul. Diferenţele le facem noi, diferenţele sunt ale noastre, trebuie să ni le asumăm. Pentru că ele, diferenţele, vor fi cele care ne vor fi judecate.

Beethoven Piano Concerto No.5 (2/2) Helene Grimaud

şi-i voi umple de veselie

Isaia 56:7 - "Îi voi aduce la muntele Meu cel sfânt, şi-i voi umple de veselie în Casa Mea de rugăciune. Arderile lor de tot şi jertfele lor vor fi primite pe altarul Meu, căci Casa Mea se va numi o Casă de rugăciune pentru toate popoarele."

                                 Vrea să ne cuprindă pe toţi Dumnezeu în cercul mântuirii Sale, dar nu toţi vor să intre acolo. Cu forţa Dumnezeu nu vrea să ne bage în acel cerc, căci atunci ar dispare bucuria celor ce vor să intre de bună-voie, deci ar dispare chiar răsplata intrării. A fi dus la muntele sfânt al lui Dumnezeu şi asta înseamnă, a intra în cercul mântuirii tale de către Cel care tocmai de aceea a hotărât să te naşti:  spre a fi, acum,după Adam, mântuit, iar El, Dumnezeu,  de aceea există, spre a te mântui. Deci iată! mântuiţi şi Mântuitor, într-o iubire sinceră, în care teamă unul de altul nu trebuie să existe. Nu-I este teamă lui Dumnezeu de cei care merită mântuirea, Lui Îi este teamă, în felul Lui, de cei care nu o merită, tot aşa, nu trebuie să le fie teamă celor care cred în mântuire de Dumnezeu, Cel care le dă mântuirea, lor trebuie să le fie teamă de nemântuire, deci de acea parte din ei, din noi, din fiecare, care are tendinţa de a se lăsa dusă în ispită. Şuieratul şarpelui este mai zgomotos deât şoapta lui Dumnezeu. Purtăm fiecare în noi două, cel puţin două, tendinţe, care ne răscolesc: una spre şoapta lui Dumnezeu, cealaltă spre şuieratul şarpelui. Cei care ascultă şoapta sunt cei care se umplu de veselie atunci când sunt în Casa de rugăciune a Lui. Sunt cei care, înţelegând trăirile Jertfei, vor şti să facă, la rându-le, jertfe care vor fi bine-primite de Dumnezeu. Vezi şi:

Isaia 62:3 - Vei fi o cunună strălucitoare în mâna Domnului, o legătură împărătească în mâna Dumnezeului tău.

Beethoven Concerto # 5 Emperor Part1

"Păziţi ce este drept, şi faceţi ce este bine"

Isaia 56:1 - Aşa vorbeşte Domnul: "Păziţi ce este drept, şi faceţi ce este bine; căci mântuirea Mea este aproape să vină, şi neprihănirea Mea este aproape să se arate."

                                              Cei ce ard în interior din iubire de Dumnezeu, nu vor fi arşi, ei vor rămâne întregi aşa cum sunt, aceasta este mântuirea. Iar a arde în interior din iubire de Dumnezeu înseamnă şi a păzi  ce este drept  şi a face  ce este bine. Iată două noţiuni pe care noi ştim să I le atribuim lui Dumnezeu, dar ne este mai greu să le practicăm, sau să le apreciem atunci când alţi oameni le practică. drept  şi  bine  ar trebui să însemne acelaşi lucru pentru toţi, din moment ce avem ca exemplu dreptatea şi bunătatea lui Dumnezeu. Dar, de cele mai multe ori, şi pentru cei mai mulţi, nu este aşa, încât aproape că am ajuns ca fiecare să avem dreptatea noastră, şi binele nostru, uitând de Dumnezeu.  Păziţi ce este drept, şi faceţi ce este bine  a ajuns o înfăptuire atât de rară. Deşi rămasă aceeaşi înfăptuirea, s-au schimbat înţelegerile noastre asupra înfăptuirii, şi deci practicarea ei. Ceea ce înseamnă că s-a îndepărtat mântuirea, pentru că s-a împuţinat neprihănirea. Mântuirea e o lucrare pe care numai Dumnezeu o poate face, dar neprihănirea, oglindă a celei divine, ar putea fi împlinire a multora. A fi neprihănit înseamnă a face ce este drept,   ce este bine   În felul acesta se închide cercul mântuirii, în care Dumnezeu vrea să ne cuprindă pe toţi: a-L iubi pe Dumnezeu înseamnă a face ce este drept şi ce este bine, deci înseamnă a fi neprihănit, iar a fi neprihănit înseamnă a-L iubi pe Dumnezeu, deci înseamnă a face ce este drept şi ce este bine. Tot ce există  în afara acestui cerc  devine vânare de vânt...

Beethoven - Piano Concerto no.5 by Claudio Arrau 1

Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine...

Isaia 43:2 - Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine; şi râurile nu te vor înneca; dacă vei merge prin foc, nu te va arde, şi flacăra lui nu te va aprinde.

Isaia 43:3 - Căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, Mântuitorul tău! [...]

                                        Cine citeşte aceste cuvinte şi nu simte că ele lui îi sunt adresate, greşeşte mult, căci cine nu simte aşa, nu Îl simte pe Dumnezeu.   Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău înseamnă că Yahve, deşi al tuturor, este înainte de toate  Dumnezeu personal, Dumnezeu al simţirii fiecăruia. Ne-a dat tuturor viaţă Dumnezeu, adică fiecăruia, deci fiecăruia ne-a dat simţire, dar fiecare ne folosim simţirea după cum fiecare simte, cu alte cuvinte, deşi ca trăire simţirea ne-a fost dată de Dumnezeu, noi singuri, fiecare în parte, ne trăim simţirea. Ceea ce înseamnă că fiecare simte ce vrea el să simtă, iar unii vor să Îl simtă pe Dumnezeu, pe când alţii nu vor să-L simtă pe Dumnezeu. Este, cred eu, corect spus "nu vor", pentru că de putut ar putea, din moment ce alţii care vor, pot. Este Dumnezeu personal Yahve prin simţirea pe care fiecare o are, o avem. Iar ceea ce Dumnezeu  face tuturor, face fiecăruia în parte, fiecare în parte făcându-ne sau nu merituoşi ai acţiunilor divine. Au trecut prin ape oamenii poporului Israel, dinspre Egipt spre Canaan, nici unul nu s-a înnecat, dar s-au înnecat mulţi egipteni. Nu s-a înnecat nici unul dintre toţi înseamnă  râurile nu te vor înneca   Focul pe care l-a văzut Moise pe Sinai, focul arzând dar nearzând rugul  Îngerul Domnului i S-a arătat într-o flacără de foc, care ieşea din mijlocul unui rug. Moise s-a uitat; şi iată că rugul era tot un foc, şi rugul nu se misuia deloc. (Exodul 3:2)  este un foc nemistuitor al cărnii, dar mistuitor al sufletlui, adică al simţirii. Cine nu simte că îi arde sufletul din dragoste de Dumnezeu nu Îl iubeşte pe Dumnezeu. Dar chiar şi aşa, Dumnezeu rămâne Dumnezeu şi al aceluia, iar acela rămâne om al lui Dumnezeu. Numai că pe acela apele îl vor înneca, focul îi va arde carnea. Adică el nu va fi mântuit, şi anume, nu va fi mântuit pentru că nu a vrut el să se facă mântuit, prin nevrerea lui de a-L simţi pe Dumnezeu. Deci iată! râuri care nu înneacă, dacă vrei tu să nu fii înnecat, focuri care nu ard, dacă vrei tu să nu te ardă. Apă...foc...Dumnezeu...om...viaţă - pentru toţi şi pentru fiecare. Eu voi fi cu tine; şi râurile nu te vor înneca  însemnă "Eu voi fi cu tine dacă vei vrea tu să fiu cu tine, aşa cum vreau Eu, şi atunci râurile nu te vor înneca, flacăra nu te va arde." Adică dacă ai aprinsă flacăra în suflet, flacăra rugului nu te va arde. Cei ce ard în interior din iubire de Dumnezeu, nu vor fi arşi.   

măcar în timpul vieţii mele va fi pace şi linişte

Isaia 39:8 - Ezechia a răspuns lui Isaia: "Cuvântul Domnului, pe care l-ai rostit, este bun. Căci, a adăugat el, măcar în timpul vieţii mele va fi pace şi linişte."

                                                      S-a mulţumit cu puţin Ezechia, dar aceasta a fost liniştitoarea lui consolare  măcar în timpul vieţii mele va fi pace şi linişte.  Şi a fost pace şi linişte, dar ce sunt câţiva ani de linişte într-o lungă înşiruire de ani de nelinişti? A domnit 29 de ani Ezechia, şi deşi nemulţumit de stăpânirea asiriană sub care trăia Iuda, liniştea din răstimpul vieţii lui a fost ca un fel de mană hrănitoare în pustietatea anilor lui Iuda, ea, liniştea aceea întăritoare, avându-şi izvorul în buna-înţelegere a credinţei în Yahve. Oricât de mari ar fi neliniştile unor stăpâniri cezăreşti, credinţa în Domnul, Dumnezeul nostru Creator şi Mântuitor, rămâne, dacă e adevărat trăită, deci simţită, mult mai mare, fiindcă e mult mai importantă, căci ea, credinţa, îşi are izvorul în Dumnezeu. Izvorul, dar şi revărsarea. Ezechia (Yahve este tăria mea) a trăit pentru a dovedi celor de atunci, şi nu mai puţin nouă de acum, cât de tare este Yahve, Isaia (Yahve este mântuire) a trăit pentru a dovedi celor de atunci, şi nu mai puţin nouă de acum, cine este Mântuitorul. Spune Ezechia  Cuvântul Domnului [...] este bun  Iată-L acolo prezent pe Hristos. Deşi atunci prezent numai sub formă rostită, întruparea Lui era virtuală, căci Yahve-tărie şi Yahve-mântuire înseamnă Cuvânt-întrupat. De aceea Dumnezeu le-a vorbit celor de atunci, şi nouă acum  mângâiaţi! mângâiaţi! pe poporul Meu (Isaia 40:11)  adică: "priviţi! priviţi! Cuvântul-întrupat." Căci ce altceva este Întruparea decât suprema noastră mângâiere...liniştea din timpul vieţii noastre.

Beethoven "Emperor" Piano Concerto No.5 - 1st mov. - Rubinstein

Unde sunt dumnezeii...?

Isaia 36:19 - Unde sunt dumnezeii Hamatului şi Arpadului? Unde sunt dumnezeii din Sefarvaim? Şi unde sunt dumnezeii Samariei? Au izbăvit ei Samaria din mâna mea?

                                                   Se vorbeşte la plural despre ceva ce nu există. Mai mulţi dumnezei, pentru fiecare ţinut, dumnezei în care oamenii acelor ţinuturi credeau, credeau deci în ceva ce nu există. Singurul Dumnezeu existent, Cel care a creat şi acele ţinuturi, şi pe acei oameni, are răbdare cu toţi, El ştie că toţi suntem ai Lui. Nu se bate Yahve cu nişte dumnezei care nu există, bătălia Lui e cu oamenii care cred în acei dumnezei. Duh fiind, Dumnezeu trebuie mai întâi perceput cu sufletul, cu celelalte simţuri El neputând fi acum perceput. Nici dumnezeii aceia nu puteau fi percepuţi, din moment ce nu existau, dar oamenii credeau în ei. Bătălia lui Dumnezeu cu acei oameni a constat, şi constă în răbdarea lui Dumnezeu. Are răbdare Dumnezeu, El ştie că acei alţi dumnezei nu există, şi că a crede în ceva ce nu există e ca şi cum acei credincioşi n-ar exista. Într-o bună zi, ei sau urmaşii lor, îşi vor da seama de acest lucru, şi închinarea lor va deveni adevărată. Aceasta este răbdarea lui Yahve.

...cel ales la suflet...

Isaia 32:8 - Dar cel ales la suflet face planuri mărețe, și stăruie în planurile lui alese.

                                              Îi alege Dumnezeu pe cei aleși la suflet, îi alege și îi sfințește, iar noi, ceilalți, trebuie să Îi respectăm alegerea. Este meritul lui Dumnezeu că există printre noi oameni cu suflet ales, dar e și meritul lor, al aleșilor, căci nu pe oricine alege Dumnezeu să îi dea suflet ales, după cum tot Dumnezeu îi alege pe cei cu suflet neales. Este a lui Dumnezeu alegerea, dar osârdia este a aleșilor. Nu putea să fie ales drept om cu suflet ales Iuda, planurile lui au fost altele decât planurile unui om cu suflet ales. Pe noi, oamenii, ne diferențiază planurile noastre de a avea sau nu un suflet ales, planuri pe care Dumnezeu le știe înainte de înfăptuirea lor. Dumnezeu ne-a dat știința și puterea de a face planuri, dar planurile și înfăptuirea lor de noi țin, de fiecare. Iar aceia cu planuri greșite, au numai ei impresia că planurile li se împlinesc. Iuda a avut planul de a-L vinde pe Isus Cristos, și L-a vândut, dar el nici nu s-a gândit, poate, câtă salvare a adus vânzarea lui. Aceia cu planuri alese stăruie în planurile lor și le înfăptuiesc, dar înfăptuirea planurilor lor înseamnă altceva, înseamnă a se face, pe ei și pe alții, capabili de a-L iubi pe Dumnezeu așa și atâta cât merită El iubit. Iubirea de Dumnezeu este însemnul sufletelor alese.

Beethoven Piano Concerto n. 4 - I mvt. - Wilhelm Backhaus (Piano) [1 of 2]

Și totuși Domnul, Dumnezeul oștirilor, vă cheamă

Isaia 22:5 - Căci este o zi de necaz, de zdrobire și de învălmășală, trimisă de Domnul, Dumnezeul oștirilor, în valea vedeniilor. Se dărâmă zidurile, și răsună țipete de durere spre munte.

Isaia 22:12 - Și totuși Domnul, Dumnezeul oștirilor, vă cheamă în ziua aceea să plângeți și să vă bateți în piept, să vă radeți capul și să vă încingeți cu sac.

Isaia 22:13 - Dar iată în scimb: veselie și bucurie! Se junghie boi și se taie oi, se mănâncă la carne și se bea vin; ”Să mâncăm și să bem, căci mâine vom muri!”

Isaia 22:14 - Domnul oștirilor mi-a descoperit, și mi-a zis: ”Nu! nelegiuirea aceasta nu vi se va ierta până nu veți muri!” zice Domnul, Dumnezeul oștirilor.

                                                        Toate, de Dumnezeu rânduite, își au vremea lor, plânsul își are vremea lui, ceea ce însemnă că degeaba vrem să râdem când e vremea plânsului, râsul își are vremea lui, trebuie să râdem când, și cât timp e vremea râsului. Degeaba încercă omul să-și facă dintr-o zi a necazului o zi a bucuriei, neânțelegerea îi va spori necazul în ziua necazului, și îi va micșora bucuria în ziua bucuriei.  ”Să mâncăm și să bem, căci mâine vom muri!”  devine ”Să mâncăm și să bem, căci suntem morți!” Toate, de Dumnezeu rânduite, își au vremea lor, acum și aici, dar când va veni vremea vieții, sau vremea morții fiecăruia, schimbări nu vor mai exista, viii vor rămâne vii și cu viii, morții vor rămâne morți și cu morții. Nelegiuirea aceasta nu vi se va ierta până nu veți muri  însemnă că nu se va ierta niciodată, chiar ea, nelegiuirea, făcând din cei nelegiuiți niște morți în vremea morții lor, care va fi vremea eternității. Cei ascultători de Dumnezeu, morți într-o bună zi, vor fi vii, căci ei își vor trăi atunci vremea vieții lor, care va fi vremea eternității. Veselia și bucuria de aici și de acum, dacă sunt trăite înafara vremii lor, vreme de Dumnezeu rânduită, sunt aducătoare de zi de necaz, care nu va fi o singură zi, ca în această viață, ci va dura o eternitate.  Isaia 23:18 - dar câștigul și plata lui vor fi închinate Domnului, nu vor fi nici strânse nici păstrate; ci câștigul lui va aduce celor ce locuiesc înaintea Domnului, o hrană îmbelșugată și haine strălucite.      Isaia 27:7 - L-a lovit oare Domnul cum a lovit pe cei ce-l loveau, L-a ucis El cum a ucis pe cei care-l ucideau?    Trebuie să înțelegem însă că și atunci când lovește, Domnul iubește! Cum ne-ar putea fi teamă de loviturile cuiva care ne iubește? mai ales ale lui Dumnezeu, și cum pot fi numite lovituri loviturile Lui? Dumnezeu ne iubește pe toți, fie Iacov, fie Israel, fie Petru, fie Maria, chiar și pe Iuda îl iubește Dumnezeu, căci de aceea s-a născut Iuda. Toți ne-am născut din iubirea Lui, dar nu toți Îl iubim, fie și puțin, la fel pe Dumnezeu. Diferența ”loviturilor” pe care le primim de la Dumnezeu o face iubirea noastră, a fiecăruia, pentru Dumnezeu. Cei care nu-L iubesc îi simt mai atroce ”loviturile”, și Îl învinovățesc mai brutal, neavând iubire ei nici nu-și dau seama că sunt ei înșiși cauza ”loviturilor” de la Dumnezeu. Cei care Îl iubesc pe Dumnezeu, iubesc și ”loviturile” primite de la Dumnezeu, care pentru ei nici nu se mai numesc lovituri, ci un fel de atenționări referitoare la faptul că le este prea mică iubirea pentru Creator, sau că le este prea mic efortul de a-L iubi cât merită. 

...așa mi-a vorbit Domnul: ”Eu privesc liniștit...”

Isaia 18:4 - Căci așa mi-a vorbit Domnul: ”Eu privesc liniștit din locuința Mea pe căldura arzătoare a luminii soarelui, și pe aburul de rouă, în vipia secerișului.”

                            Domnul privește, Domnul vorbește, Domnul trebuie ascultat! Acel Domn care privind ne vede, văzându-ne ne vorbește, vorbindu-ne ne liniștește. Numai cine Îl ascultă pe Dumnezeu știe ce înseamnă liniștea ascultării, liniște precum privirea liniștită a lui Dumnezeu, privire care, chiar ea, trebuie să fie pentru cei priviți o căldură arzătoare cum simte El că este căldura ... luminii soarelui , trebuie să fie abur de rouă, vipie a secerișului.    Ne privește și ne vorbește Dumnezeu de oriunde, și oriunde am fi noi, dar liniștea ascultării noi singuri ne-o procurăm. Dumnezeu îi privește chiar și pe aceia care nu-I merită privirea, dreptatea Lui constând și în aceasta. Dar meritul sau nemeritul de a fi de El priviți, ne privește pe fiecare în parte, răspalta fiind, pentru fiecare, pe dreaptă măsură.  

Beethoven Piano Concerto no.4 finale - Murray Perahia

un Judecător, prieten al dreptului

Isaia 16:5 - Și atunci un scaun de domnie se va întări prin îndurare; și se va vedea șezând cu credincioșie, în casa lui David, un Judecător, prieten al dreptului și plin de râvnă pentru dreptate.

                                                            Îndurarea salvează! Îndurare înseamnă și  râvnă pentru dreptate ea este un atribut divin, dar care, transferat nouă, poate mări divinitatea lumii noastre. Care lume altfel ar fi putu arăta dacă primul om, Adam, ar fi manifestat îndurare pentru dreptate, căci drept ar fi fost să asculte cuvântul lui Dumnezeu. Dar nu a făcut-o, și a devenit apoi chiar necesar să vină printre noi Trupul Cuvântului, spre a-Și întări scaunul de domnie prin îndurare, îndurare care atât de mult îi lipsește omului încă de la început. Având îndurare, Dumnezeu ne dă îndurare, căpătând îndurare putem manifesta îndurare. Este drept să fie așa, iar Cel venit pentru a fi un Judecător, prieten al dreptului și plin de râvnă pentru dreptate face dreptate. În lumea cezarilor îndurarea pare a fi perdantă, dar cine se învrednicește a o avea devine el prieten al dreptului.  Iată încă o cale de a ne apropia de Dumnezeu!

  Scriu aici și varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:

Isaia 16:5 - Tronul va fi întemeiat cu milostivire, și cineva va sta pe el cu adevărul, în cortul lui David, judecând și cu deadinsul căutând judecată, și fără întârziere făcând dreptate.

Beethoven, Piano Concerto No. 4 - I Allegro Moderato (1/2) - Zimerman

și se topesc plângând

Isaia 15:3 - Pe ulițe sunt încinși cu saci, pe acoperișuri și în piețe totul geme, și se topesc plângând.

                                                          Era un semn al penitenței pentru păcatele făcute a umbla cu mijlocul încins cu sac, păcate care nasc gemete și plânsete. Este scena descrisă aici o scenă asemănătoare, cred eu, cu ce s-a întâmplat în timpul judecării lui Isus, când cei care urmau să-L condamne umblau pe ulițe ... încinși cu saci.  Vroiau să-L condamne, și L-au condamnat, pentru că pretindea, chiar El cu teamă, că este Dumnezeu, vroia deci, ziceau ei, să uzurpe Numele Celui Atotputernic. Iată deci că gesturile exterioare, precum a ieși cu mijlocul încins de saci, sau circumcizia, devin nule dacă nu sunt bine-intenționate, și dacă, bine-intenționate fiind, nu sunt trăite cu toată ființa. Zarva mare este zadarnică, ba mai mult devine acuzatoare,  atunci când scopul ei este greșit. În cele ce sunt ale lui Dumnezeu, scopul acuză mijloacele.