PACE VOUA!

Luca 24:36 - Pe cand vorbeau ei astfel, Insusi Isus a stat in mijlocul lor, si le-a zis: "Pace voua!"

Luca  24:37 - Plini de frica si de spaima, ei credeau ca vad un duh.

Luca  24:38 - Dar El le-a zis: "Pentru ce sunteti tulburati? Si de ce vi se ridica astfel de ganduri in inima?

Luca 24:39 - Uitati-va la mainile si picioarele Mele, Eu sunt; pipaiti-Ma si vedeti: un duh n-are nici carne, nici oase, cum vedeti ca am Eu."

                         Cei care cred ca Isus a inviat fie numai in duh, fie numai in carne, nu inteleg pe deplin Invierea. Asa cum a murit, asa a inviat Cristos: a murit Dumnezeu, a inviat Dumnezeu. Pentru a-I intelege mai deplin Invierea, adica pentru a-I intelege mai deplin duhovnicia, Isus  face niste marturisiri. Celor care cred ca a inviat numai in spirit, El le spune: "pipaiti-Ma si vedeti" si pentru ca ei credeau numai in invierea in spirit, Isus le precizeaza: "un duh n-are nici carne, nici oase, cum vedeti ca am Eu." Isus Cristos in carne si oase era acolo, inviat. Dar Isus Cristos e Dumnezeu, iar Biblia ne spune despre Dumnezeu ca El este spirit inainte de a fi carne. Deci Cristos a inviat si in spirit. Si este normal sa fie asa, nu se putea pierde printr-o moarte de trei zile spiritul lui Dumnezeu. Nici printr-o moarte de trei zile, si  printr-un niciun fel de moarte nu se poate pierde spiritul divin. Spiritul lui Dumnezeu nu moare! Dar nu moare nici carnea lui Dumnezeu. Neintelegand toate acestea, dar nu din cauza nepriceperii sau necredintei, ci din cauza marii lor bucurii, cei prezenti atunci acolo, martorii Invierii, au trecut, inainte de a se bucura, printr-o spaima, ei crezand ca vad un spirit vazand un corp, dar si crezand ca vad un corp vazand un spirit. Iar cand si-au dat seama ca le vad pe amandoua, s-au bucurat. S-au bucurat atat de mult incat: "de bucurie inca nu credeau, si se mirau." (Luca 24:41) Nu credeau, adica nu le venea sa creada ca ei chiar traiesc acele momente, si se mirau, adica intelegand minunea, nu-si puteau stapani bucuria. Asa trebuie inteleasa Invierea lui Cristos. Noi, citind aceste randuri din Biblie, si filtrand spusele lor prin sufletul si ratiunea noastra, putem intelege mai usor, dar ei, martorii acelor intaplari, au inteles mai greu. Bucuria ii coplesea. Dar mai ales, ii coplesea Invierea. Si pentru ca ei trebuiau sa ramana martori pana in zilele noastre, si martori pana in ultimele zile, Isus ii ajuta, deci ne ajuta si pe noi, de aceea le spune, deci ne spune: "Si iata ca voi trimite peste voi fagaduinta Tatalui Meu; dar ramaneti in cetate pana veti fi imbracati cu putere de sus." (Luca 24:49) Fagaduinta Tatalui a venit peste ei, si peste noi. Dupa ce a inviat, Cristos s-a inaltat. Dupa ce vor invia, cei care primesc, printr-o sfanta intelegere, fagaduinta trimisa de Tatal, se vor inalta, in corp si in duh, asemeni lui Dumnezeu. Dar, pentru a trai acele momente, vis devenit realitate, noi trebuie, la fel ca martorii de atunci, sa ramanem in cetate, pana cand vom fi imbracati cu putere de sus. Aceasta cetate este credinta noastra. In ea trebuie sa ramanem, sfintindu-ne-o mereu, pana cand vom fi imbracati cu putere de sus. Putere venita ca o imbracaminte, putere care, inca de pe acum, trebuie sa ne dea bucuria imbracarii ei.

MOONLIGHT SONATA - LUDWIG VAN BEETHOVEN

Atunci li s-au deschis ochii si L-au cunoscut

Luca 24:30 - Pe cand sedea la masa cu ei, a luat painea; si, dupa ce a rostit binecuvantarea, a frant-o si le-a dat-o.

Luca 24:31 - Atunci li s-au deschis ochii si L-au cunoscut; dar El  S-a facut nevazut dinaintea lor.

Luca 23:32 - Si au zis unul catre altul: "Nu ne ardea inima in noi cand ne vorbea pe drum, si ne deschidea Scripturile?"

                                    Pentru apostoli Invierea lui Isus n-a fost o mirare, ci o bucurie. La fel trebuie sa fie Invierea pentru orice crestin asa-zicand rational. Ratiunea celor ce nu cred in Cristos le poate spune lor ca invierea, fie ea si a lui Isus Cristos, e ceva absurd, si, deci, nu se poate intampla, dar ratiunea celor ce cred in Cristos trebuie sa fie alta. Daca noi, oamenii, avem ratiune, acest lucru il datoram Creatorului nostru, care este si Ratiune Suprema. Este irational sa crezi altfel, caci crezand altfel inseamna sa nu crezi in tine insuti, inseamna sa nu cezi ca tu poti crede ceva, pe cand tu crezi, si anume, crezi faptul ca Isus nu a putut invia. Deci credinta, oricare ar fi ea, face di om o fiinta rationala, asemeni Creatorului lui. "Gandesc, deci exist!" Si omul gandeste, deci exista. Dar si Dumnezeu gandeste, deci exista. Si este normal sa fie asa, din moment ce noi gandim, chiar daca unii dintre noi gandesc ca Invierea lui Cristos este absurda. Cei care gandesc asa, deci asa si cred, sunt cei carora nu li se deschid ochii, sunt cei carora inima nu le arde atunci cand, deschizandu-le Scripturile, le vorbeste Cristos. Ei spun ca a zice: "Cand deschid Biblia nu eu  o deschid, ci Isus Cristos mi-o deschide"  este ceva absurd, deci neadevarat. Dar faptul ca ei pot rationa, chiar si asa, inseamna ca Cel care le-a dat ratiunea exista, asa cum exista ei. Cel care le-a dat ratiunea este vesnic, fiind vesnic, El poate fi prezent acolo, si atunci cand cineva deschide o Biblie. Sau i-o poate deschide chiar El.  Si, spiritual, chiar asa si este. "Spiritual !?!?"  iata cuvantul si intamplarea care, zic ei, le da voie sa spuna ca a crede intr-un luru pe care nu-l poti pipai este absurd. De parca gandul lor, ei si-l pot pipai. De parca sufletul lor, ei si-l pot pipai. Necrezand in Isus Cristos, ei nu cred in ei insisi, necrezand in ei, care, atat de palpabil, exista, ei sunt absurzi. Fiind absurzi, ei nu pot crede ca Isus Cristos le poate deschide Scripturile. Dar iata ca si doi ucenici ai lui Cristos au fost, candva, absurzi, desi trageau nadejdea ca Isus este Mesia, si ca El va izbavi Israelul, ei nu au inteles imediat ca Mesia trebuia sa sufere pentru a putea fi si ei primiti in slava lui Dumnezeu. Pentru a-i face pe cei doi ucenici sa pricepa, deci pentru a ne face pe noi sa pricepem, Cristos sta la masa cu ei, si frange painea, dupa o binecuvantare. Deci se frange pe El pentru a fi inteles. Trece printr-o intamplare irationala, propria Lui frangere, pentru a ne arata cat de adevarat este rationalul. Deci cat de adevarata este ratiunea crestinilor, care cred in Invierea lui Cristos, dupa frangerea Lui.

cuvintele acestea li se pareau apostolilor basme

Luca 24:11 - Cuvintele acestea li se pareau apostolilor basme, si nu le credeau.

                           Parea, intr-adevar, de domeniul basmelor ca Isus Cristos sa fi inviat, dupa o moarte atat de crunta. Dar faptul ca apostolilor li se pareau, cuvintele despre Invierea Domnului, basme, si, deci, nu le credeau, denota, cred eu, nu putina lor credinta, credinta lor a fost mare, pentru ca de aceea L-au urmat fara ezitari pe Isus si s-au facut demni de a fi primii apostoli, cu misiunea de a raspandi Vestea Buna, atat de noua atunci, a Invierii Mantuitorului, acest fapt denota uimirea lor, si bucuria lor. Uimirea lor nu era, cred eu, atat de mult datorata faptului ca Isus a inviat, credinta lor adeverindu-le acest lucru ca pe un fapt evident, ci uimirea lor era, mai ales, pentru faptul ca ei, chiar ei au devenit apostoli, prin alegerea lui Dumnezeu, aceasta realitate a apostolatului lor in Cristos inviat dupa o moarte atat de crunta,  facandu-i sa creada ca, mai degraba, traiesc un basm. Faptul ca Petru a alergat pana la mormant , arata ca lui, convingandu-se de adevarul Invierii, nu-i venea sa creada ca e Apostolul Petru. Tuturor apostolilor nu le venea sa creada ca ei sunt Apostoli, fiind martori ai unei astfel de Invieri, Inviere care venea sa le confirme pe viu cat de adevarata le este credinta. Caci credinta lor i-a facut apostoli, Cristos a stiut pe cine alege. Si a mai stiut Cristos ca existenta unor astfel de oameni merituosi a fi apostoli, sfinti si crestini, va face mai credibila Invierea. Si mai demna pentru aceia care, crezand, o merita. A inviat pentru mantuirea tuturor Cristos, dar in primul rand, ne-o spune chiar El, pentru a acelora care au cea mai mare nevoie de ea, dar apostolii, sfintii si crestinii fac din Invierea lui Isus o bucurie ca in basme, o bucurie de necrezut. Pe ei Invierea nu ii mira, pe ei Invierea ii bucura.

Atunci vor incepe sa zica muntilor: "Cadeti peste noi!"

Luca 23:30 - Atunci vor incepe sa zica muntilor: "Cadeti peste noi!" Si dealurilor: "Acoperiti-ne!"

Luca 23:31 - Caci daca se fac aceste lucruri copacului verde, ce se va face celui uscat?

                                               Cine are credinta poate muta muntii. Iar cine are credinta, chiar daca ar zice muntilor: "Cadeti peste noi!" sau dealurilor: "Acoperiti-ne!" si s-ar intampla asa, nu va pati nimic, pentru ca Acela care a facut muntii si dealurile,  si posibilitatea ca acestea sa fie mutate, fie si acoperindu-ne, ne-a spus fiecaruia, deci tuturor, ca daca avem credinta putem muta muntii. Daca avem credinta avem mantuire, iar mantuirea, de Dumnezeu Tatal data, de Fiul Lui asigurata si de Spiritul Sfant imbogatita, nu poate fi anulata prin distrugerea ei de niste munti sau de niste dealuri care cad peste ea, acoperind-o. Mantuirea este mai puternica decat muntii si dealurile, e mai puternica decat orice, astfel incat ea va fi aceea care va  acoperind muntii si dealurile, si tot Universul. De fapt nu tot, pentru ca va exista o parte a Universului in care mantuire nu va fi. Acolo da! muntii, dealurilevor fi distrugatoare, pentru ca acolo totul va fi distrugator, si totul va fi ca si distrus, copacul verde va fi uscat, omul, chip si asemanare a lui Dumnezeu, devenind tot o uscaciune, pentru ca acolo totul va fi uscat. Este taramul uscaciunii, este taramul focului vesnic, care va distruge totul, dar nedistrugand totusi nimic, adica va chinui totul. Focul acela vesnic va fi un foc nemistuitor, copie perversa a Focului nemistuitor de pe Sinai. Va fi un foc nemistuitor, dar si neincalzitor si neluminator, foc care ii va face sa scrasneasca din dinti pe cei pe care ii va cuprinde.

                               

IN TOATE ZILELE ERAM CU VOI

  Luca 22:53 - "In toate zilele eram cu voi in Temlpu, si n-ati pus mana pe Mine. Dar acesta este ceasul vostru si puterea intunericului."

            Este tare si mare sabia - Isus Cristos - care ne apara, ceea ce nu inseamna ca noi, fiind ea atat de tare si de mare, trebuie sa fim tari si mari in nelegiuiri. Dimpotriva!  admirandu-ne aparatorul, sa ne smerim in fata Lui, ceea ce inseamna si noi unii fata de altii. Smerenia inseamna si sa ne facem cat mai putin nevoitori de aparare, adica, urmandu-I sfaturile, sa gresim cat mai putin. Dar Fiul omului, Dumnezeu-Isus, are un destin, destin in care e parte si mantuirea noastra, aceasta mantuire a noastra fiind pentru El mai importanta decat e pentru noi insine, de aceea El S-a lasat omorat, pentru ca trebuia omorat, trebuia ca sangele Lui sa devina garantul mantuirii noastre. Si a devenit. Dar pentru aceasta trebuiau sa existe niste nelegiuiti, si trebuia sa existe un vanzator. Si au existat. Si mai trebuia sa vina un ceas al lor, in care puterea intunericului sa se manifeste plenar. A fost si acel ceas. A fost un ceas care a tinut din momentul prinderii lui Cristos pana in momentul mortii Lui, cand intunericul lor si-a manifestat puterea in asa masura incat a cuprins intregul pamant. S-a facut intuneric in plina zi. Dar apoi a venit lumina, lumina invierii, lumina doveditoare ca Lumina este mai tare decat Intunericul. Iar a vedea aceasta Lumina, si a te bucura de ea, tine de credinta. Daca cei care s-au facut varsatori ai sangelui divin ar fi avut credinta inca de pe atunci, varsarea de sange nu s-ar fi intamplat. Dar ea trebuia sa se intample. De aceea tradatorii trebuiau sa existe. Si sa astepte venirea ceasului tradarii, de aceea tradatorii nu au pus mana pe Cristos in rastimpul zilelor in care El era cu ei in Templu. Fara sa stie, fara sa vrea, ei au asteptat ceasul tradarii, ceasul transformarii de catre ei a lui Isus Cristos in talhar, motiv pentru ei de a-L prinde pentru a-L osandi. Ei, inarmati cu sabii si cu ciomege, erau adevaratii talhari. Dar pentru ca, pentru ei, adevarul era altul, si anume, era minciuna, si minciuna devenise adevar, L-au pus pe Isus in numarul celor faradelege, si au contribuit, fara sa stie si fara sa vrea, la implinirea destinului omenirii, usurandu-ne tuturor mantuirea. Mantuire la care au fost chemati chiar si ei. Dar facandu-se fii ai intunericului, ei nu au raspuns chemarii. Strajerii Templului si batranii care venisera impotriva lui Cristos, si mai ales preotii cei mai de seama, ducandu-L pe Isus la cruce fac omenirii un favor, usurandu-ne mantuirea. Poate, daca ar fi stiut n-ar fi facut-o, dar nu au stiut. Si Dumnezeu a fost prins, si Dumnezeu a fost atarnat pe un lemn, si Dumnezeu a murit, si s-a facut intuneric, manifestare a puterii Intunericului. Si Dumnezeu a inviat!  si s-a facut lumina, Dumnezeu zicand din nou: "Sa fie lumina!" (Geneza 1:3) Si este Lumina! 

"EL a fost pus in numarul celor faradelege."

Luca 22:36 - Si El le-a zis: "Acum, dimpotriva, cine are o punga, s-o ia; cine are o traista, deasemenea s-o ia; si cine n-are sabie, sa-si vanda haina, si sa-si cumpere o sabie.

Luca 22:37 - Caci va spun ca trebuie sa se implineasca cu Mine aceste cuvinte scrise: "El a fost pus in numarul celor faradelege." Si lucrurile privitoare la Mine, sunt gata sa se implineasca."

Luca 22:38 - "Doamne" I-au zis ei, "iata aici doua sabii!" Si El le-a zis: "Destul!"

                                     Punga, traista, haina, sabie - fiecare fac parte din arsenalul celor faradelege. Iar sabia poate fie sa ucida, fie sa apere. Atunci cand ucenicii, insotiti de Cristos, nu aveau nici punga, nici traista, nici incaltaminte, nu au dus lipsa de nimic, iar acum, spre a implini profetia de a face parte dintre cei faradelege, Cristos le cere sa ia cu ei, pentru a le putea vinde pentru o sabie, ori punga, ori traista, ori haina. Neintelegand demersul lui Isus, ci crezand ca sabia le va folosi pentru aparare, ucenicii se bucura sa-I poata spune lui Cristos "iata aici doua sabii!" Ceea ce inseamna: "iata aici o dubla participare la nelegiuire!" De aceea le spune Isus: "Destul!"   Nelegiuirea este atata cata este, iar sabia care apara nelegiuirea omoara legiuirea. Ceea ce este prea mult pentru nelegiuire imputineaza multul legiuirii. Spunand "Destul!" Cristos apara legiuirea, lasand insa sa se intample din nelegiuire atata cat trebuie sa se intample pentru a fi implinite cuvintele scrise, deci lucrurile privitoare la El, deci lucrurile privitoare la noi. Se foloseste de sabie Cristos pentru a apara sabia. Sabia pe care o foloseste este chiar destinul Lui, care trebuia trecut printr-o taietura de sabie pentru a fi deplin implinit, iar sabia pe care o apara este destinul nostru, al fiecaruia si al tuturor, care trebuia, trebuie aparat cu un astfel de divin destin trecut prin taietura de sabie. Iar doua sabii pentru o astfel de taietura sunt prea multe. Si anume, sunt prea multe nu pentru Cel care a suferit taietura, care este capabil sa sufere, pentru a ne aduce noua mai aproape iertarea, taieturile a mii si mii de sabii, dar este prea mult pentru noi, caci simtindu-ne dublu aparati, ne-am dubla nelegiuirile, si apoi le-am inmulti de mii si mii de ori, simtindu-ne aparati de o asa tare sabie. Este tare si mare sabia care ne apara, dar aceasta nu ne da noua dreptul sa fim tari si mari in nelegiuire. Din acest punct de vedere, o sabie, una singura, este destula.

Yundi Li - Chopin "Fantasie" Impromptu, Op. 66

dupa cum este randuit

Luca 22:22 - Negresit, Fiul omului Se duce, dupa cum este randuit. Dar vai de omul acela prin care este vandut El!

                                       A vinde pe cineva este dincolo de orice intelegere omeneasca. Oare cine ne poate stabili valoarea, cine poate spune cat valoreaza un om, el, chip si asemanare a lui Dumnezeu? Nu este vorba aici despre evaluarea omului ca masa musculara, ca forta de munca, desi si asa ceva e respingator, este vorba despre valoarea spirituala a oricarui om, valoare care ne da asemanarea cu Dumnezeu. Iar daca omul nu poate fi astfel evaluat, cum ar putea fi Fiul omului, deci Fiul lui Dumnezeu, deci Dumnezeu? Si, totusi, exista, si nu putini, oameni care sunt in stare de a gandi ca Fiul omului ar putea fi valorificat printr-o vanzare. Necredinta lor, venita dintr-o mare neintelegere, nu le permite sa perceapa ca Fiul lui Dumnezeu poate fi valorificat nu prin vanzare, ci prin iubire. Pentru ca nu-L iubesc vor ei sa-L vanda. Si unii chiar L-au vandut, ei nestiind ca facand aceasta au facut ceea ce era randuit sa faca. Dumnezeu a randuit ca, pentru a ajunge acolo unde trebuie sa ajunga, spre a ne face pe noi sa ajungem acolo unde trebuie sa ajungem, si unde meritam fiecare sa ajungem, Fiul Sau trebuie sa fie vandut. Si El a fost vandut, fara a fi insa cumparat de cineva. Exista vanzatori, dar nu exista niciun cuparator. Caci cei care L-ar cumpara isi dau seama, bucurandu-se nespus, ca Il primesc, ca Il pot primi, si inca din abundenta, fara nicio plata in bani, ci numai in schimbul unui  sentiment de iubire, care sentiment este, in fapt, oglindirea iubirii pe care Fiul lui Dumnezeu o nutreste pentru ei. Nereceptionand duhul iubirii, vanzatorii nu-L iubesc, neiubindu-L Il vand, sperand intr-o recompensa care sa le aduca belsug si fericire. Ei vor sa fie fericiti vanzand izvorul fericirii. Nefiind capabili de iubire, singura recompensa pe care o cere iubirea fiind iubirea, acesti vanzatori nu pot realiza ca, in fapt, ei se vand ei pe ei, si inca pentru nimic, si inca micsorandu-si ei singuri valoarea, pana la a nu mai avea nicio valoare.

caci pentru El toti sunt vii

Luca 20:38 - "Dar Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morti, ci al celor vii, caci pentru El toti sunt vii."

                                      Noua, muritorilor de acum, faptul ca Dumnezeu este un Dumnezeu al celor vii ne este dezvaluit prin trairea unor revelatii. Este un Dumnezeu al celor vii Yahveh, caci El Insusi este viu, si El este chiar izvorul vietii, moarte pentru El neexistand, nu numai in ceea ce Il priveste, dar si in ceea ce ne priveste pe noi, creaturile Lui, caci pentru El toti suntem vii. El fiind viu in vesnicie si creindu-ne pe noi ca asemanari ale Lui, inseamna ca si noi suntem vii in vesnicie. Cand l-a creat pe Adam, Dumnezeu asa l-a creat. Si chiar gresitor, din vina lui si din vina sarpelui, Adam asa a ramas, si, precum el noi, adica vii in vesnicie. Dar, datorita greselii lui Adam, urmata de un potop de greseli ale tuturor traitorilor dupa el, Dumnezeu ne-a dat un rastimp de gandire asupra greselilor noastre, dar mai ales asupra iubirii pe care trebuie sa o purtam Aceluia care ne-a creat asa de vii. Cum nu exista moarte pentru Dumnezeu, asa nu exista ea nici pentru om. Pentru Dumnezeu toti suntem vii. Doar ca Yahveh ne-a dat fiecaruia libertatea de a ne alege trairea starii de a fi viu: unii in prezenta Lui, ceea ce numim indeobste viata, altii in absenta Lui, ceea ce numim indeobste moarte. Fiind absent pentru cei morti, Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morti, dar cei morti sunt creaturile lui Dumnezeu, deci ei tot vii sunt. Pentru oameni, care toti suntem asemanatori lui Dumnezeu, moarte in intelesul obisnuit al cuvantului, nu exista, adica omul nu moare asa cum moare cainele, ori leul, ori lebada, ori sarpele. Decaderea lui Adam nu i-a anulat nemurirea. Ca asa este, ne poate face sa intelegem Biblia: dintre cei doi pomi crescuti in mijlocul Edenului, Dumnezeu i-a interzis omului sa manance din pomul cunoasterii binelui si raului, (Geneza 2:17) iar despre cel de-al doilea pom spune Dumnezeu: "Sa-l impiedicam dar acuma ca nu cumva sa-si intinda mana, sa ia si din pomul vietii, sa manance din el, si sa traiasca in veci." (Geneza 3:22) Zice Dumnezeu "acuma", adica El ne-a luat, din vina noastra, posibilitatea de a nu cunoaste inca de atunci, ceea ce inseamna si inca de acum, moartea. Dar de fapt tot nemuritori am ramas, caci Dumnezeu nu spune "sa-i luam omului asemanarea cu Noi". Ceea ce inseamna ca, prin Adam, noi ne traim vesnicia in doua parti, prima parte: viata aceasta, apoi viata de dupa Judecata. Acum, greselile prin amagire si prin ispitire din partea aceluiasi sarpe, care iata cat de insistent se dovedeste a fi, ne fac pasibili de a suporta o pedeapsa. Dar si acum tot nemuritori suntem, numai ca ne traim acea parte a nemuririi noastre in care, fiecare, in functie de intelegerea proprie a ceea ce doreste Dumnezeu de la noi, dar si de interpretarile pe care le dam propriilor noastre greseli, ne alegem modalitatea in care ne vom trai a doua parte a vesniciei. Dar suntem vesnici si acum, caci pentru Dumnezeu toti suntem vii asa cum este viu El. Toti suntem vii asa cum vrem noi sa fim vii, adica vii impreuna cu Dumnezeu, sau vii fara Dumnezeu. Dar in amandoua cazurile vesnici.

caci vor fi ca ingerii

Luca 20:36 - Pentru ca nici nu vor putea muri, caci vor fi ca ingerii. Si vor fi fiii lui Dumnezeu, fiind fii ai invierii.

                  Dupa scurta calatorie pe acest pamant, prin aceasta viata prin care trecem ca printr-un tunel, tunel pe care noi singuri ni-l putem face luminos sau intunecos, deci dupa aceasta scurta calatorie, urmeaza odihna. Si este nevoie de o odihna, caci desi scurta, calatoria este deosebit de obositoare. In rastimpul acestei treceri prin tunel, ne castigam sau nu mantuirea. Si, orice am face noi, este obositoare obtinerea mantuirii. Chiar daca, pentru cei care inteleg rostul mantuirii, si mai ales, inteleg nevoia de mantuire, aceasta oboseala devine placuta, ea tot oboseala ramane. Este vorba despre oboseala fizica, oboseala care, o stim toti, a adus multe suferinte multor slujitori ai lui Dumnezeu. Dar unor astfel de slujitori nu le pasa de oboseala fizica, pentru ca ei se bucura de oboseala spirituala, aducatoare de mangaieri.  Fiind obositoare calatoria, devine necesara odihna. Caci ceea ce noi numim indeobste 'moarte' este a sta in odihna, ingropaciunea nefiind decat intoarcerea in tarana a ceea ce este tarana, asa cum a vrut Dumnezeu, si asa cum a facut El sa se intample. In odihna de dupa moarte insa, intra acea parte din noi care, in timpul trecerii prin tunel, a simtit mai ales oboseala spirituala, oboseala fizica gasindu-si odihna in intoarcerea taranei in tarana, deci in transformarea din nou in tarana a ceea ce a fost tarana. Oboseala spirituala insa, intra intr-o altfel de odihna, si anume, in acea odihna din care, ne spune Dumnezeu prin Moise, dar mai ales prin Isus Cristos, toti vom invia. Dumnezeu nu poate fi un Dumnezeu al celor morti, caci pentru Dumnezeu toti suntem vii. Dar asa cum suntem oameni si oameni acum, atunci vom fi vii si vii, si anume, unii vor fi vii ca ingerii, si asa vor fi fiii lui Dumnezeu, prin trecerea lor prin starea de fii ai invierii. Asa vor fi cei pentru care oboseala spirituala de dinaintea odihnei a fost o bucurie. Altii insa vor fi vii fara sa fie ca ingerii. Pentru Dumnezeu, toti sunt vii, deci toti vor invia, dar nu toti vor fi fii ai invierii, deci nu toti vor ajunge vii ca ingerii. Nefiind vii ca ingerii, ce fel de vii vor fi ei, ne spune tot Cuvantul lui Dumnezeu; ei vor fi viii pierzarii, prin propria lor vointa, caci de o astfel de traire s-au facut ei vrednici. Pierzarea nu inseamna o lipsa a starii de a fi viu, ci inseamna a fi viu in lipsa lui Dumnezeu. Astfel de vii vor ramane vesnic obositi spiritual. Pentru ei nici macar rastimpul de odihna nu a mai insemnat nimic, cum nimic nu a insemnat nici trecerea lor prin tunel. Intunecat tunelul, intunecata starea de a fi viu, intunecata odihna. Dar luminat tunelul, luminata starea de a fi viu, luminata odihna. Fiii luminii sunt deci fiii invierii, deci fiii lui Dumnezeu. Ei vor fi ca ingerii, pentru ca tot un fel de ingeri au fost si in timpul trecerii prin tunel. Starea de inger inseamna continuitatea faptului de a fi viu pentru Dumnezeu, prin trairea revelatiei ca Dumnezeu este un Dumnezeu al celor vii.

PIETRELE VOR STRIGA

   Luca 19:40 - Si El a raspuns: "Va spun ca, daca vor tacea ei, pietrele vor striga."

                           Chiar daca de Dumnezeu data, mantuirea noi ne-o castigam, fiecare in parte. Privita dinspre Dumnezeu, mantuirea este un dar al Lui, privita insa dinspre noi, oamenii, mantuirea devine un merit al nostru. De n-ar fi asa, toti oamenii ar fi mantuiti, caci Dumnezeu este Bun; dar El este si Drept, si de aceea nu ii pune alaturi pe pacatosii din dreapta si din stanga crucii lui Cristos. Eu inteleg mantuirea ca fiind hotararea lui Dumnezeu, a Treimii Sfinte deci, de a ierta toate pacatele. Cei mantuiti sunt aceia care in vesnicie vor trai in prezenta lui Dumnezeu. De aceea cred ca mantuirea este un merit al fiecaruia. Dar fiecare dintre cei care vor fi mantuiti inteleg, si trebuie sa strige in gura mare ca Cel care da mantuirea trebuie laudat inaintea celui care merita mantuirea. Toata multimea celor care vor fi mantuiti, trebuie, cu mare bucurie, sa-L laude pe Dumnezeu cu glas tare pentru toate minunile vazute sau nevazute, intelese sau neintelese. Iar daca nu o vor face ei, vor striga pietrele in locul lor. Dar ei o vor face, caci si de aceea sunt mantuiti, deci si prin aceasta isi merita mantuirea. Pietrele vor trebui sa strige, si asa va fi, pentru cei care, nemeritand mantuirea, nu inteleg strigatul. Nu-l inteleg, desi il aud. Pietrele pot striga, daca Dumnezeu vrea, mai tare decat oamenii. Poate sa faca ce vrea El, Dumnezeu, cu orice parte a Creatiei Sale. Poate din pietre sa faca fii ai lui Avraam, care sa strige mai tare decat oamenii nascuti din oameni, atunci cand, alti oameni nascuti din oameni, nu inteleg menirea Creatorului. Si, neintelegand menirea Creatorului, nu-si inteleg nici propria lor menire. Eu cred ca asta Il doare mai tare pe Creator: faptul ca multi nu-si inteleg menirea. Pentru a le usura lor intelegerea, poate Dumnezeu sa puna strigat in pietre. Ceea ce inseamna si ca acele pietre capata mai mult suflet decat multi dintre oamenii carora ele le striga. Punand strigat in pietre, Dumnezeu vrea sa scoata pietrele din sufletul oamenilor care nu inteleg strigatul. Si face asta Yahveh pentru ca El doreste ca si acei oameni cu sufletele impietrite, sa primeasca mantuirea. Adica sa o merite. 

Toccata & Fugue in d minor (BACH, J.S.)

Chopin's Nocturne in E-flat Major,OP 9 NO2

Cand veti intra

Luca 19:30 - si le-a zis; "Duceti-va in satul dinaintea voastra. Cand veti intra in el, veti gasi un magarus legat, pe care n-a incalecat nimeni niciodata; dezlegati-l, si aduceti-Mi-l "

                                Mantuirea ne-o incepem noi, fiecare, si o desavarseste Dumnezeu, Acel Dumnezeu care, numai El, stie dinainte cine se va face vrednic de mantuire. El pe toate le stie dinainte, asa cum stia despre magarusul legat. Si mai stia ca pe acel magarus nimeni n-a incalecat vreodata. Stia nu numai prezentul, chiar si al acelui magarus, ci si trecutul lui. Cel ce a spus despre Sine  "Eu Sunt Cel Ce Sunt" ar puta spune si  "Eu stiu tot ce stiu". Pe toate le stie Dumnezeu chiar inainte de a se intampla, deci si mantuirea fiecaruia ne-o stie, si si felul in care vom ajunge sa o meritam. Sau nu vom ajunge. De aceea se poate zice ca Dumnezeu desavarseste mantuirea celor care merita sa o aiba. Si chiar daca spusele lui Isus, ca magarusul legat nu a fost calarit niciodata de cineva pana atunci, vin sa implineasca Scripturile, caci acel magarus trebuia sa fie "manzul unei magarite" (Zaharia 9:9)   eu as fi crezut, chiar si nerostite, acele cuvinte, caci le-as fi stiut. Ne invata si pe noi Scripturile sa stim viitorul din trecut, si sa citim trecutul din viitor. Si ne mai invata Scripturile ce trebuie sa facem pentru a ne apropia mantuirea. Dar daca vom fi sau nu vom fi mantuiti, aceasta numai Dumnezeu stie. Noi, cei pe care credinta pe baza Scripturilor, ne poate face sa stim, in unele lucruri, viitorul din trecut, ori prezentul din trecut, nu putem sti daca vom fi mantuiti sau nu. Dar stiind ce trebuie sa facem pentru mantuire, depinde numai de noi daca facem sau nu. Chiar daca e de Dumnezeu data, si dinainte stiuta, mantuirea noastra, a fiecaruia, noi, fiecare, ne-o castigam.

cel mai mic in Imparatia lui Dumnezeu, este mai mare...

  Luca 7:28 - "Va spun ca dintre cei nascuti din femei, nu este niciunul mai mare decat Ioan Botezatorul. Totusi, cel mai mic in Imparatia lui Dumnezeu, este mai mare decat el."

                    A trai adevarat inseamna a trai intru Cristos, deci, cu ajutorul Duhului Sfant, intru Dumnezeu. Dar a trai intru Dumnezeu, ce inseamna? a fi mai mic, sau mai mare? Sau ce drept are omul, orice om, sa stabileasca el cine este mai mic sau mai mare? si, mai ales, ce drept are el sa incerce sa schimbe ierarhia instituita de Dumnezeu? ierarhie pe care, de cele mai multe ori, si mai ales cei mai putin credinciosi, dar, altfel, foarte ambitiosi, incearca sa o schimbe, mai ales din dorinta, si, uneori si din credinta lor, ca in acest fel isi pot castiga un loc mai in fata. Astfel de oameni confunda cele ce sunt ale lui Dumnezeu cu cele ce sunt ale cezarului. Iar faptul ca numai Dumnezeu stabileste, folosindu-Se de Puterea, de Dreptatea si de Bunatatea Lui, aceasta ierarhie, ne este adeverit si de acest verset "va spun ca dintre cei nascuti din femei, nu este niciunul mai mare decat Ioan Botezatorul." Ne-o spune Cristos. Dar oare El nu nascut dintr-o femeie S-a intrupat? A trebuit sa se nasca dintr-o femeie Cel nenascut, Cel care exista dinainte de toti vecii. Iata! vesnicia, pentru a se face mai usor inteleasa de catre noi, acum atat de vermelnici, a vrut sa vina printre noi printr-o nastere dintr-o femeie. Si anume, dintr-o femeie Maria, despre care noi nici nu putem stii sigur daca este mama lui Isus, sau fiica Fiului ei. Caci ea este si mama lui Isus, dar si fiica Lui. Si totusi, este o femeie din care, toti o spunem, S-a nascut Cristos. Deci poate fi un alt nascut dintr-o femeie mai mare decat El? Evident ca nu! Si totusi: "va spun ca dintre cei nascuti din femeie, nu este niciunul mai mare decat Ioan Botezatorul." Si mai ales: "totusi, cel mai mic in Imparatia lui Dumnezeu, este mai mare decat el." Dar si: "Daca cineva vrea sa fie cel dintai, trebuie sa fie cel mai de pe urma dintre toti, si slujitorul tuturor." (Marcu 9:35) O fi fiind Cristos slujitorul tuturor? Da! Caci de aceea, in numele tuturor, S-a lasat rastignit. Iata! Cel nascut dintr-o femeie, venit din vesnicii, devenit ultimul din primul. Intr'adevar: "Eu sunt Alfa si Omega, Cel dintai si Cel de pe urma, Inceputul si Sfarsitul." (Apocalipsa 22:13) dar si: "nu este niciunul mai mare decat Ioan Botezatorul" caci El, cand rostea aceste cuvinte, devenise mic pentru noi. Se scoborase la nivelul nostru spre a ne face sa pricepem cat de mici suntem noi, si cat e mare a devenit nevoia noastra de inaltare spre Imparatia lui Dumnezeu. Acolo, deci, unde cel mai mic este mai mare decat cel mai mare de aici. Nu noi, oamenii, trebuie sa stabilim ceea ce deja a stabilit Dumnezeu, noi trebuie doar sa ne invrednicim incontinuu a fi cat mai mari in iubirea de Dumnezeu. Iubire care ne spune ca "niciunul mai mare" inseamna niciunul mai mare decat cel satbilit de Dumnezeu, si "cel mai mic" inseamna cel mai mic stabilit de Dumnezeu. Dar care iata ce mare este!

FACETI DAR ROADE VREDNICE

Luca 3:8 - Faceti dar roade vrednice de pocainta voastra, si nu va apucati sa ziceti in voi insiva: "Avem pe Avraam ca tata!" Caci va spun ca Dumnezeu din pietrele acestea poate sa ridice fii lui Avraam.

                                                        Numai aceia care Il au viu in suflet pe Cristos nu mai sunt inspaimantati de moartea Lui. Iar viu in sufletul lor pe Cristos Il au aceia care devin, ei insisi, roade vrednice ale pocaintei. A-L avea viu in suflet pe Cristos inseamna, inainte de orice, a fi tu insuti mai viu decat daca nu L-ai avea.  Iar a-L alunga din suflet pe Cristos inseamna a-ti alunga propria-ti adevarata viata. Inseamna tot a trai, dar a trai altfel, a trai un surogat de viata, inseamna mai mult a muri decat a trai. Aceasta este adevarata moarte a omului, cea despre care se vorbeste de atatea ori in Biblie, si intotdeauna in sensul acesta, si anume, moartea inteleasa ca o traire fara a-L avea pe Dumnezeu in suflet. Iar a trai fara a-L avea pe Dumnezeu in suflet este ca o pedeapsa. deci iata ca ne pedepsim noi singuri, prin alungarea lui Dumnezeu din sufletele noastre, inainte de a ne pedepsi Dumnezeu. Pedeapsa lui Dumnezeu nu este altceva decat o continuare, si o completare a propriilor noastre pedepse. Noi suntem autorii pedepselor noastre. Alungarea lui Cristos din sufletele noastre se poate intampla si printr-o intelegere gresita a trairilor intru Cristos. A trai intru Cristos inseamna, iata! si a intelege, si a fi convins ca Dumnezeu poate, din orice pietre, sa ridice fii lui Avraam. Si a si facut-o, caci de-aia Simon s-a numit Petru. Deci trebuie sa intelegem pietre din suflete impietrite, adica din suflete care nu Il mai au viu in ele pe Cristos, inainte de a intelege pietre de dinafara, desi afirmatia ramane valabila si in cazul lor. Trebuie sa il avem pe Avraam ca tata, dar numai dupa ce Il avem ca Tata pe Dumnezeu. Fiii lui Avraam pot fi facuti, daca  Domnul vrea, si din pietre, pietre de dinauntru ori pietre de dinafara, dar fiii lui Dumnezeu mai ales ei insisi se fac fii, facand roade vrednice de pocainta lor. Intr'adevar, toti suntem copii ai lui Dumnezeu, urmasi ai lui Adam deci, dar fii ai lui Dumnezeu devin numai aceia care Il au, fara posibilitatea de schimbare, viu in sufletul lor pe Dumnezeu. A trai adevarat asta inseamna: a trai intru Cristos, cu ajutorul Duhului Sfant, intru Dumnezeu.

ELOI! ELOI!

Marcu 15:34 - Si in ceasul al noualea, Isus a strigat cu glas tare: "Eloi! Eloi! lama sabactani" care, talmacit, inseamna: "Dumnezeul Meu! Dumnezeul Meu! pentru ce M'ai parasit?"

                                                    Talmacit  "Dumnezeul Meu! Dumnezeul Meu! pentru ce M-ai parasit?" poate insemna, altfel inteles: "Oameni buni! Oameni buni! pentru ce nu intelegeti?" Un fel de "Saule! Saule! pentru ce ma prigonesti?"  Adica, o mustrare plina de dragoste facuta unora care, din neintelegere, Il urau pe Cristos. Si, urandu-L, L-au rastignit. Dar, rastignindu-L, si-au usurat mantuirea. Ne este greu sa intelegem cum i-ar putea numi Isus "oameni buni" pe cei care, fara sovaire, L-au trimis sa fie rastignit. Dar ca asa i-ar putea numi stim, caci El a mai strigat: "Iarta-i Tata! ca nu stiu ce fac."  Cristos stia ca va trebui sa fie rastignit si ca se vor gasi oameni s-o faca. Si inca nu putini. Rautatea acelor oameni devine bunatate la Dumnezeu, Care, din iubire pentru ei accepta sa-si dea sangele, sange dumnezeiesc devenit sange al ispasirii. Sange capabil, doar el, sa ierte pacatele tuturor oamenilor. Si nu numai sa le ierte, dar si sa le preia asupra lui,  spre a ne usura mantuirea. Pentru ca Dumnezeu nu-L va parasi niciodata pe Dumnezeu, niciodata Dumnezeu nu L-ar fi putut parasi pe Cristos. Dar oamenii, unii, da!