TOATE ISI AU VREMEA LOR

Eclesiastul 3:1 - Toate isi au vremea lor, si fiecare lucru de sub ceruri isi are ceasul lui.

Ecleziastul 3:3 - Uciderea isi are vremea ei, si tamaduirea isi are vremea ei; daramarea isi are vremea ei, si zidirea isi are vremea ei;

Ecleziastul 3:4 - plansul isi are vremea lui, si rasul isi are vremea lui; bocitul isi are vremea lui, si jucatul isi are vremea lui;

Ecleziastul 3:6 - cautarea isi are vremea ei, si pierderea isi are vremea ei; pastrarea isi are vremea ei, si lepadarea isi are vremea ei;

Ecleziastul 3:8 - iubitul isi are vremea lui, si uratul isi are vremea lui; razboiul isi are vremea lui, si pacea isi are vremea ei.

                          In aceasta viata noi, oamenii, suntem supusi trecerii timpului. E ceva care nu se vede, timpul, dar simtim cum el trece. Toate lucrurile, si bune si rele, de-a lungul vietii, isi au timpul lor. Chiar si viata fiecaruia isi are timpul ei. Creatia si-a avut timpul ei, sfarsitul isi va avea timpul lui. Dar nu cred ca este vorba despre sfarsitul creatiei, caci desi a avut un inceput si se supune trecerii timpului, creatia nu va avea sfarsit, nu va pieri, nu va fi distrusa complet. Ea se modifica, supunandu-se unor legi date de Creator, printre care si aceea a trecerii inexorabile a timpului, dar nu se va sfarsi. Dumnezeu este vesnic si neschimbator, creatia Lui este vesnica si schimbatoare. Omul, fiinta avand chipul si asemnarea lui Dumnezeu, este o altfel de creatie a Lui. Supus timpului si schimbarilor in aceasta viata, el va cunoaste vesnicia intr-o alta viata. Fiecare dintre noi suntem creatia lui Dumnezeu, deci fiecare nu vom avea sfarsit. Avem un suflet nemuritor. Sufletul, lumina divina din fiecare om, exista in fiecare om doar prin Dumnezeu. Unii simt mai mult acest lucru, altii mai putin, altii deloc. Dar indiferent de simtirea fiecaruia, sufletul exista, el este nemuritor, pus in fiecare de Dumnezeu si dus de fiecare acolo unde fiecare vrea. Unora, vointa li  se suprapune mai mult sau mai putin peste aceea a lui Dumnezeu, altora deloc, ele, vointa lor si vointa lui Dumnezeu, fiind doar paralele, deci neintalnindu-se niciodata, desi sufletul si al unora si al celorlalti, exista doar prin vointa si puterea lui Dumnezeu. Drept fiind, Dumnezeu nu a vrut ca unora sa le dea nemurirea, iar altora nu. Ne-a dat-o, le-a dat-o tuturor, lasandu-i fiecaruia posibilitatea de a-si alege felul de vesnicie. Cei al caror suflet este acum, in rastimpul supunerii noastre la trecerea timpului, paralel cu al lui Dumnezeu, vor trai intr-o vesnicie paralela cu vesnicia lui Dumnezeu.  Acum, in rastimpul supunerii noastre la trecerea timpului, fiecare lucru de sub ceruri isi are ceasul lui, si lucrul rau isi are ceasul lui, si lucrul bun isi are ceasul lui, si uciderea si tamaduirea, si ura si iubirea. Acceptand ca diavolul sa traiasca spre a intregi libertatea pe care vrea sa ne-o dea noua, oamenilor, Dumnezeu a vrut sa-i cedeze diavolului si controlul asupra unei parti, partea diavolului, a timpului trecator de acum. Dar chiar asa fiind , e linistit Dumnezeu, pentru ca El stie ca acum, in rastimpul supunerii noastre la trecerea timpului, totul  este desertaciune, si asta tocmai din cauza faptului ca totul e trecator. Totul, si binele si raul. Dar depinde de noi, de fiecare in parte, ca timpul binelui sa ni-l facem mai lung, iar timpul raului sa ni-l scurtam. Faptul ca toate isi au vremea lor nu inseamna neaparat ca toate trebuiesc infaptuite. Uciderea isi are vremea ei, dar cunoscand porunca lui Dumnezeu si dorind s-o implinim, putem transforma timpul uciderii intr-un timp al vietuirii, aceasta transformare ducandu-ne, ca si multe altele la fel, spre o vietuire in Dumnezeu. O vietuire in Dumnezeu acum, in rastimpul supunerii noastre la trecerea timpului, acum, cand totul este desertaciune, ne usureaza trecerea spre o vietuire in Dumnezeu si cu Dumnezeu atunci cand nimic nu va mai fi desertaciune, atunci cand trecere de timp nu va mai exista, pentru ca nu va mai exista timp. Cum va fi atunci, nu putem sti, dar ne putem inchipui, pentru ca o prezenta a lui Dumnezeu devenita vesnica, nu poate fi decat minunata. Iar pentru a ajunge sa traim atunci acea minunatie, trebuie sa fim acum constienti de desertaciunea a tot ce ni se intampla aici. Chiar si vietuirea de acum in Dumnezeu e o desertaciune, caci ea se supune, asemeni tuturor trairilor noastre, trecerii timpului. Acum si aici exista in fiecare vietuire in Dumnezeu a fiecarua dintre noi, o virtuala posibilitate de schimbare, o virtuala posibilitate ca aceasta vietuire sa se intareasca, sau sa slabeasca. Totul aici si acum e desertaciune. Chiar si fiecare timp al fiecarei trairi ...

                 Scriu aici si versiunea dupa Septuaginta, in traducerea lui B. Anania:

                                       Ecleziastul Capitolul 3

                   1 - Pentru orice lucru este o clipa prielnica

                        si o vreme pentru orice miscare de sub cer;

                   2 - o vreme este sa te nasti si o vreme sa mori,

                        o vreme este sa sadesti si o vreme sa smulgi ce-ai sadit;

                   3 - o vreme este sa ucizi si o vreme sa vindeci,

                        o vreme este sa darami si o vreme sa zidesti;

                   4 - o vreme este sa razi si o vreme sa plangi,

                        o vreme este sa te tangui si o vreme sa joci;

                   5 - o vreme este sa azvarli pietre si o vreme sa strangi pietre,

                        o vreme este sa imbratisezi si o vreme sa fugi de imbratisare;

                   6 - o vreme este sa cauti si o vreme sa pierzi,

                        o vreme este sa pastrezi si o vreme sa arunci;

                   7 - o vreme este sa desiri si o vreme sa cosi,

                        o vreme este sa taci si o vreme sa vorbesti;

                   8 - o vreme este sa iubesti si o vreme sa urasti,

                        o vreme pentru razboi si o vreme pentru pace.

SUFLAREA OMULUI ESTE O LUMINA

Proverbe 20:27 - Suflarea omului este o lumina a Domnului, care patrunde pana in fundul maruntaielor.

             Dumnezeu a pus aceasta lumina in noi, in fiecare, de la creatie. Indiferent de vointa omului aceasta lumina a Domnului exista; chiar si cand omul insusi si-o transfera in intuneric, o luminita sfanta tot ramane. Lumina aceasta sfanta este intruparea de dinainte de caderea omului in pacat, este cea mai curata intruchipare a ceea ce se intelege prin "dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu". Un Dumnezeu liber, si fiind El liber, si voindu-ne pe noi asemanari ale Lui, ne-a creat tot liberi. Dar aceasta libertate, rau inteleasa de om si rau folosita, l-a facut sa cada in pacat, aruncand lumina sfanta data de Dumnezeu, undeva in strafundul fiintei, care fiinta, datorita ei, s-a transformat astfel din sfanta cum era, in pacatoasa, cum a devenit. Si a devenit, si devine tot mai pacatoasa, uitand sa-L puna pe Dumnezeu acolo unde Ii este locul, loc mare de drept, dar foarte mic de fapt. Cand, conducand o masina, ajungem la o curba, iar masina se poate inscrie in curba, acest lucru i se datoreaza lui Dumnezeu, care i-a dat stiinta omului sa fabrice acea masina, cu sistemul ei de directie cu tot. Dar cati dintre noi, in timp ce ne inscriem in tot felul de curbe, ale drumurilor si ale vietii, suntem constienti de ce ni se intampla, si Ii multumim lui Dumnezeu ca am trecut cu bine acea curba? L-am exilat pe Dumnezeu undeva la periferia trairilor noastre, am aruncat lumina sfanta data de Dumnezeu, undeva in strafundul fiintei noastre. Si de multe ori, si pentru cei mai multi dintre noi, chiar in timp ce vorbim despre Dumnezeu in diverse conversatii ale unor diverse momente ale vietii, Il lasam acolo, exilat, acolo, in niste strafunduri pe care, de cele mai multe ori, nici noi nu ni le banuim. Cu toate acestea, luminita aceea sfanta ramane, acolo, in acele strafunduri, desi Dumnezeu a pus-o la locul ei, adica in cel mai luminos loc al sufletelor noastre, locul lui Dumnezeu. Desi micsorata printr-o alungare intr-o uitare aproape continua, luminita supravietuieste, caci dumnezeiasca fiind, ea nu poate pieri, asa cum nu poate pieri sufletul nostru, din moment ce el vietuieste printr-o vointa divina. Aceasta alungata luminita va fi, in ziua judecatii, martorul nostru, al fiecaruia. Aceasta lumina a Domnului, patrunsa pana in fundul maruntaielor si aruncata in strafunduri, aceasta suflare a omului care inseamna de fapt indumnezeirea lui, este vesnic nepieritoare, asa cum vesnic nepieritor este Cel de la care am primit-o. Din alungata in aceasta viata, ea va redeveni luminoasa la judecata. Si, functie de viata noastra de acum, ea va ramane vesnic luminosa, trecand in viata vesnica, sau vesnic intunecata, trecand in moarte vesnica, moarte care va fi tot un fel de traire, insa in lipsa lui Dumnezeu, in intunericul neprezentei luminii Lui. Caci drept fiind, Dumnezeu nu a putut face unele suflete nemuritoare, iar altele muritoare. El le-a facut pe toate nemuritoare, lasandu-le sa-si aleaga felul de nemurire. Suflarea omului este o lumina a Domnului, iar lumina Domnului nu poate pieri. Ea poate lipsi, in iad. Ea ramane vesnica, in Rai. 

           Scriu aici si versiunea Septuaginta, in traducerea lui B. Anania:

Proverbe 20:27 - Suflare oamenilor le este lumina Domnului, cea care sfledereste adancurile inimii.                                                                    

        

URATI RAUL

Psalm 97:10 - Urati raul, cei ce iubiti pe Domnul! El pazeste sufletele credinciosilor Lui, si-i izbaveste din mana celor rai.

                     Pentru ca sa fie suflet adevarat, sufletul meu trebuie sa fie plin de credinta falnica, mareata, frumoasa, asemenea muntilor lui Dumnezeu, dar mai de neclintit decat ei. Depinde de mine sa fie asa, caci Dumnezeu mi-a dat libertatea de a-mi intari credinta in El, pe care chiar El a pus-o acolo, sau de a o topi, ca pe un munte de ceara. Cei care iubesc raul  au in suflet o credinta ca de ceara, care repede, dar pe nesimtite, se poate topi. Cei care urasc raul, iubindu-L pe Domnul, au in suflet o credinta falnica, mareata, frumoasa, asemeni muntilor lui Dumnezeu. Numai pe astfel de suflete le pazeste Dumnezeu, si le izbaveste din mana  celor rai. Adica a acelora cu sufletele pline doar de o credinta ca de ceara. Si chiar daca in afara ei sunt stapanii unor munti falnici, mareti si frumosi, sufletul lor este mic si usor de topit. Dumnezeu ingaduie ca astfel de oameni sa fie stapanii unor munti. Sau sa creada ei ca sunt, caci Stapanul adevarat este numai Dumnezeu. Credinta ca de ceara din sufletul lor ii face rai pe acei oameni, ei punandu-si in muntii ai caror stapani se cred a fi, o incredere mai mare decat aceea pe care si-o pun in Dumnezeu. Ei cred ca vor merge inaintea lui Dumnezeu cu muntii aceia, si nu cu credinta lor ca de ceara. Din mana unor astfel de oameni ii izbaveste Dumnezeu pe cei care urasc raul, pe cei care au muntele in sufletul lor si nu in afara lui.

MUNTII SE TOPESC

          Psalm 97:5 - Muntii se topesc ca ceara inaintea Domnului intregului pamant.

             Credinta inseamna si a crede ca Dumnezeu poate muta muntii din loc, facand ca muntele care este acuma aici, sa fie in secunda urmatoare dincolo. Iar pentru mine, care cred in Dumnezeu, nici nu are importanta daca acest lucru se intampla cu adevarat sau nu, pentru mine nu este important daca muntele acesta se afla aici sau acolo, e important sa cred ca muntele poate fi mutat de Dumnezeu, atunci cand vrea El s-o faca si acolo unde vrea El s-o faca. Iar daca muntele se gaseste acum aici si nu acolo, sau acolo si nu aici, este pentru ca Dumnezeu vrea sa fie asa. Pentru mine nu e important daca muntele acesta se afla aici sau acolo. Caci iata! daca vrea Dumnezeu poate topi muntii ca ceara. Peste tot pe Pamant muntii se afla acolo unde vrea Dumnezeu sa fie, El i-a pus acolo sau aici, si sunt falnici, si mareti, si frumosi muntii lui Dumnezeu. La fel cum falnica, si mareata, si frumoasa trebuie sa fie si credinta mea in Dumnezeu. Trebuie sa fie ca un munte credinta mea, si mai mult decat atat, pentru ca daca muntii pot fi mutati din loc, credinta mea in Yahveh nu trebuie sa poata fi. Exista tot felul de falsi dumnezei, tot felul de nedumnezei, care incearca cu vartosenie sa-mi mute credinta, asa cum Dumnezeu Adevarat Yahveh muta muntii; sau sa-mi topeasca credinta, asa cum muntii se topesc ca ceara inaintea Domnului. A Acelui Domn care vrea ca credinta pe care El a pus-o in sufletul meu, sa fie falnica, mareata, frumoasa, asemeni muntilor lui Dumnezeu. Dar mai de neclintit decat ei.                                                             

ASA SUNT CEI RAI ...

Psaml 73:12 - Asa sunt cei rai: totdeauna fericiti, si isi maresc bogatiile.

Cei rai sunt "totdeuna fericiti", dar altfel fericiti decat cei care sunt cristic fericiti. Sa ne amintim cum spunea Cristos: sunt fericiti cei saraci cu duhul, fericiti cei blanzi, fericiti cei flamanzi si setosi dupa dreptate, fericiti cei milostivi, fericiti cei cu inima curata, fericiti cei facatori de pace, fericiti cei prigoniti pentru  dreptate. Acestia sunt fericitii care acum plang, dar va veni si randul lor la veselie. Ceilalti sunt fericitii care acum se veselesc, dar va veni si randul lor la plans. Primii sunt fericitii buni, ultimii sunt fericitii rai. Cei dintai sunt fericitii intru Dumnezeu, cei din urma sunt fericitii intru ei insisi. Adevarata fericire este numai fericirea data de Dumnezeu. Fericirea data de oameni care se cred dumnezei e o amagire. Un om poate face fericit un alt om numai prin Dumnezeu. Cei rai nu vor putea fi niciodata fericiti in acest fel, tocmai pentru ca sunt rai. Rautatea lor le da o fericire amagitoare. Cum amagitoare este si marirea bogatiilor lor, atunci cand ea nu este facuta prin Dumnezeu, pentru Dumnezeu. Cu ce vor fi ingropati bogatii rai? Cu amagirea bogatiei lor? Nici macar cu atat! Ingropaciunea nu este o amagire, ca bogatia. Atat fericitii buni cat si fericitii rai vor ajunge sa traiasca momentul ingroparii lor. Primii, cu 'saraca' lor fericire, ceilalti cu bogata lor amagire. Atat fericitii buni cat si fericitii rai, vor ajunge sa traiasca momentul iesirii lor din ingropare. Atunci cei dintai vor avea o fericire bogata, cei din urma o fericire saraca. Si s-ar putea sa fie atat de saraca fericirea lor, incat vor fi neputinciosi sa si-o mai imbogateasca... Nu am vrut sa spun aici ca saracia ar fi o virtute iar bogatia o nerusinare. Stim ca exista saraci nerusinati, ca si bogati virtuosi. Am vrut numai sa spun ca tot ce suntem, tot ce facem, tot ce avem trebuie sa se raporteze la un singur model: Dumnezeu.

            Scriu aici si varianta dupa Septuaginta, in traducerea lui B. Anania:

Psalm 72:12 - Iata, acestia sunt pacatosii, si sunt infloritori; inca in veacul acesta au dobandit averi! 

SA NU RAMANA DE RUSINE

Psalm 69:6 - Sa nu ramana de rusine, din pricina mea, cei ce nadajduiesc in Tine, Doamne, Dumnezeul ostirilor! Sa nu roseasca de rusine, din pricina mea, cei ce Te cauta, Dumnezeul lui Israel!

                  A ne iubi aproapele inseamna si ca , aproapele nostru, oricare ar fi el, sa nu ramana de rusine din pricina noastra. A ne face de rusine aproapele e o rusine la fel de mare ca si aceea de a ne face noi insine de rusine. Rusinea noastra, si facuta de noi, rusinea aproapelui nostru, inseamna neiubire de tine si de aproapele tau, deci neiubire de Dumnezeu. A fi umil, a fi bun, a fi iertator nu inseamna a te face de rusine. A fi umil, a fi bun, a fi iertator sunt niste virtuti, a te face de rusine e un defect, care defect iti usureaza caderea in pacat. Sunt rusinati nu cei care se umilesc chiar, pentru a-si ajuta aproapele, ci sunt rusinati cei care se ingamfa, neajutandu-l. Ei, acei ingamfati, orbiti de lacomiile lor, n-au timp si nici atentie pentru a observa ca se fac sigur singuri de rusine. Si ca isi fac de rusine si pe cei apropiati lor. Sperantele celor ingamfati sunt zdrobite de nesimtirea lor, fara ca ei macar sa-si dea seama. Iar cand isi vor da seama, s-ar putea sa fie prea tarziu pentru ei. I-ar putea salva transformarea ingamfarilor lor in umilinta, in bunatate, in iertare. Daca, dandu-si seama ce au facut, ar rosi de rusine, ar putea fi recuperati. Iar apoi, traindu-si pana la capat recuperarea, ar putea fi salvati, caci o salvare este necesara si pentru aceia care, facandu-i de rusine pe altii, se fac ei mai intai de rusine.

       Scriu aici si versiunea dupa Septuaginta, in traducerea lui B. Anania:

Psalm 68:6 - Cei ce Te asteapta pe Tine sa nu fie rusinati din pricina mea, Doamne! Doamne al puterilor, si nici din pricina mea sa fie infruntati cei ce Te cauta pe Tine, Dumnezeul lui Israel.

O DATA A VORBIT DUMNEZEU

   Psalm 62:11 - O data a vorbit Dumnezeu, de doua ori am auzit ca "Puterea" este a lui Dumnezeu.

                      Si cand nu ne vorbeste trebuie sa-L auzim pe Dumnezeu, incontinuu trebuie sa stim ce ne spune El. Si sa facem. Iar cand ne vorbeste o data, trebuia sa-l auzim de doua ori, sau de trei ori, sau de o suta. De cate ori este nevoie. Trebuie auzit inmiit Dumnezeu. Si ascultat tot la fel.  Dumnezeu nu se asculta cum se asculta un om, cuvintele lui Dumnezeu nu se asculta cum se asculta o cuvantare. O data vorbeste Dumnezeu, de doua ori Il auzim noi, si de mii si mii de ori trebuie sa luam aminte la ce ne spune El. Viata toata ar trebui sa ne fie o permanenta luare aminte la cele spuse de Dumnezeu. Luare aminte si implinire. 
              Scriu aici versiunea dupa Septuaginta, in traducerea lui B. Anania:
   Psalm 61:11 - Dumnezeu a vorbit o data, eu doua lucruri am auzit: ca puterea e a lui Dumnezeu, si a Ta, Doamne, este mila;

EU ZIC

Psalm 55:6 - Eu zic: "O! daca as avea aripile porumbelului, as zbura si as gasi undeva odihna!"

               Spiritul Sfant a luat chip de porumbel. Eu zic: 'O! daca as avea Spirit Sfant as zbura si as gasi undeva odihna!' Ne-a binecuvantat Dumnezeu prin trimitere de Spirit Sfant peste noi, peste toti. Noi trebuie doar sa-L primim.                                  

LA TINE, DOAMNE, IMI INALT SUFLETUL.

                              Psalm 25:1 - La tine, Doamne, imi inalt sufletul.

            Chiar si cei care nu cred in Yahveh simt nevoia sa-si inalte sufletul. O viata fara inaltarea sufletelor ar fi ca o moarte. Dar si o inaltare de suflet spre nimic nu e inaltare. Iar in ceruri exista numai un singur Dumnezeu - Yahveh. Doar spre El ne putem inlta sufletul, iubindu-L. Cand iubim intens si adevarat o alta persoana, simtim cum ni se inalta sufletul. Aceasta pentru ca iubirea adevarata, in orice forma s-ar prezenta ea, Il include si pe Dumnezeu. Noi spunem ca iubim o alta persoana, si asa este, dar iubirea aceasta Il cuprinde si pe Dumnezeu, cu sau fara stiinta noastra. Nu poate exista iubire de orice altceva  fara Dumnezeu. De aceea cei care iubesc cu adevarat, indiferent de tinta iubirii, simt cum li se inalta sufletul, iar acest lucru se intampla tocmai pentru ca, de cele mai multe ori chiar si inconstient din partea omului, in orice iubire exista Dumnezeu. Cand, iubind, simtim cum ni se inalta sufletul, el se inalta cu-adevarat spre Dumnezeu. Si inaltandu-se spre Dumnezeu, simtim cum se inalta si spre persoana iubita. Iubirea ne inalta sufletul tocmai pentru ca Dumnezeu este prezent in iubire. O iubire fara Dumnezeu e ca cerul fara Yahveh: nu exista! Iubirea omului pentru om Il contine obligatoriu si pe Dumnezeu. Iubirea este sentimentul curat de la om la om, prin Dumnezeu. Iar cand tinta iubirii sete chiar Dumnezeu, atunci ea, iubirea, este sentimentul curat de la om la Dumnezeu, prin ingeri. Deci adevaratul mijlocitor al iubirilor omenesti este Dumnezeu, iar mijlocitorii iubirii divine sunt ingerii. Si sfintii. De aceea simtim ca ni se inalta sufletul cand iubim. Iubirea este cel mai umplut de divinitate sentiment omenesc. Senzatia de inaltare a sufletului atunci cand iubim este dovada...                                                      

UNDE ERAI TU ...?

Iov 38:4 - Unde erai tu cand am intemeiat pamantul? Spune daca ai pricepere.

Iov 38:5 - Cine i-a hotarat masurile, stii? Sau cine a intins funia de masura peste el?

Iov 38:6 - Pe ce sunt sprijinite temeliile lui? Sau cine i-a pus piatra din capul unghiului,

Iov 38:7 - atunci cand stelele diminetii izbucneau in cantari de bucurie, si cand toti fiii lui Dumnezeu scoteau strigate de veselie?

                  Piatra din capul ungiului existentei noastre a pus-o Dumnezeu. A pus-o atunci, demult la intemeierea lumii, caci o lume fara piatra la capul ungiului nu ar putea exista, s-ar prabusi... A pus-o o data, atunci, dar, simbolic, o pune de milioane de ori, si anume, de fiecare data cand fiecare dintre noi ajungem sa intelegem ce inseamna asta. Cantau atunci de bucurie stelele, si canta de atunci incontinuu. Muzica stelelor, pe care doar unii o pot auzi, si si mai putini intelege... E nevoie de aparate sofisticate pentru a o auzi, e nevoie de multa credinta pentru a o intelege... Sufletele fiilor lui Dumnezeu, care o aud si o inteleg, scot strigate de bucurie. Ei sunt insa mult prea putini fata de asteptarile Intemeietorului. Se vede aceasta si din cat de putini au fost fiii lui Dumnezeu atunci cand cantarea unei stele strabatea lumea spre a anunta coborarea printre noi a Pietrei de la capul unghiului. Au fost doar cativa pastori si trei magi. Atunci au fost atatia doar, dar momentul e retrait, mai mult sau mai putin adevarat, de milioane de ori. Ii place simplitatea lui Dumnezeu, la fel cum Ii place sinceritatea,  El le simte pe amandoua, traite sau netraite, la toti. Si Ii place frumusetea lui Dumnezeu. Caci ce poate fi mai frumos decat stele cantand, pastori bucurandu-se, si trei magi rasplatind Bucuria? Minunat de simplu si infiorator de frumos!

                 Scriu aici si versiunea dupa Septuaginta, in traducerea lui B. Anania:

Iov 38:4 - Unde erai cand Insumi intemeiam pamantul? Hai, spune-mi, daca stii!

Iov 38:5 - Stii oare cine-anume i-a hotarat masuri, sau cine-a pus o plasa de funii peste el?

Iov 38:6 - si, daca-l tin pilastrii, in ce sunt ei infipti? sau cin'i-a pus tarie de piatra unghiulara?

Iov 38:7 - hai, cine? toate-acestea cand stele se nasteau, si ingerii mei, toti, Ma preamareau in cor.

DACA N-ARE INCREDERE DUMNEZEU

Iov 4:18 - Daca n-are incredere Dumnezeu nici in slujitorii sai, daca gaseste El greseli chiar la ingerii sai...

Dumnezeu are incredere in oameni asa cum are in ingeri. Ne putem apropia de ingeri noi, oamenii. Acest lucru nu trebuie insa sa ne ingamfe. Cei ingamfati gresesc, gresesc intotdeauna.  Gresala duce la pierderea increderii. Iar daca noi putem sa nu ne pierdem niciodata increderea in Dumnezeu, caci niciodata Dumnezeu nu greseste, trebuie sa ne reamintim des ca noi gresim mereu, si de aceea este drept ca Dumnezeu sa-Si piarda increderea in noi. Pe toate le hotareste Dumnezeu, dar repetatele noastre greseli singuri ni le hotaram. Cand spunem ca le hotareste pe toate, trebuie sa ne gandim ca Dumnezeu poate spune: "Pun inaintea ta binele si raul. Tu alege binele, te indemn Eu, dar tu poti si sa nu-l alegi, tu poti alege raul. Hotararea Mea este ca tu sa poti alege; asa cum si Eu pot sa aleg..."  Adica Dumnezeu a hotarat, atunci cand a le-a hotarat pe toate, ca noi sa avem puterea de a alege, si ce mare putere este aceasta!  ceea ce inseamna si sa avem responsabilitatea alegerilor noastre. Deci noi, fiecare, ne facem responsabili de faptul ca ajunge Dumnezeu sa-Si piarda increderea in noi.

               Scriu aici si versiunea dupa Septuaginta, in traducerea lui B. Anania:

Iov 4:18 - Ca daca nu se'ncrede nici chiar in servii Sai, si daca chiar in ingeri El afla ceva stramb...

 

ADU-TI AMINTE, TE ROG

Iov 4:7 - Adu-ti aminte, te rog: care vinovat a pierit? Care oameni neprihaniti au fost nimiciti?

              Trebuie sa ne fie frica mai mult de noi insine decat de Dumnezeu. Dreptatea lui Dumnezeu ne da dreptul sa ne micsoram frica de Dumnezeu. Trebuie sa fim convinsi ca Dumnezeu pedepseste doar gresala. Pedeapsa de care putem scapa, daca intram, meritat, in iubirea lui Dumnezeu. Iar a intra in iubirea de Dumnezeu inseamna a-I accepta iubirea. Dumnezeu ne iubeste neconditionat, numai noi credem ca El ne impune nu mai stim cate conditii. Noi credem ca implinirea legilor este o impunere. Faptul ca avem si  posibilitatea de-a nu le implini e o dovada a adevarului ca Dumnezeu nu ne conditioneaza iubirea. El vrea doar ca iubirea sa fie, sa ramana iubire. Dumnezeu spune: "Nu ucide!" ceea ce mai poate insemna: "Nu uri!" adica: "Ramai in iubire!" Si tot asa, cu tot decalogul, si nu numai. Numai ca unii inteleg sa implineasca voia lui Dumnezeu, care voie a lui Dumnezeu este spre binele nostru, Lui neputand sa-I fie rau, Lui, care este Binele Suprem. Iar altii inteleg sa nu-I implineasca voia. Un Dumnezeu drept nu-i poate trata pe ultimii ca si pe primii. El le da sansa ultimilor sa ajunga printre primii, si ii lasa pe primii sa cada intre ultimii. Dar nu-i trateaza la fel.

Scriu aici si versiunea Septuaginta, in traducerea lui B. Anania:

Iov 4:7 - Adu-ti aminte: care din cei curati s-a stins? sau cand pierit-au oare cei drepti, cu toti ai lor?                                                                 

SI ACUM, CAND ESTE VORBA DE TINE, ESTI SLAB!

Iov 4:5 - Si acum, cand este vorba de tine, esti slab! Acum, cand esti atins tu, te tulburi! Nu este frica ta de Dumnezeu sprijinul tau?
Iov 4:6 - Nadejdea ta nu-i neprihanirea ta?

Frica de Dumnezeu trebuie sa fie sprijinul nostru, dar o frica plina de speranta si intelegere, o frica plina de iubire. O evlavie. De cel pe care-l iubesti nu-ti poate fi teama ca te va pedepsi, ci iti poate fi teama ca tu ii vei gresi, nemeritandu-i iubirea. Iar daca acest lucru este valabil in relatiile dintre noi, oamenii, cu atat mai valabil devine el in relatiile dintre om si Dumnezeu. Stim ca Dumnezeu ne iubeste, dovada suprema fiind sangele Fiului Sau. Si atunci cum am putea noi sa nu-L iubim? Pentru ca El ne iubeste si pentru ca Il iubim, nu trebuie sa ne fie frica, sau, mai bine-zis, nu trebuie sa ne fie frica asa cum ne este frica de un om. Adica, trebuie sa ne fie frica de noi, de aplecarile noastre inspre a gresi, inainte de a ne fi frica de Dumnezeu. Sangele lui Isus a turnat multa iubire in aceasta frica. Aceasta multa iubire pusa in frica noastra de Dumnezeu, de catre Dumnezeu, inseamna si sa-I intelegem si sa-I aprobam micile pedepse. El stie mai bine cat le meritam. Si chiar, asemeni lui Iov, marile pedepse, macar ca la Iov nu despre o pedeapsa a fost vorba...Iubirea de Dumnezeu trebuie sa fie mai mare decat orice chin. "Trairile-Iov" trebuie sa fie trairile fiecaruia, caci fiecare suntem, in mai mica sau mai mare masura, niste Iovi. Iar cu cat suntem in mai mare masura Iov, cu atat suntem mai iubiti de Dumnezeu, cu atat mai mult devenim oameni ai lui Dumnezeu. Si, in cele din urma, ce inseamna o durere temporara fata de fericirea vesnica? Cei care vor sa ajunga la fericirea eterna nestiind sa renunte, uneori, la fericirea temporara, nu o merita nici pe una, nici pe cealalta. Cine intelege si traieste acest adevar devine liber, asemeni lui Iov. Liber fata de durerile pamantesi, dar "inlantuiti" intr-o mare iubire de Dumnezeu. Tocmai aceasta iubire ii face liberi. Aceasta este o relatie care trebuie sa ne stapaneasca: iubirea ne da libertatea, libertatea ne mareste iubirea. Si dintr-o iubire marita, intr-o iubire si mai marita, ajungem sa traim intr-o libertate care, la fel ca pe Iov, ne face imuni la durerile pamantesti. Asa intelegem ca durerile acelea nu sunt dureri, sunt altceva. Sunt insemne ale iubirii noastre de Dumnezeu.

  Scriu aici si traducerea lui B. Anania, dupa Septuaginta:

Iov 4:5 - acum, cand si pe tine durerea te-a atins, te-ai aruncat asupra-i...

Iov 4:6 - Ce? frica ta de Domnul e oare nebunie? si tot asa nadejdea? si calea ta cea dreapta? 

EL A FACUT CE ESTE BINE

2 Cronici 25:2 - El a facut ce este bine inaintea Domnului, dar cu o inima care nu era intru totul data Lui.

      O inima care nu este data intru totul lui Dumnezeu dezvaluie un suflet numai in parte dedicat Lui. Dumnezeu cunoaste inaintea fiecaruia dintre noi cat de mare este iubirea pe care I-o purtatam. Masura de apreciere a acestei iubiri ar trebui sa fie aceeasi pentru om, ca si pentru Dumnezeu. Dar din pacate, pentru marea majoritate dintre oameni, nu este asa. Cei mai multi dintre noi credem ca Dumnezeu poate fi iubit cu iubirea cu care ii iubim pe alti oameni. Dar nu este tocmai asa, iubirea pentru Dumnezeu trebuie sa fie divina si fara conditii. In iubirea pe care I-o purtam lui Dumnezeu, cuvantul "daca"  nu ar trebui sa existe. "Daca" reveleaza o inima care nu este intru totul data lui Dumnezeu. "Iubeste-L pe Dumnezeu!" pus inainte de "Iubeste-ti aproapele!" inseamna nu numai intaietatea iubirii de Dumnezeu, dar si deplinatatea acestei iubiri. Dumnezeu trebuie iubit separat si altfel decat ne iubim aproapele. Dar nu-L putem iubi pe Dumnezeu, fara sa ne iubim aproapele si nici nu trebuie sa ne iubim aproapele inainte si mai mult decat Il iubim pe Dumnezeu. Ceea ce inseamna ca nu ne putem iubi aproapele neiubindu-L pe Dumnezeu. Cand este vorba insa despre a ne dedica inima lui Dumnezeu, acest lucru trebuie facut integral, cu multa osardie si cu multa bucurie. Iubirea de Dumnezeu, adica o inima intrutotul daruita Lui, este aducatoare de mare fericire. Suntem fericiti noi , fiecare, inaintea lui Dumnezeu, ca Il iubim din toata inima pe Dumnezeu. E fericit Dumnezeu, impreuna cu fiecare, ca fiecare il iubim din toata inima pe Dumnezeu. Iar modelul fiecaruia in aceasta iubire trebuie sa fie iubirea cu care Dumnezeu ne iubeste pe fiecare. O iubire de Dumnezeu care nu ne umple inima, arata ca nu Il intelegem pe deplin pe Dumnezeu, neiubindu-L pe deplin. Deplinatea iubirii de Dumezeu este masura iubirii de care fiecare suntem capabili.                                                                        

SI A SUFLAT DE TREI ORI

1 Imparati 17:21 - Si a suflat de trei ori asupra copilului si L-a chemat pe Domnul, zicand: "O, Doamne, Dumnezeul meu, sufletul acestui copil sa se intoarca in el!"

1 Imparati  17:22  -  Si asa s-a facut, si copilul a avut glas...

Sufletul este ceva care poate parasi corpul nostru= moarte, dar care se poate intoarce in el=inviere. Sufletul este nemuritor, caci altfel ce rost ar mai avea intoarcerea unui suflet mort intr-un corp deja mort? Dar oare sufletele care parasesc corpurile, care suflete nu pot muri, unde salasuiesc ele dupa parasirea corpului? Nu stim precis, dar un loc al salasuirii lor trebuie sa existe., indiferent de cum ii spunem noi acelui loc. Dar putem sti ca e un loc aflat undeva, deasupra noastra. De acolo vor cobori sufletele tuturor atunci cand toti vom fi inviati.

( Traducerea citatului biblic este aceea a lui B. Anania, dupa Septuaginta)

DACA UN OM

1 Imparati 8:38 - Daca un om, daca tot poporul Tau Israel va face rugaciuni si cereri, si fiecare isi va cunoaste mustrarea cugetului lui si va intinde mainile spre casa ceasta,
1 Imparati 8:39 - asculta-l din ceruri, din locul locuintei tale, si iarta-l; lucreaza si rasplateste-i fiecaruia dupa caile lui, Tu, care cunosti inima fiecaruia, caci numai Tu cunosti inima tuturor copiilor oamenilor.

Nu ne putem ruga oricum, rugandu-ne fara noima, doar stiind ca este bine sa ne rugam, si ca Dumnezeu, Bun fiind, ne primeste si asa rugaciunea. Dumnezeu, inainte de a ne aseza in rugaciune, ne citeste inima, cu toate inscrisurile dinlauntrul ei. Doar o inima curata, adica bine inscriptionata, se roaga cu-adevarat curat. E greu sa ajungem sa avem o inima curata. Si, totusi, e asa de usor! Trebuie doar sa ne constientizam pacatele facute, macar cele savarsite in ultimul rastimp, sa ne mustram propriul cuget pentru facerea lor, si sa ne promitem, fiecare siesi, dar mai ales lui Dumnezeu, ca nu le vom mai repeta. Astfel, din aproape in aproape, ajungem sa devenim oameni cu inima curata. Momentul rugaciunii este, trebuie sa fie, momentul intalnirii noastre spirituale cu Dumnezeu. Dumnezeu ne cunoaste pe fiecare, trebuie ca fiecare sa cautam sa-L cunoastem pe Dumnezeu cat mai bine, pentru ca intalnirea noastra din momentele rugaciunii, sa fie cat mai adevarata, si mai ales, in ce ne priveste, cat mai sincer traita. Rugaciunile sincere izvorasc trairi sincere. Iar a ne duce spre rugaciune neavand aceasta sinceritate, a ne duce spre rugaciune nepocaiti, cu un cuget nemustrat, este mai rau decat a nu ne duce deloc. Caci ducandu-ne asa, ca la un fel de spectacol, inseamna a-L ofensa pe Dumnezeu, incercand sa-L inselam, cu credinta ca ii putem ascunde, Lui, nesinceritatea noastra. Nu ne putem ascunde de Dumnezeu, Lui nici macar o frantura de gand nu I-l putem ascunde. Noi, simpli copii de oameni, sa nu incercam sa-L amagim pe Dumnezeu, caci, la final, cei amagiti vom ramane noi. Trebuie sa ne coboram adanc in noi insine, spre a ne putea inalta, mareti, spre Dumnezeu. Iar amagire aceasta inaltare nu poate fi. Decat pentru aceia care cred ca Il pot amagi pe Dumnezeu, si, de aceea, si incerca sa-L amageasca.

ADEVARAT SA FIE OARE?

1 Imparati 8:27 - Adevarat sa fie oare ca Dumnezeu va locui cu oamenii pe pamant? Ca daca cerul si cerul cerurilor nu Te incap, cum o va face casa aceasta, pe care eu i-am zidit-o numelui Tau?

1  Imparati 8:29 - Si sa fie ochii tai deschisi spre casa aceasta ziua si noaptea, spre locul despre care Tu ai zis: "Numele Meu va fi acolo!"  ca sa auzi rugaciunea cu care robul tau te roaga in locul acesta, ziua si noaptea.

     Fiind peste tot, Dumnezeu este si aici. Fiind si aici, acum, Dumnezeu poate fi oriunde, oricand. Cerurile si cerurile cerurilor nu Il pot cuprinde. Dar Dumnezeu poate fi  foc nemistuitor sau foc mistuitor, poate fi  duh, poate fi  lumina, poate fi un sentiment, o iubire, poate fi cuvant, poate fi sus, poate fi jos, poate fi susurul unei adieri usoare, a putut  fi un Om plimbandu-Se printre noi. Dumnezeu poate fi orice, neputand fi nimic, Dumnezeu poate fi oriunde, neputand fi nicaieri. Dumnezeu este oricand, El existand dinainte de creatie si neputand avea sfarsit. Dumnezeu e mare, putand fi si mic, fara a fi niciodata mic. Dumnezeu-Acesta e si Dumnezeu-Acela, El ii cuprindepe toti dumnezeii din ceruri si din cerurile cerurilor. Dumnezeu este un Dumnezeu pe care cerurile si cerurile cerurilor nu Il pot cuprinde, dar care cuprinde in El cerurile si cerurile cerurilor. Dumnezeu este un Dumnezeu pe care o casa zidita de maini omenesti nu Il poate cuprinde, dar care poate fi cuprins de cerul coborat intr-o casa zidita. Dumnezeu e putere, Dumnezeu e forta, Dumnezeu e dragoste, Dumnezeu e bunatate, Dumnezeu e dreptate, El nefiind cate putin din fiecare, ci fiind tot in toate. Dumnezeu e Viata.

(Traducerea citatului biblic este aceea a lui B. Anania, dupa Septuaginta.)

DAR IMPARATUL A ZIS

    2 Samuel 24:24 - Dar imparatul a zis lui Aravna: "Nu! Vreau s-o cumpar de la tine pe pret de argint, si nu voi aduce Domnului Dumnezeului meu arderi de tot care sa nu ma coste nimic." Si David a cumparat aria si boii cu cincizeci de sicli de argint.

Nu pot fi cadouri fara valoare arderile de tot, cadouri care sa nu ne coste nimic. Ebraicul "goran" insemana ofranda de orice fel. Dar daca nu sunt sacrificate pe jertfelnice, ofrandele nu-si indeplinesc rostul, raman simple cadouri. Orice ardere de tot adusa in cinstea Domnului, trebuie sa coste ceva, si nu neaparat sicli de argint, nu neaparat un pret material, cat mai ales o dovada ca, intradevar, Il intelegi si-L iubesti pe Dumnezeu. Asa cum  El te iubeste pe tine, asa cum El ne iubeste pe noi toti, caci de aceea a voit ca singurul Sau Fiu sa fie o ofranda scumpa facuta pentru noi. Si la fel de mult ne iubeste si Fiul lui Dumnezeu, caci de aceea a acceptat El scoborarea pe pamant si sacrificiul care stia ca-L asteapta aici. Nu poti astepta ca cineva sa se sacrifice pentru tine fara ca tu, la randu-ti, sa faci sacrificii. Si nici nu e un sacrificiu mare cel pe care ni-l cere Dumnezeu, pentru ca El ne cere doar sa-L iubim asa cum ne iubeste si El, iar o iubire reciproca e, intotdeauna, aducatoare de fericire. Dar iubirea aceasta a noastra pentru El trebuie sa fie atat de curata, si atat de adevarata incat sa devina capabila sa accepte orice sacrificiu din partea noastra. Asa cum iubirea Lui pentru noi a acceptat orice sacrificiu, inclusiv cel suprem. Dumnezeu stie mai bine decat omul ca ofrande care sa nu coste nimic, daca exista, nu sunt adevarate, nu sunt implinitoare. Ofrandele care nu costa nimic sunt doar o inselaciune. Iar dragoste adevarata fara arderi de tot reciproce nu exista. Sa arzi din dragoste de Dumnezeu este cea mai frumoasa ofranda. Sa-ti simti sufletul arzand cand Il simti aproape pe Dumnezeu este dovada suprema ca tu existi ca asemanare a Lui. Si pentru ca dragostea adevarata presupune reciprocitate - nu poti iubi pe cine nu te iubeste dar si nu poti fi iubit de cine nu il iubesti, caci iubirea ar fi doar pe jumatate implinita, deci n-ar fi intreaga, deci n-ar fi curata, deci n-ar fi adevarata, indiferenta prin non-simtire a unei parti anuland simtitoarea pasiune a celeilalte - iubinu-L asa de mult pe Dumnezeu, fiind capabil tu de o astfel de iubire, poti fi sigur ca si Dumnezeu te iubeste. Dumnezeu Insusi ne-a dat aceasta capacitate de a iubi. Dumnezeu isi poate alege alesii. Iar un semn al alegerii este aceasta simtire sufleteasca a dragostei pentru Dumnezeu. Dragoste care, automat aproape, se transpune in fapte de viata, faptele fiind oglinda dragostei. "Iubeste-L pe Dumnezeu, iar in rest fa ce vrei tu!" spune Sf. Augustin. A-L iubi pe Dumnezeu inseamna a te lasa iubit de Dumnezeu, iar a te lasa iubit de Dumnezeu inseamna a face numai ceea ce stii ca ii place Lui. Niciodata Dumnezeu nu o sa-l iubeasca pe diavol pentru ca niciodata diavolul nu o sa se lase iubit de Dumnezeu.

ISUS CRISTOS ESTE ACELASI (2)

                  Evrei 13:8 - Isus Cristos este Acelasi, ieri si astazi si in veci !

Neintelegerea, incapatanarea si nehotararea noastra nu-L pot impiedica pe Cristos sa fie Acelasi, ieri si astazi si intotdeauna. Neintelegerea, incapatanarea si nehotararea de care dam dovada, in fiecare zi de mai multe ori, il supara pe Cristos, la fel ca si pacatele pe care, cu indiferenta, si chiar dezinvoltura uneori, le facem. De aceea, iubindu-ne mult, El S-a facut Mantuitorul Nostru. Si S-a facut si Mangaietor, adica Paraclet, care poate fi si Aparator, Ajutor, Sfetnic. Si, pentru ca sa simtim mai viu si mai intens mangaierile lui Dumnezeu, El a simtit nevoia sa ne trimita, dupa Inaltare, un alt Mangaietor, dar Acelasi Dumnezeu, care sa ramana cu noi in veac. Desi altul, acest Mangaietor este Acelasi cu Isus, cu Dumnezeu, El este Dumnezeu. El, Mangaietorul este, de atunci, oriunde si oricand cu noi, printre noi, sfatuindu-ne si mangaindu-ne pe toti, adica pe fiecare. Noi trebuie numai sa-L simtim si sa-L primim asa cum este. Primindu-L, lasandu-ne sfatuiti si ascultanu-I sfaturile, lasandu-ne aparati si nemaigresind, vom simti, ca facute de o mana sfanta, mangaierile Lui. Si simtindu-le, Il vom iubi mai mult si mai adevarat, si iubindu-L mai mult si mai adevarat ne vom apropia de El. Astfel vom fi primitori de Duh al Adevarului, care ramane in noi. Caci asa ne vrea Cristos, si ne ajuta sa fim asa, daca vrem noi. Iubindu-L il vom vedea, vazandu-L vom fi mantuiti. Toate acestea, dar si multe altele la fel, ni le spune Mangaietorul, adica Duhul Sfant, adica Isus, adica Dumnezeu, Cel care ne-a dat pacea si continua sa ne-o dea in fiecare zi, in fiecare clipa. Cel al carui Lumina trebuie sa arda, nepalpaitoare, in noi, Cel pe care trebuie sa-L urmam pentru a nu umbla in intuneric, Cel pe care trebuie sa-L iubim, pentru a intelege ce inseamna sa fii iubit. Toate ni le spune Isus, pentru a ne invata sa fim oameni, spre a ne arata calea spre acea fiinta perfecta pe care a creat-o El, atunci, la inceput, dar care, din cauza ei, a fiintei, a decazut, facand necesara mantuirea. Intelegandu-ne decaderea, desi neaproband-o, Dumnezeu ne-a usurat mantuirea, trimitandu-L, pentru a ramane printre noi, pe Fiul Sau. Devenind mai usor de iertat, pacatul nostru a devenit mai greu de inteles, caci avand mai usor iertarea, ar trebui sa fie mai mare multumirea. De aceea sunt astazi mai greu de inteles pacatele. Dar iata ca Dumnezeu ne accepta si asa, iubindu-ne ca pe niste fiinte nedeacazute, caci El, Dumnezeu, nu se schimba, fiind Acelasi astazi ca si Cel de ieri, ca si cel din vecie, Acela care cu iubire ne-a creat.

                                  

ISUS CRISTOS ESTE ACELASI

                         Evrei 13:8 - Isus Cristos este Acelasi, ieri si astazi si in veci!

   Trebuie sa-i luam ca ghizi si aliati pe toti aceia despre care aflam ca au avut mare credinta, siguri fiind ca ei ne indruma spre Eterna Salvare. Iar Primul dintre ei, si Cel Mai Mare, este Isus Cristos. Noi, pacatosi ratacitori, avem nevoie de Salvare; El, Iertatorul-de-pacate nu, caci S-a nascut si traieste fara-de-pacat. El, care este "Acelasi, ieri si astazi si in veci", asteapta ca si noi sa fim ca El, sa nu fim schimbatori in Credinta, si nici cea mai mica ezitare sa n-o avem in trairile Credintei. Nemuritorul Isus a venit si a vrut sa moara, pentru a face din sangele Lui sangele Jerfei care ne salveaza pe toti. Dar nu toti vor sa fie salvati, fie din nestiinta, fie din necredinta. Chiar si pe acestia, Dumnezeu vrea sa ii salveze, eforturile Lui fiind infinit mai mari decat ale lor. Sa-si trimita Fiul la moarte, asadar sa moara si El, Dumnezeu-Tatal si Fiul una fiind, este de negandit, si, deci, de neinteles pentru cei care nu cred. Si care, de aceea, nu vor fi salvati. Nu pt. ca nu-si trimit fiii la moarte, sau pt. ca nu mor ei, ci pt. ca nu cred ca Dumnezeu a facut-o. Dar chiar si pt. ei, o moarte e necesara: moartea pacatului. E nevoie de moartea pacatului, pentru ca pacatul sa fie ispasit. A fost nevoie de moartea lui Dumnezeu pentru ca omul pacatos sa-si poata ispasi pacatele. Moartea lui Dumnezeu, moartea pacatului... Dupa moartea lui, pacatul nu mai trebuie sa invie, pactaul trebuie sa moara pt. vecie. Dupa moartea Lui, Dumnezeu trebuia sa invie, si a inviat. Dumnezeu traieste in vecie, altfel toate cele vazute si nevazute ale lumii n-ar mai avea nicio sustinere, si niciun rost. Iar daca Viata Suprema si Perfecta a acceptat moartea ei timp de trei zile, pentru vesnica noastra mantuire, inseamna ca a devenit foarte scumpa mantuirea, avand ea un pret atat de mare. Scumpa pentru Dumnezeu, dar, de cele mai multe ori si pentru cei mai multi dintre noi, ieftina, aproape gratis, caci ei sunt gata acum sa-si vanda mantuirea , care va fi atunci-candva, pe un blid de linte. Cu lintea se pot satura acum, mantuirea este doar o iluzie, netinandu-le de foame. Dar tot ei, cei mai multi, atunci cand sunt in suferinte, cand simt nevoia de mantuire, uita de pretul mic pe care i l-au pus, devenind, brusc, capabili sa faca  sau  sa dea orice pentru a o putea avea. Orice, inafara de binele si bunastarea lor, caci cine a fost capabil de o vanzare a mantuirii pe un blid de linte, nu poate fi capabil s-o pretuiasca la adevarata ei valoare. Ei sunt schimbatorii, cei pt. care mantuirea lor si a tuturor, a devenit un fel de marfa.  Nu ca ei trebuie sa fim, ci trebuie sa fim ca Isus, aceiasi ieri si astazi si intotdeauna. Cristos si-a varsat sangele, murind pentru mantuirea noastra, noi vrem sa facem din Sangele Lui o marfa pe care s-o vindem mai scump decat a pretuit-o chiar El. Dar El nici macar nu Si-a vandut Sangele. L-a varsat fara sa pretinda nimic altceva decat credinta. Credinta care ne va mantui. Isus a facut posibila iertarea pacatelor noastre prin suferinta si moartea Sa. Nu a ezitat s-o faca, neschimbandu-si dorinta si planul. Venind din tot trecutul, si umpland intregul viitor, Dumnezeu-Fiul a venit la sfarsitul acestor zile, ceea ce inseamna fiecare zi, sa ne vorbeasca, prin El vorbindu-ne Dumnezeu-Tatal. Dumnezeu ne vorbeste prin Dumnezeu, El fiind Dumnezeu Adevarat din Dumnezeu Adevarat, El fiind oglindirea gloriei Lui si intiparirea Fiintei Lui, El, Dumnezeu-Fiul  una fiind cu Dumnezeu-Tatal, deosebiri neputand exista. De aceea Dumnezeu L-a uns pe Dumnezeu cu un untdelemn de bucurie, trimitndu-L apoi, pentru noi si pentru a noastra mantuire, intr-o durere care ar trebui sa fie untdelemnul bucuriei noastre, caci, iata, putem fi salvati. Dumnezeu Si-a implinit Voia, Si-a facut datoria, mai trebuie s-o facem si noi. Dumnezeu L-a trimis pe Dumnezeu, si Dumnezeu n-a ezitat sa vina, sa ne redea Viata, caci El este Viata si Lumina noastra, Lumina care, prin moartea lui Dumnezeu, deci printr-un alt intuneric, a biruit intunericul. Lumina aceasta nu este o lumina care sa se stinga, Lumina aceasta nu este nici macar palpaitoare, ea, Lumina nascuta din Lumina Nenascuta, fiind aceeasi ieri si astazi si in veci. Este Lumina care ne-a adus Harul si Adevarul, Lumina din aceasta Lumina trebuind sa avem, nepalpitoare, fiecare in noi. Ea exista, pusa acolo inca de la intemeierea lumii, de catre Dumnezeu, noi trebuie doar sa o tinem aprinsa, nelesand-o sa se stinga, de noi sau de altii, in noi sau in altii. Caci daca ne-am nascut, a fost pentru ca Dumnezeu a vrut. Dorind nasterea noastra, a fiecaruia, Dumnezeu doreste sa pastreze, nepalpaitoare, Lumina Lui din noi. Luimina din afara, Lumina divina a lumii, nimeni n-o poate intuneca, dar Lumina de dinlauntru, Lumina divina a fiecaruia, fiecare si-o poate intuneca, daca vrea. Asa ne-a dorit Dumnezeu, si asa ne-a plamadit El, liberi sa ne intunecam Lumina. Liberi si suficient de neintelegatori pentru a o putea face, liberi si sufiecient de incapatanati pentru a o face, liberi si sufiecient de nehotarati pentru a ne lasa manati de tot felul de furtuni vrajmase. De aceea, pentru a tine aprinsa Lumina aprinsa de El in noi, Dumnezeu n-a ezitat sa vina printre noi, si sa suporte o suferinta de nesuportat pentru om. Omul, in loc sa-I multumeasca si sa-L urmeze, L-a dispretuit, si parasit,  si nu L-a bagat in seama. Totusi, Om al durerii si obisnuit cu suferinta, El suferintele noastre le-a purtat, si durerile noastre le-a luat asupra Lui. S-a lasat strapuns pentru pacatele noastre, zdrobit pentru faradelegile noastre. Iar pedeapsa care ne da noua pacea a cazut peste El, si prin ranile Lui, suntem tamaduiti. Iar noi rataceam, si am ramas ratacitori, vazandu-ne fiecare de drumul nostru, uitand de Dumnezeu, facand sa palpaie Lumina Lui din noi. Si, totusi, Domnul a facut sa cada asupra Lui nelegiuirile noastre, ale tuturor. Domnul vrea sa alunge intunericul din noi cu vesnica Lui Lumina. Si pana la urma asa va fi, caci El este Dumnezeu, noi niste oameni, liberi, dar si neintelegatori, si inacapatanati, si nehotarati. Victoria finala va fi a lui Dumnezeu, suferinta Lui neputand fi zadarnica. Iar cei care, prin trairile lor, au fost de partea Lui, vor fi pusi in numarul celor mantuiti. Neintelegerea, incapatanarea si nehotararea noastra nu-L pot impidica pe Cristos sa fie Acelasi, ieri si astazi si in veci.                                          

CRISTOS A INVIAT !

Moartea  lui  Cristos  ar  fi  fost  o  minune  mult  mai  mare  decat  invierea  lui  Lazar.
Dumnezeu  nu  moare.
CRISTOS  A  INVIAT !

ISUS PLANGEA

                                              Ioan 11:35 - Isus plangea.                                                  

Edakrusen o Iesous. Este cel mai scurt verset al Bibliei. Isus plangea. Il durea moartea lui Lazar, cu toate ca stia ca El il va invia. Il durea asa cum ii dureau pe cei de langa El  Ioan 11:33 - Isus, cand a vazut-o plangand, pe ea si pe iudeii care venisera cu ea, S-a infiorat in duhul Lui, si S-a tulburat.  Suferea plangand, Isus. Si totusi, suferinta Lui era o altfel de suferinta decat a celor de langa El. Era o suferinta a Lui pentru El Insusi. Dar la chinurile de pe cruce, Isus nu a plans. A suferit fara lacrimi pe cruce Isus. Era o suferinta a Lui pentru noi. La moartea lui Lazar a suferit dureros, fara a fi chinuit fizic. Si a plans. La Rastignire a suferit dureros, cu mari chinuri fizice. Dar nu a plans. A fost o suferinta fara lacrimi. Cristos stia ca moare pentru a ne aduce noua o mare bucurie: posibilitatea mantuirii noastre. Care mantuire, iata, se face cu durere, dar fara lacrimi ...