Ecleziastul 7:3 - Mai buna este intristarea decat rasul, caci prin intristarea fetei inima se face mai buna.
Ecleziastul 7:9 - Nu te grabi sa te manii in sufletul tau, caci mania locuieste in sanul nebunilor.
Intristeaza-te, dar nu te mania! Viata ne dovedeste ca, de cele mai multe ori, supararile in cele ce sunt ale cezarului duc la o inima mai buna. Iar inimile imbunate tanjesc necontenit spre Dumnezeu. Inimile imbunate sunt capabile de iubire implinitoare de porunca: "Iubeste-l pe Domnul, Dumnezeul tau si iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti!" Chiar de la creerea omului, raul a fost prezent, luand atunci forma cuvintelor unui sarpe. Pentru ca raul sa-si implineasca misiunea si serpii pot vorbi. Chiar de la nasterea noastra raul este prezent in noi, reminiscenta ancestrala a raului pus in noi de cuvintele mincinoase ale sarpelui. De aceea este nevoie de imbunarea inimilor noastre, iar intristarea le imbuneaza mai bine ca orice altceva, ea ducandu-ne, inapoi mergand, spre intristarea data de prima greseala. Caci intristarea presupune o recunoastere a greselii facute, dar si o promisiune de a nu o mai repeta, pentru a nu mai repeta intristarea. De aceea e mai buna intristarea decat rasul, caci prin intristarea fetei se face inima mai buna. Iar o inima mai buna este capabila de o iubire mai adevarata. Maniile, in cele ce sunt ale cezarului, duc la o inima innebunita, "caci mania locuieste in sanul nebunilor". Inimile innebunite se indeparteaza necontenit de Dumnezeu. Inimile innebunite sunt capabile de uri zdrobitoare de porunci. Nefiind capabile de iubire, inimile innebunite ajung sa-L urasca si pe Dumnezeu. Inimile innebunite sunt cele care pastreaza in ele, aproape intreg, raul ancestral. Ele, inimile innebunite, sunt implinitoare ale cuvintelor mincinose ale sarpelui, si nu ale cuvintelor adevarate ale lui Dumnezeu. Ele, inimile innebunite, nu tanjesc spre imbunare, ele nu se intristeaza, ele se manie. Mania ne poate duce spre nebunie, nebunia spre neascultare, neascultarea spre apropierea de sarpe, apropierea de sarpe spre instrainarea de Dumnezeu. Mania presupune o repetare a greselii facute. Pentru a se putea mania mereu si mereu, inimile innebunite repeta mereu si mereu, greselile. Inimile innebunite de manie nici nu mai au timp sa se gandeasca la necesitatea iertarii greselilor. De aceea intristeaza-te, dar nu te mania... Intristandu-ne, putem sa ne bucuram de Dumnezeu, maniindu-ne, nu. Iar capacitatea unei inimi de a se intrista fara manie este o masura a puterii ei de a se bucura de Dumnezeu.
Frumoase cuvintele din acest articol. O zi cu multa pace sa ai!
RăspundețiȘtergereElena, multumesc!!! Pacea pe care mi-o doresti mie sa o ai si tu!
RăspundețiȘtergereLa o primă citire
RăspundețiȘtergereObserv că îţi construieşti iscusit argumentele . Ideile decurg cu uşurinţă una din ceealaltă iar mesajul care îl conţin , este bine susţinut în (con)text . Vorbeşti ( printre altele ) despre mânie . Mânia ca efect – ori “ produs “ al inimei întristate . Asociere cauză – efect care , înca din străfundurile rasei , din facere , ia o turnură tragică : “ Cain s-a mâniat foarte tare , şi i s-a posomorat faţa … “ iar urmarea , este arhi-cunoscută … Grecii , foarte intuitivi şi aplecaţi spre cunoaştere ,au lăsat în grija celui mai de seamă reprezentant al lor , să facă de cunoscut lumii întregi urmările unei întristări mâniate : “ Cântă zeiţă mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul , / Greaua urgie ce-Aheilor mii de amaruri le-aduse … “
Teo dor , mă opresc aici cu “ speculaţiile “ , deşi mi-a stârnit interesul subiectul tau ( şi nădăjduiesc să nu te fi supărat comentariile mele ) . Cred că ar merita să extinzi cercetarea …