ASA VORBESTE DOMNUL OSTIRILOR

Ieremia 25:32 - Asa vorbeste Domnul ostirilor: "Iata! nenorocirea merge din popor in popor, si o mare furtuna se ridica de la marginile pamantului."

                Omul, de-a lungul vremurilor, s-a indepartat parca din ce in ce mai mult de Creatorul lui. Dar nu numai atat; se indepateaza omul si de omul pe care Dumnezeu l-a creat chip si asemanare cu El. Iar Dumnezeu nu vrea sa intervina decisiv pentru a impiedica aceasta indepartare, desi ar putea-o face, pentru a nu-l umili pe om. Si pentru a-l face pe om sa ramana, intr-adevar, asemanare a lui Dumnezeu. Caci numai acel om este de-adevaratelea asemanator lui Dumnezeu, care nu se indeparteaza de omul dorit de Dumnezeu, desi, liber fiind, ar putea-o face. Si o si fac multi, din ce in ce mai multi parca, astfel incat omul dorit de Dumnezeu si implinitor al dorintelor lui Dumnezeu, devine tot mai rar. Caderea si ramanerea in cadere au devenit, de-a lungul timpurilor, trasaturi dominante printre oameni. Constienta sau inconstienta, caderea ne domina, si ramane o nenorocire care, de la a merge din om in om, a ajuns sa mearga din popor in popor. Se nenoroceste, acum, nu om ci popor. De aceea se ridica mari furtuni de la marginile pamantului, furtuni pornite, in marea Lui manie, de Dumnezeu, dar intretinute si sporite de om. Si in loc ca aceasta furtuna de dinafara sa aiba ca efect iscarea unor furtuni de manie in sufletul omului, care furtuni interioare sa-l transforme pe om, ducand astfel si la potolirea furtunilor de dinafara, ea isca doar frica si mirare, omul ramanand in greselile generatoare de furtuni. Este mult mai mare si mai fecventa decaderea decat inaltarea. Iar cu cat e mai mare decaderea, cu atat devine mai grea inaltarea. De aceea are atata nevoie omul de ajutorul lui Dumnezeu. Si il ajuta mult Dumnezeu pe omul decazut, mult mai mult decat se ajuta el insusi. Si Se sacrifica dureros Dumnezeu pentru a-l inalta pe om, mult mai dureros decat se sacrifica omul insusi. Merge din popor in popor nenorocirea, si devine tot mai furtunoasa, ca semn al indepartarii omului de omul lui Dumnezeu. Ajungand la marginile decaderii lui, omul face sa se ridice furtuni de la marginile pamantului. Este un semn al lui Dumnezeu pentru omul decazut. Dar si o asemanare. Caci se aseamana mai mult cu aceasta furtuna iscata de decaderea lui, omul decazut, decat se aseamana cu Dumnezeu. De aceea furtuna va deveni vesnicia lui, si nu Domnul Dumnezeu.