Dumnezeu a pus aceasta lumina in noi, in fiecare, de la creatie. Indiferent de vointa omului aceasta lumina a Domnului exista; chiar si cand omul insusi si-o transfera in intuneric, o luminita sfanta tot ramane. Lumina aceasta sfanta este intruparea de dinainte de caderea omului in pacat, este cea mai curata intruchipare a ceea ce se intelege prin "dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu". Un Dumnezeu liber, si fiind El liber, si voindu-ne pe noi asemanari ale Lui, ne-a creat tot liberi. Dar aceasta libertate, rau inteleasa de om si rau folosita, l-a facut sa cada in pacat, aruncand lumina sfanta data de Dumnezeu, undeva in strafundul fiintei, care fiinta, datorita ei, s-a transformat astfel din sfanta cum era, in pacatoasa, cum a devenit. Si a devenit, si devine tot mai pacatoasa, uitand sa-L puna pe Dumnezeu acolo unde Ii este locul, loc mare de drept, dar foarte mic de fapt. Cand, conducand o masina, ajungem la o curba, iar masina se poate inscrie in curba, acest lucru i se datoreaza lui Dumnezeu, care i-a dat stiinta omului sa fabrice acea masina, cu sistemul ei de directie cu tot. Dar cati dintre noi, in timp ce ne inscriem in tot felul de curbe, ale drumurilor si ale vietii, suntem constienti de ce ni se intampla, si Ii multumim lui Dumnezeu ca am trecut cu bine acea curba? L-am exilat pe Dumnezeu undeva la periferia trairilor noastre, am aruncat lumina sfanta data de Dumnezeu, undeva in strafundul fiintei noastre. Si de multe ori, si pentru cei mai multi dintre noi, chiar in timp ce vorbim despre Dumnezeu in diverse conversatii ale unor diverse momente ale vietii, Il lasam acolo, exilat, acolo, in niste strafunduri pe care, de cele mai multe ori, nici noi nu ni le banuim. Cu toate acestea, luminita aceea sfanta ramane, acolo, in acele strafunduri, desi Dumnezeu a pus-o la locul ei, adica in cel mai luminos loc al sufletelor noastre, locul lui Dumnezeu. Desi micsorata printr-o alungare intr-o uitare aproape continua, luminita supravietuieste, caci dumnezeiasca fiind, ea nu poate pieri, asa cum nu poate pieri sufletul nostru, din moment ce el vietuieste printr-o vointa divina. Aceasta alungata luminita va fi, in ziua judecatii, martorul nostru, al fiecaruia. Aceasta lumina a Domnului, patrunsa pana in fundul maruntaielor si aruncata in strafunduri, aceasta suflare a omului care inseamna de fapt indumnezeirea lui, este vesnic nepieritoare, asa cum vesnic nepieritor este Cel de la care am primit-o. Din alungata in aceasta viata, ea va redeveni luminoasa la judecata. Si, functie de viata noastra de acum, ea va ramane vesnic luminosa, trecand in viata vesnica, sau vesnic intunecata, trecand in moarte vesnica, moarte care va fi tot un fel de traire, insa in lipsa lui Dumnezeu, in intunericul neprezentei luminii Lui. Caci drept fiind, Dumnezeu nu a putut face unele suflete nemuritoare, iar altele muritoare. El le-a facut pe toate nemuritoare, lasandu-le sa-si aleaga felul de nemurire. Suflarea omului este o lumina a Domnului, iar lumina Domnului nu poate pieri. Ea poate lipsi, in iad. Ea ramane vesnica, in Rai.
Scriu aici si versiunea Septuaginta, in traducerea lui B. Anania:
Proverbe 20:27 - Suflare oamenilor le este lumina Domnului, cea care sfledereste adancurile inimii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu