să mergeţi la locul pe care-l va alege Domnul, Dumnezeul vostru

Deuteronom 12:5 - Ci să-L căutaţi la locaşul Lui, şi să mergeţi la locul pe care-l va alege Domnul, Dumnezeul vostru, din toate seminţiile voastre, ca să-Şi aşeze acolo Numele Lui.

                  Prin faptul că legile Universului, pe care Dumnezeu le-a elaborat la creaţie, în fiecare răstimp al creaţiei şi pentru fiecare nou fenomen creat, acele legi deci, se respectă întocmai, dovada fiind dăinuirea întregului Univers, prin acest fapt aşadar, Dumnezeu Se face prezent pretutindeni şi oricând. Chiar dacă simbolic, numai cine nu crede spune că Dumnezeu nu este prezent într-un curcubeu. Deci Îl putem găsi oriunde şi oricând pe Dumnezeu. Şi totuşi, El are un loc, locaşul Lui, loc în care întâlnirea fiecăruia dintre noi cu Dumnezeu devine personală. Acolo, mai ales, trebuie să ne rugăm Domnului, Dumnezeului nostru, căci acolo Şi-a aşezat El Numele Lui. Deşi sunt milioane de astfel de locaşuri pe pământ, pentru fiecare dintre noi poate exista unul singur, şi anume, cel în care, oriunde am fi, şi oricând, putem "intra" să ne întâlnim cu Dumnezeu. Deci, deşi e pretutindeni, Dumnezeu poate coborî într-un loc, pentru fiecare. Şi nu lipseşte niciodată şi pentru nimeni Dumnezeu dintr-un astfel de loc. Acolo ne întâlnim, fiecare, tainic dar energic, cu Creatorul. Este locaşul din sufletul nostru, dovada asemănării fiecăruia cu Dumnezeu. În rest, putem face ce vrem.

pun astăzi înaintea voastră binecuvântarea şi blestemul

Deuteronom 11:26 - Iată, pun astăzi înaintea voastră binecuvântarea şi blestemul;

Deuteronom  11 :27 -  binecuvântarea, dacă veţi asculta poruncile Domnului, Dumnezeului vostru, pe care vi le dau în ziua aceasta;

Deuteronom  11:28 - blestemul, dacă nu veţi asculta de poruncile Domnului, Dumnezeului vostru, şi dacă vă veţi abate de la calea pe care v-o dau în ziua aceasta, şi vă veţi duce după alţi dumnezei, pe care nu-i cunoaşteţi.

                                          Ţara veşniciei, pe care Domnul vrea să o dea tuturor, va fi numai a acelora care merită să o locuiască. Cei care o merită sunt aceia care în răstimpul vieţii acesteia, când Dumnezeu a pus înaintea noastră binecuvântarea şi blestemul ştiu să aleagă binecuvântarea, adică să aleagă să intre în iubirea lui Dumnezeu, ceea ce însemnă că păzesc poruncile pe care Domnul, Dumnezeul nostru ni le-a dat în ziua aceasta    Ziua aceasta înseamnă fiecare zi. Ni le reaminteşte în fiecare zi poruncile date, Domnul, le reaminteşte pentru cei care vor să-L asculte, ni le reaminteşte în fiecare zi prin susurul unei adieri uşoare, de exemplu, ori printr-o ploaie la timp, ori printr-un răsărit ori printr-un apus, printr-un munte ori printr-o câmpie, prin bucuria unei zile ori prin necazul ei. Cei care vor să-L asculte pe Dumnezeu, sunt aceia care înţelegând, nu se abat de la calea pe care Dumnezeu ne-o arată tuturor. Dumnezeu a pus înaintea noastră binecuvântarea şi blestemul dar noi înşine suntem aceia care ne binecuvântăm sau ne blestemăm, Domnul ne respectă alegerea.

cât vor fi zilele cerurilor deasupra pământului

Deuteronom 11:21 - Şi atunci zilele voastre şi zilele copiilor voştri în ţara pe care Domnul a jurat părinţilor voştri că le-o va da, vor fi tot atât de multe cât vor fi zilele cerurilor deasupra pământului.

                             Nu este niciodată prea timpuriu ori prea târziu pentru om să intre în iubirea lui Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu nu ştie de timp, ea durează cât vor fi zilele cerurilor deasupra pământului   nu ştie nici de loc, ea fiind şi pe pământ şi în ceruri, nu ştie nici de destinaţie atunci când cei cărora le este destinată împlinesc poruncile Domnului, ea fiind destinată nouă şi copiilor noştri, deci în ea putând intra întreaga omenire, de la primul Adam până la cel care va fi ultimul Adam. Iar ţara pe care Domnul a jurat părinţilor noştri, deci nouă, că ne-o va da, ţara veşniciei, ne-o va da! căci aşa a jurat şi aşa va fi. Nouă ne rămâne să ne facem merituoşi de ea.

Chopin Waltz No. 16 in A flat major, Op. posth.

ploaie la vreme, ploaie timpurie și ploaie târzie

Deuteronom 11:13 - Dacă veți asculta de poruncile Mele pe care vi le dau astăzi, dacă veți iubi pe Domnul, Dumnezeul vostru și dacă-I veți sluji din toată inima voastră și din tot sufletul vostru,

Deuteronom 11:14 - El va da țării voastre ploaie la vreme, ploaie timpurie și ploaie târzie, și-ți vei strânge grâul, mustul și untdelemnul;

Deuteronom 11:15 - de asemenea va da iarbă în câmpiile tale pentru vite, și vei mânca și te vei sătura.

                               Dumnezeu este izvorul iubirii, izvorul neiubirii este omul. Nu diavolul, ci omul este izvorul neiubirii și a pedepselor pe care neiubirea le poartă cu ea. Căci omul este împlinitorul faptelor care merită pedeapsa, diavolul fiind îmbierea și încurajarea. Dumnezeu, izvorul iubirii fiind iar omul fiind marea Lui iubire, El, Dumnezeu, face orice pentru a micșora meritarea pedepselor de către om. În primul rând îi cere omului iubire, adică îi cere omului să rodească acea sămânță a dragostei pe care Dumnezeu a pus-o în primul om, creat a fi asemănător cu El, sămânță care există, prin transmitere, în fiecare om. Într-adevăr, nu trebuie să uităm că se transmite nu numai păcatul, ci și iubirea. Cei ce se fac roditori ai seminței iubirii, devin ascultători ai poruncilor divine, adică aceia Îl iubesc pe Domnul, și Lui îi slujesc din toată inima, și din tot sufletul. Dumnezeu va răspunde iubirii lor iubindu-i, adică dându-le ploaie la vreme, ploaie timpurie și ploaie târzie astfel încât ei își vor strânge grâul, mustul și untedelemnul . Iată deci rodul iubirii: ascultarea; și iată rodul ascultării: grâu, adică pâine, adică Trup dumnezeiesc; must, adică vin, adică Sânge dumnezeiesc, deci împreună viață dumnezeiască; untdelemn, adică ungere, adică aprobarea divină. Omul răspunde iubirii dumnezeiești, Dumnezeu răspunde iubirii omului. Sunt importante și ploile  timpurii și târzii de afară, sunt importante, și ele cad și peste cei buni, și peste cei răi. Dar mult mai importante sunt ploile, timpurii sau târzii, care rodesc sămânța iubirii din noi.

nu din pricina bunătății tale îți dă Domnul

Deuteronom 9:4 - Când îi va izgoni Domnul, Dumnezeul tău, dinaintea ta, să nu zici în inima ta: ”Pentru bunătatea mea m-a făcut Domnul să intru în stăpânirea țării acesteia.” Căci din pricina răutății neamurilor acelora le izgonește Domnul dinaintea ta.

Deuteronom 9:5 - Nu, nu pentru bunătatea ta, nici pentru curăția inimii tale intri tu în stăpânirea țării lor; ci din pricina răutății acestor neamuri le izgonește Domnul, Dumnezeul tău, dinaintea ta, și ca să împlinească astfel cuvântul prin care Domnul S-a jurat părinților tăi, lui Avraam, lui Isaac și lui Iacov.

Deuteronom 9:6 - Să știi dar că nu din pricina bunătății tale îți dă Domnul, Dumnezeul tău, aceea țară bună ca s-o stăpânești; căci tu ești un popor tare încăpățânat.

                                   Nimeni nu trebuie să se creadă atât de merituos încât să i se pară firesc să primească de la Dumnezeu ceea ce primește. Nu trebuie să ne credem merituoși, trebuie să învățăm să știm să ne facem merituoși. Dar, oricât de merituoși am fi, există întotdeauna cineva mai merituos decât noi, după cum există și cineva mai puțin merituos. Deci chiar faptul de a nu te crede atât de merituos este un merit, căci acest lucru te face să-ți dorești a te face mai merituos. Bunătatea niciunuia dintre noi nu este atât de mare încât să ne merităm răsplata. Pentru că răsplata noastră este Însuși Dumnezeu, Cel care ne dă fericirea de a-L iubi. Inima niciunuia dintre noi nu este atât de curată  încât să merităm a trăi viața pe care o trăim. Meritul este întreg al lui Dumnezeu, cel care ne-a dat-o, noi, pentru ca să o merităm, trebuie să împlinim cuvântul Domnului, împlinire care ne va mai curăți inimile. Iată deci: împlinirea cuvântului-curățirea inimilor. Așa ajungem să fim merituoși ai vieții pe care ne-a dat-o Dumnezeu, viață care înseamnă bucuria de a-L iubi pe Dumnezeu, iubire care ne dă bucuria de a iubi pe cine iubim. Dumnezeu este răsplata noastră, iubirea de Dumnezeu este răsplata răsplății.

El este un Dumnezeu credincios

Deuteronom 7:9 - Să știi dar că Domnul, Dumnezeul tău, este singurul Dumnezeu. El este un Dumnezeu credincios și Își ține legământul și îndurarea până la al miilea neam de oameni față de cei ce-L iubesc și păzesc poruncile Lui.

                                 Pentru a ajunge ceea ce vrea să fie, omul creat de Dumnezeu trebuie să știe că Cel care l-a creat este singurul Dumnezeu.  Și cum altfel ar putea fi când știm cu toții că Dumnezeu nu poate fi un dumnezeu-necreator? Dar El este și un Dumnezeu credincios ceea ce însemnă că este adevărat, căci a crea și a fi credincios însemnă a fi izvorul tuturor văzutelor și nevăzutelor, izvorul vieții, deci însemnă a fi adevărat. Dar El este și izvorul iubirii, deci a acelui sentiment care este, chiar el, izvorul credinței. Nu poți avea încredere în ce nu iubești și nu poți iubi fără încredere. Iar Acela care este singurul izvor al tuturor acestor sentimente cum altfel ar putea fi numit decât Dumnezeu? Fiind singurul izvor, este deci singurul Dumnezeu. Ne-a creat din iubire Creatorul, deci El merită iubire; merită iubire nu pentru că o răsplătește, ci merită iubire pentru că o merită. Chiar dacă nu ar răsplăti iubirea până la al miilea neam de oameni  Dumnezeu ar trebui iubit, iubirea însăși fiind răsplata. Într-adevăr, iubirea fiind izvorâtoare de fericire, ea devine propria ei răsplată. Și cum Dumnezeu este, înainte de orice, Iubire, iată cum Dumnezeu devine El Însuși răsplata noastră. Adică, păzind și împlinind poruncile Lui, Îl iubim, iubindu-L suntem fericiți, fiind fericiți suntem răsplătiți. Răsplătiți fiind, păzim și împlinim poruncile Lui pentru a-L putea iubi mai mult, pentru a putea fi mai fericiți, pentru a merita mai mult răsplata, adică pentru a-L merita mai mult pe El. Deci, pentru a-L merita mai mult pe Dumnezeu, trebuie să ne facem mai mult meritați de El, pentru a-L putea iubi mai mult pe Dumnezeu, trebuie să ne facem mai mult iubiți de El, de El, care este singurul Dumnezeu, căci este singurul izvor al tuturor acestor trăiri. 

Chopin - Waltz nr.15 -Op. posth- Iskra Mantcheva, piano

Numai ia seama asupra ta

Deuteronom 4:9 - ”Numai ia seama asupra ta, și veghează cu luareaminte asupra sufletului tău, în toate zilele vieții tale, ca nu cumva să uiți lucrurile pe care ți le-au văzut ochii, și să-ți iasă din inimă; fă-le cunoscute copiilor tăi și copiilor copiilor tăi.”

                                      A lua seama supra noastră ce altceva este decât a știi că noi nu suntem ai noștri, noi suntem ai lui Dumnezeu. Dar nu în sensul de proprietate absolută, ci în sensul că noi suntem ai noștri în măsura în care suntem conștienți că suntem ai lui Dumnezeu. Nu trebuie să uităm lucrurile pe care le-au văzut ochii  lucruri care, toate, ale lui Dumnezeu sunt, căci pe toate Dumnezeu le-a făcut. Suntem ai noștri, căci în inima noastră păstrăm a ceste lucruri. Nu suntem ai noștri, căci zilele vieții nu noi ni le hotărâm. Suntem ai noștri, căci asupra sufletului nostru trebuie să veghem cu luare aminte  Nu suntem ai noștri, căci avem un duh de la Dumnezeu, suntem ai noștri, căci acest duh noi ni-l trăim. Nu suntem ai noștri, căci suntem ai lui Dumnezeu, suntem ai noștri, căci suntem ai lui Dumnezeu:

Deuteronom 4:19 - ”Veghează asupra sufletului tău, ca nu cumva, ridicându-ți ochii spre cer, și văzând soarele, luna și stelele, toată oștirea cerurilor, să fii târât să te închini înaintea lor și să le slujești: căci acestea sunt lucruri pe care Domnul, Dumnezeul tău le-a făcut și le-a împărțit ca să slujească tuturor popoarelor, sub cerul întreg.

Deuteronom 4:32 - Întreabă vremurile străvechi, care au fost înaintea ta, din ziua în care a făcut Dumnezeu pe om pe pământ și cercetează de la o margine a cerului la cealaltă: a fost vreodată, vreo întâmplare așa de mare, și s-a auzit vreodată așa ceva?

  Nu suntem ai noștri decât în măsura în care știm că suntem ai lui Dumnezeu. Iar cu cât știm în mai mare măsură, cu atât suntem mai mult ai noștri. Suntem ai noștri atunci când ne închinăm Acelui Dumnezeu care a făcut toate lucrurile și le-a împărțit ca să slujească tuturor popoarelor sub cerul întreg  Nu suntem ai noștri atunci când ne închinăm soarelui, lunii, stelelor, ca și cum le-am sluji. Noi înșine parte a creației divine, nu trebuie să preamărim creația înaintea divinității creatoare. Că așa trebuie să fie, ne-o spune și vremurile străvechi, vremuri create, ca și vremurile noastre, de Dumnezeu, tocmai pentru a ști că fiind supuși vremurilor acum, putem scăpa de această supușenie dacă ne supunem lui Dumnezeu. Dar nu ca o supunere oarbă, ci ca supunerea unui om care își aparține lui însuși în măsura în care îi aparține lui Dumnezeu, Acelui Singur Dumnezeu care ne vorbește tuturor acum printr-un Singur Cuvânt, Cuvânt care le cuprinde pe toate, cerul, soarele, luna, stelele, și deci ne cuprinde și pe noi, pe fiecare. Dar nu în felul în care le cuprinde pe acestea, ci în felul în care fiecare știm să ne lăsăm cuprinși de El. Ceea ce însemnă, în măsura în care fiecare știm să-L căutăm, și, găsindu-L, să ne închinăm Lui, și, de asemenea, în măsura în care fiecare știm ca, auzindu-I Cuvântul, să-L ascultăm:

Deuteronom 4:29 - Și dacă de acolo vei căuta pe Domnul, Dumnezeul tău, Îl vei găsi, dacă-L vei căuta din toată inima și din tot sufletul tău.

Deuteronom 4:36 - Din cer, te-a făcut să auzi glasul Lui, ca să te învețe; și pe pământ te-a făcut să vezi focul Lui cel mare, și ai auzit cuvintele Lui din mijlocul focului.

Auzind Cuvântul, trebuie să-L ascultăm, atât în sensul de a avea răbdarea de a-L auzi întotdeauna și până la capăt, cât și în sensul de a împlini cele auzite. Și fiindcă, știind ce însemnă ascultarea, Dumnezeu Se vrea ascultat, El ne-o ușurează mult, căci iată!  ne vorbește din cer, ne vorbește de pe pământ din mijlocul focului. Ne ușurează mult Dumnezeu căutarea, auzirea și ascultarea, nouă nu ne rămâne decât să o facem din toată inima și din tot sufletul....

Căci Domnul, Dumnezeul tău, te-a binecuvântat

Deuteronom 2:7 - Căci Domnul, Dumnezeul tău, te-a binecuvântat în tot lucrul mâinilor tale și ți-a cunoscut călătoria în această mare pustie. Iată, de patruzeci de ani de când Domnul Dumnezeul tău este cu tine, și n-ai dus lipsă de nimic.

                                         Domnul, Dumnezeul nostru ne binecuvântează în tot lucrul mai ușor decât ne sprijinim noi oamenii unii pe alții, binecuvântări care ne dau spor în tot ce facem. Dar nu spor la lucrurile cezărești mai ales, ci mai ales spor în cele spirituale. Dacă avem spor în lucrările spirituale, adică dacă Îi dăm lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu, va veni și sporul în lucrurile cezărești, adică îi putem da și cezarului ce este a cezarului. Într-adevăr, dându-I lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu înțelegem că sporul în cele ce sunt ale cezarului înseamnă să ne mulțumim cu ce, și cât ne dă Dumnezeu. Așa ne vine binecuvântarea lui Dumnezeu: știind că dacă Dumnezeu vrea să facem o călătorie printr-un mare pustiu, noi trebuie să o facem, siguri fiind că Dumnezeu va fi acolo, cu noi în pustiu, că El nu ne va părăsi, și că oricât va fi să dureze această călătorie, nu ne va lipsi nimic, ceea ce înseamnă că trebuie să ne mulțumim cu ce avem, adică cu ce ne dă Dumnezeu. Căci Dumnezeu, dacă nu avem o pâine, ne va da mană, dar dacă avem o pâine și, lacomi, vrem să avem două, așa cum se întâmplă pentru cei mai mulți, Dumnezeu ne poate lua și pâinea pe care o avem. Nu printr-o luare fizică, pentru că mulți reușesc să aibă cele două pâini atât de mult dorite, și mult mai multe, ci printr-o lipsă de binecuvântare. Decât multe pâini fără binecuvântare, mai bine puțină mană, dar multă binecuvântare.

Chopin-Waltz No.14

păcatul vostru vă va ajunge

Numeri 32:23 - Dar dacă nu faceți așa păcătuiți împotriva Domnului, și să știți că păcatul vostru vă va ajunge.

                                                  Credința dă valoare omului, păcatul îl devalorizează. Cu cât mai credincios, cu atât mai valoros, cu cât mai păcătos, cu atât mai ieftin. Toți suntem ieftini într-o oarecare măsură, căci nu există om să nu fi păcătuit, dar ne putem mări fiecare prețul prin mărirea credinței, prin împuținarea păcatelor. Nu că am fi noi un fel de marfă, dar un preț înaintea Domnului se știe că avem. Încât trebuie să învățăm să ne știm prețul, să ne prețuim, deci, la adevărata valoare. Mai ales că, iată! păcatul nostru ne va ajunge, de el, sau mai bine-zis, de consecința săvârșirii lui, nu ne putem ascunde. Adică, chiar dacă noi ne supravalorizăm, Dumnezeu ne știe valoarea. Valoarea noastră este dată de credința noastră. 

Să aveţi grijă

Numeri 28:2 - "Porunceşte copiilor lui Israel, şi spune-le: 'Să aveţi grijă să-Mi aduceţi la vremea hotărâtă darul Meu de mâncare, hrana jerfelor Mele mistuite de foc, care Îmi sunt de un plăcut miros.' "

                                   Vorbeşte Moise, dar trebuie să-L auzim pe Dumnezeu. Vorbeşte Moise şi spune ce-i spune Dumnezeu Să aveţi grijă să-Mi aduceţi  deci noi pe Dumnezeu trebuie să-L auzim, pe Acel Dumnezeu care spune despre jerfele aduse în onoarea Lui Îmi sunt de un plăcut miros.   Noi trebuie să înţelegem că nu jerfa Îi este de plăcut miros lui Dumnezeu, ci dragostea cu care este făcută jerfa. Iată deci: sentimentul nostru de iubire pentru Dumnezeu devine o sursă de plăcut miros pentru Acela care este sursa tuturor parfumurilor plăcut mirositoare. Această iubire îl face pe omul dedicat lui Dumnezeu să aibă grijă să-I aducă Acestuia la vremea hotărâtă darul de mâncare hrana jerfelor [...] mistuite de foc care îi sunt lui Dumnezeu de un plăcut miros.

a fost plin de râvnă pentru Dumnezeul lui

Numeri 25:13 - "Acesta va fi pentru el şi pentru sămânţa lui după el legământul unei preoţii veşnice, pentru că a fost plin de râvnă pentru Dumnezeul lui şi a făcut ispăşire pentru copiii lui Israel."

                        A fi plin de râvnă pentru Dumnezeu înseamnă a primi aprobarea pentru a intra în legământul unei preoţii veşnice   preoţie care însemnă ispăşire. Într-un anume fel, toţi putem deveni preoţi ai Dumnezeului Celui PreaÎnalt, nu trebuie decât să manifestăm râvnă pentru El. De ce oare o fi având nevoie Dumnezeu de râvna noastră? Pentru că numai această râvnă ne poate face să înţelegem că Dumnezeu nu are nevoie de ea, dar o merită. Râvnind în dragostea de Dumnezeu ne facem merituoşi ai dragostei lui Dumnezeu. Numai cine înţelege şi trăieşte dragostea ca pe o neostoită râvnă poate intra în dragostea lui Dumnezeu. Iar a intra în dragostea lui Dumnezeu înseamnă şi a te face preot al unei preoţii veşnice, al cărei rod va fi copt în cerul lui Dumnezeu. Preoţia, adică neostoita râvnă în dragostea de Dumnezeu, este pământeană, dar rodul ei va fi ceresc.

Chopin Waltz no. 13 - D. Lipatti

Domnul a vorbit

Numeri 20:7 - Domnul a vorbit lui Moise, şi a zis:

Numeri 20:8 - "Ia toiagul şi cheamă adunarea, tu şi fratele tău Aaron. Să vorbiţi stâncii acesteia în faţa lor, şi ea va da apă. Să le scoţi astfel apă din stâncă, şi să adapi adunarea şi vitele lor."

                                     Trebuie să înţelegem că nu stânca dă apa, ci Dumnezeu dă apa. Şi chiar întâmplarea, devenită minune într-un pustiu, de a ţâşi apă dintr-o stâncă, e datorată lui Dumnezeu. Moise a vorbit unei stânci despre care a hotărât Dumnezeu că va fi izvor de apă, şi nu putem crede că, dacă apa a izvorât, stânca l-a ascultat pe Moise. A fost, întreagă, lucrarea  lui Dumnezeu. Lucrare a Lui pentru întreg poporul acela. Şi iată, deşi devenit atât de cârtitor împotriva lui Moise, dar şi a lui Dumnezeu, Dumnezeu nu le ia în seamă cârtirea, şi le dă apă dintr-o stâncă, într-un pustiu. Apă suficientă să se adape ei toţi, şi vitele lor. Şi le va mai da şi mâncare, sub formă de mană, Dumnezeu, dar mare parte din popor tot cârtitor rămâne. Li se pare că e un lucru firesc pentru ei să primească apă dintr-o stâncă a pustiului şi mană dintr-un cer care pentru ei tot un pustiu este, precum pustiul pe care calcă. Li se pare firesc pentru că îşi arogă nişte merite pe care apa pustiului, sau mana cerului nu  le-o justifică. Că s-a întâmplat aşa, este în întregime meritul lui Dumnezeu, iar faptul că ei îşi arogă un merit pe care nu îl au, nu Îl împiedică pe Dumnezeu să-şi împlinească voia. Iar la împlinirea voiei Lui de a face un izvor dintr-o stâncă a pustiului a trebuit să fie acolo şi toiagul. Ia toiagul îi spune Dumnezeu lui Moise. Iar noi trebuie să înţelegem prin toiag toiagul înverzit al credinţei din sufletele noastre. Numai cine poartă în suflet un astfel de toiag înţelege minunea făcută de Dumnezeu de a face izvor dintr-o stâncă a pustiului, dar mai ales minunea de a-i salva pe toţi, atât pe cei care aveau toiagul în sufletele lor, cât şi pe ceilalţi. Şi nu numai pe ei, dar şi vitele lor, căci minunea salvării trebuia continuată.

''Destul!''

Numeri 16:3 - Ei s-au adunat împotriva lui Moise şi Aaron, şi le-au zis: "Destul! căci toată adunarea, toţi sunt sfinţi, şi Domnul este în mijlocul lor. Pentru ce vă ridicaţi voi mai presus de adunarea Domnului?" 

            Porunca respectării legii iubirii poate fi încălcată în multe moduri, mult mai uşoară fiind încălcarea ei decât respectarea ei. Se întâmplă aşa nu pentru că aşa ne-a făcut Dumnezeu, ştim-bine că El ne-a făcut după chipul şi asemănarea Lui, dar pentru că omul, făcut să fie bun, a devenit rău, iar cea mai rea răutate este încălcarea legii iubirii. Ascultă omul mai repede, şi mai des de diavol, călcătorul de lege, decât de Dumnezeu, a Cărui asemănare este. Minciunile diavoleşti sunt mai atractive decât adevărurile divine, pentru că, pe negândite şi pe nesimţite, sunt mai uşor de împlinit. Pentru a împlini o astfel de minciună îi sunt suficiente omului câteva secunde, pe când împlinirea unui adevăr divin necesită mult timp, mult efort, multă trăire. Trăire care, de cele mai multe ori, nu-i convine omului, care aşteaptă să primească mult dând cât mai puţin. L-a făcut liber Dumnezeu pe om şi în aşteptări. Şi fiind încrâncenat omul de aşteptările lui de a primi cât mai mult, nici nu observă că, de fapt, Dumnezeu este Cel care ne dă mult, cerându-ne atât de puţin iar diavolul ne cere mult, nedându-ne nimic, până acolo că ne cere să-L invocăm pe Domnul în mijlocul unei adunări care este a diavolului.

Gregorian Chant - "Dies Irae"

O singură lege şi o singură poruncă

Numeri 15:16 - O singură lege şi o singură poruncă să fie atât pentru voi cât şi pentru străinul care locuieşte printre voi.

                               Suntem străini doar noi, oamenii, unii faţă de alţii, căci pentru Dumnezeu străin nu este nici chiar cel care nu vrea să-L primească pe Domnul în sufletul lui. Toţi suntem creaţi de Dumnezeu, deci ca fiinţe plămădite de singurul nostru Dumnezeu, toţi ar trebui să avem o singură lege şi o singură poruncă şi anume, legea iubirii, şi porunca respectării ei. Este vorba despre iubirea pentru Domnul, şi iubirea pentru aproapele nostru. Deci iată! deşi o singură iubire, mai multe ţinte ale ei. Ceea ce înseamnă că acest unic sentiment al nostru de iubire, oglindă a iubirii divine, se poate împărţi în mai multe direcţii, împărţire care înseamnă nu o diminuare a acestui sentiment, ci o îmbogăţire a lui. Cu cât iubim mai mult şi mai multe, cu atâta iubirea noastră se îmbogăţeşte, apropiindu-se, prin asemănare, de iubirea lui Dumnezeu. De aceea această singură lege a iubirii, şi această singură poruncă, a respectării ei, a dat-o Dumnezeu să fie aceeaşi pentru toţi. Pentru Dumnezeu străini nu există. Există străini doar pentru omul care se înstrăinează de Dumnezeu, om pentru care singura lege a iubirii, şi singura poruncă a respectării ei, se multiplică la nesfârşit aproape, încât, până la urmă, acel om ajunge să se înstrăineze nu numai faţă de Dumnezeu, sau faţă de aproapele lui, ci şi faţă de el însuşi. Atunci când  nu rămâne lege şi poruncă din partea lui Dumnezeu, iubirea devine un sentiment care se sărăceşte în loc să se îmbogăţească.

ce vă porunceşte Domnul

Numeri 9:8 - Moise le-a răspuns: "Aşteptaţi să văd ce vă porunceşte Domnul."

Numeri 9:9 - Şi Domnul a vorbit lui Moise...

                                 Aşteptaţi să văd ce vă porunceşte Domnul   ...şi aşteptarea vă va fi răsplătită. Faceţi ce vedeţi că vă porunceşte Domnul, şi veţi fi mântuiţi. Deşi dată de Dumnezeu, mântuirea începe de la noi, cu noi, prin a face ce aşteaptă Domnul să facem. Ce aşteaptă Domnul să facem ne spune fie direct, prin cuvintele credinţei fiecăruia, fie prin intermediul unor oameni, Moise în acest caz. Mijlocitori între oameni şi Dumnezeu, adică transmiţători ai cuvântului lui Dumnezeu înspre oameni, dar şi a cuvintelor oamenilor înspre Dumnezeu, au fost, sunt şi vor fi. Între Dumnezeu Tatăl şi oameni există un singur mijlocitor Isus Cristos, dar între Dumnezeu Isus Cristos şi oameni sunt mulţi mijlocitori, şi anume, atâţia câţi permite Duhul Sfânt să fie. Într'adevăr, orice duh care înţelege mijlocirea poate deveni mijlocitor. Sunt acele duhuri, acele spirite pentru care cuvintele Aşteptaţi să văd ce vă porunceşte Domnul  devin aşteptare, ascultare, împlinire, credinţă.

Chopin Waltz No. 12

Şi vorbea cu Domnul.

Numeri 7:89 - Când intra Moise în cortul întâlnirii ca să vorbească cu Domnul, auzea glasul care-i vorbea de pe capacul ispăşirii care era aşezat pe chivotul mărturiei, între cei doi heruvimi. Şi vorbea cu Domnul.

                                       Şi vorbea cu Domnul. Moise vorbea cu Domnul, auzind glasul care-i vorbea de pe capacul ispăşirii care era aşezat pe chivotul mărturiei, între cei doi heruvimi.  Acolo între cei doi heruvimi era chiar Domnul, sau numai glasul Lui? Dacă era atunci, acolo, între cei doi heruvimi, în faţa lui Moise, să fi rămas, pentru acel răstimp, cerul fără Dumnezeu? Sau sta în cer Domnul, pe scaunul Lui de domnie, iar dintre cei doi heruvimi i se auzea doar glasul? "Doar glasul" ce însemnă? Poate fi prezentă, într-un anumit loc şi într-un anumit timp, doar o parte din Domnul? Sau doar o simţire sau o auzire de Domnul? Putem ştii că toate aceste întrebări, şi altele la fel, pot deveni afirmaţii, toate împreună şi fiecare în parte. Da! poate orice Domnul Dumnezeul nostru,  dar El vrea numai ceea ce ştie că trebuie să vreie, face numai ceea ce ştie că trebuie să vreie să facă. Dacă vrea să fie un glas între doi heruvimi, este un glas între doi heruvimi, dacă vrea să fie zgomotul unei adieri uşoare, este zgomotul unei adieri uşoare, dacă vrea să fie Cristos, este Cristos, dacă vrea să fie Duh Sfânt este Duh Sfânt. Dar El nu este niciodată duh rău, căci nu vrea să fie duh rău, nu este furtună distrugătoare, căci nu vrea să fie furtună distrugătoare, nu este zgomot asurzitor, căci nu vrea să fie asurzitor. El vrea să fie susurul unei adieri uşoare, şi aşa este. El vrea să fie un glas dintre doi heruvimi, şi aşa este, El vrea să fie Domnul, Dumnezeu nostru stând pe scaunul Lui de domnie din cer, şi aşa este, şi acolo stă. Este ceea ce trebuie să fie Domnul, Dumnezeu nostru, şi nimic altceva, este aşa cum trebuie să fie Domnul, Dumnezeul nostru şi nicicum altcumva, este acolo unde trebuie să fie Domnul, Dumnezeul nostru, şi niciunde altundeva. Este  glas, atunci când trebuie să fie glas, este adiere uşoară, atunci când trebuie să fie adiere uşoară, este Cristos, atunci când trebuie să fie Cristos, este Duh Sfânt, atunci când trebuie să fie Duh Sfânt, este Domnul, atunci când trebuie să fie Domnul. Este! poate! fi toate acestea, şi multe altele, dar rămâne întotdeauna Domnul, Dumnezeul nostru, Cel care i-a vorbit lui Moise dintre cei doi heruvimi. Trebuia să fie glas atunci Domnul, şi a fost glas, trebuia să fie între cei doi heruvimi, şi a fost acolo, trebuia să fie în cer, şi a fost în cer. Domnul Dumnezeul nostru ştie să poată numai ceea ce vrea, ştie să fie numai ceea ce trebuie.

       Să citim şi:

Ieremia 34:12 - Atunci cuvântul Domnului a vorbit lui Ieremia din partea Domnului.

Ieremia 23:24 -  "...Nu umplu Eu cerurile şi pământul?" zice Domnul.

au făcut întocmai

Numeri 1:54 - Copiii lui Israel au făcut întocmai după toate poruncile, pe care le dăduse lui Moise Domnul; aşa au făcut.

                               Primul om care a luat cunoştinţă despre toate poruncile lui Dumnezeu a fost Moise, un om  ales. Căci, fără îndoială, Moise a venit pe lume pregătit de către Dumnezeu să fie Moise. Numai unui om ca Moise putea Dumnezeu să-i dea, înaintea tuturor, poruncile. Primul popor care a luat  cunoştinţă despre poruncile lui Dumnezeu a fost poporul evreu, un popor ales, la începuturi împlinitor al poruncilor copiii lui Israel au făcut întocmai după tote poruncile  Dar apoi a început să decadă, până acolo încât se întrebau dacă Domnul, Cel care le dăduse poruncile, era Dumnezeul lor. În această viaţă scurtă, unui om îi este mai uşor să fie împlinitor al poruncilor divine, dar unui popor, a cărui viaţă este mai lungă, şi ale cărui gânduri şi simţiri sunt gândurile şi simţirile fiecăruia din popor, îi este mai greu.

Să aveţi aceeaşi lege

Leviticul 24:22 - "Să aveţi aceeaşi lege pentru străin ca şi pentru băştinaş; căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru."


                                                    Faptul că Dumnezeu l-a ales pe poporul Israel să fie "băştinaş" nu înseamnă că celelalte popoare trebuie să rămână "străine", însemnă doar că poporul Israel ar trebui, ar fi trebuit să fie un exemplu de credinţă şi ascultare. În rest "băştinaşul" şi "străinul" au, în faţa lui Dumnezeu, şi aşa ar trebui să fie şi în faţa cezarului, aceeaşi lege, aceleaşi legi, având la bază: "Iubeşte-L pe Domnul, Dumnezeul tău!" şi "Iubeşte-ţi aproapele!"  "Iubeşte-te pe tine însuţi!" nu este lege de la Dumnezeu, ceea ce însemnă că nici "Iubeşte-ţi numai poporul tau!"  nu este. Pentru Dumnezeu băştinaş sau străin nu înseamnă nimic, pentru El, deci şi pentru noi aşa ar trebui să fie, important e să devenim fii ai lui Dumnezeu. Această calitate, atunci când ea există,  pentru cei care există, face numitor comun toate legile cezăreşti, reducându-le la "Iubeşte-L pe Domnul, Dumnezeul tău!" şi "Iubeşte-ţi aproapele!". Băştinaşul nu trebuie iubit mai mult decât străinul, sau străinul decât băştinaşul. Ambii trebuie să fie aproapele fiecăruia, aşa cum Domnul este Dumnezeul fiecăruia.

      

Frédéric Chopin - Valse No. 11

Când veţi aduce Domnului o jertfă

Leviticul 22:29 - Când veţi aduce Domnului o jertfă de mulţumire, s-o duceţi aşa ca să fie primită.

                                 Iubirea noastră pentru Dumnezeu cuprinde şi acea jertfă de sfinţire care constă în mii şi mii de gânduri de'ale noastre, mistuite de un foc spiritual. Astfel de jertfe îi plac lui Dumnezeu, şi întotdeauna El este bucuros să le primească. Astfel de jertfe sunt dovada unui suflet curat, gata oricând să ajungă în marea bucurie de a-L vedea pe Dumnezeu, Cel pe care nimeni nu L-a văzut, şi nici nu-L va vedea cineva în răstimpul acestei vieţi, dar care Se va arăta multora atunci când eternitatea va deveni măsura vieţii lor. O astfel de jerfă făcută acum şi primită de Dumnezeu este un acont al vieţii eterne.