Numeri 20:7 - Domnul a vorbit lui Moise, şi a zis:
Numeri 20:8 - "Ia toiagul şi cheamă adunarea, tu şi fratele tău Aaron. Să vorbiţi stâncii acesteia în faţa lor, şi ea va da apă. Să le scoţi astfel apă din stâncă, şi să adapi adunarea şi vitele lor."
Trebuie să înţelegem că nu stânca dă apa, ci Dumnezeu dă apa. Şi chiar întâmplarea, devenită minune într-un pustiu, de a ţâşi apă dintr-o stâncă, e datorată lui Dumnezeu. Moise a vorbit unei stânci despre care a hotărât Dumnezeu că va fi izvor de apă, şi nu putem crede că, dacă apa a izvorât, stânca l-a ascultat pe Moise. A fost, întreagă, lucrarea lui Dumnezeu. Lucrare a Lui pentru întreg poporul acela. Şi iată, deşi devenit atât de cârtitor împotriva lui Moise, dar şi a lui Dumnezeu, Dumnezeu nu le ia în seamă cârtirea, şi le dă apă dintr-o stâncă, într-un pustiu. Apă suficientă să se adape ei toţi, şi vitele lor. Şi le va mai da şi mâncare, sub formă de mană, Dumnezeu, dar mare parte din popor tot cârtitor rămâne. Li se pare că e un lucru firesc pentru ei să primească apă dintr-o stâncă a pustiului şi mană dintr-un cer care pentru ei tot un pustiu este, precum pustiul pe care calcă. Li se pare firesc pentru că îşi arogă nişte merite pe care apa pustiului, sau mana cerului nu le-o justifică. Că s-a întâmplat aşa, este în întregime meritul lui Dumnezeu, iar faptul că ei îşi arogă un merit pe care nu îl au, nu Îl împiedică pe Dumnezeu să-şi împlinească voia. Iar la împlinirea voiei Lui de a face un izvor dintr-o stâncă a pustiului a trebuit să fie acolo şi toiagul. Ia toiagul îi spune Dumnezeu lui Moise. Iar noi trebuie să înţelegem prin toiag toiagul înverzit al credinţei din sufletele noastre. Numai cine poartă în suflet un astfel de toiag înţelege minunea făcută de Dumnezeu de a face izvor dintr-o stâncă a pustiului, dar mai ales minunea de a-i salva pe toţi, atât pe cei care aveau toiagul în sufletele lor, cât şi pe ceilalţi. Şi nu numai pe ei, dar şi vitele lor, căci minunea salvării trebuia continuată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu