Beethoven: Sonata for Violin and Piano No. 7 - Adagio Catabile

Și chiar dacă

Ieremia 37:10 - ”Și chiar dacă ați bate toată oastea haldeilor, care se războiesc cu voi, chiar dacă n-ar rămâne decât câțiva oameni răniți, tot s-ar ridica fiecare din cortul lui, și ar arde cetatea aceasta cu foc.”

                          Nimeni și nimic nu poate împiedica sau modifica împlinirea planului divin. Cei care cred că o pot face, au impresia că Dumnezeu, dacă ei se mai gândesc la El, are trăsături și comportamente omenești. Ei uită, dacă se mai gândesc la Creator, că sensul asemănării dintre noi și El este dinspre El spre noi. Sens unic, în acest caz. Dumnezeu nu are interese, Dumnezeu nu poate fi vândut sau cumpărat, așa cum ar dori unii. Dacă în privința milei și a iertărilor putem crede că Dumnezeu ar putea fi schimbător, în privința planurilor Lui El nu Se schimbă. Ce vine de la Dumnezeu, e perfect, și așa rămâne, e unul dintre adevărurile esențiale ale Divinității, dificultățile și controversele noastre constând în  a identifica, din toate câte ni se întâmplă, ceea ce, într-adevăr, ne vine de la El. Părerea mea e că trăim, fiecare în parte, prea puțin, pentru a ne lămuri exact referitor la asta. De aceea e important, dacă vrem să o facem, să ne lămurim care sunt adevărurile care, chiar dacă acum ni se par cumva rănite în niște corturi a tot felul de controverse efemere,  se vor ridica și vor împlini planul divin.  Pentru că și adevărurile divine ne vin tot dintr-o istorie, și printr-o istorie a lucrurilor întâmplate oamenilor de până acum. În lumea noastră tridimensională, nu există dimensiunea certitudinilor divine, de aceea e atât de importantă credința fiecăruia, ea, credința, fiind aceea care reprezintă, cumva,  o altă dimensiune a lumii noastre de acum, așa cum e ea. Dinspre acea dimensiune a venit Cristos în lumea noastră, și întracolo S-a îndreptat la plecare. Cumva, ne putem gândi să afirmăm că focul veșniciei nu așteaptă veșnicia, el arde și acum, pentru că ”acum” face parte din veșnicie. Acea veșnicie care e lămuritoare referitor la adevărul că nimeni și nimic nu poate împiedica sau modifica împlinirea planului divin.

Ludwig van Beethoven "Sonata for Violin and Piano No. 5"

Eu v-am vorbit, şi devreme şi târziu...şi nu M-aţi ascultat

Ieremia 35:14 - "Cuvintele lui Ionadab, fiul lui Recab, care a poruncit fiilor săi să nu bea vin, sunt păzite; căci ei nu beau vin până în ziua de astăzi, şi ascultă astfel de poruncile tatălui lor. Iar Eu v-am vorbit, şi devreme şi târziu, şi nu M-aţi ascultat!"

                          Este evident că pe Dumnezeu îl dor mai tare decât ne dor pe noi, oamenii, greşelile noastre. Este semnul, greu de contestat, al iubirii pe care El o simte pentru toţi. În iubirea lui Dumnezeu, toţi suntem egali, diferenţele le facem noi, prin felul diferit în care fiecare înţelegem să ascultăm ce ne spune Acela care vrea ca ascultarea noastră să fie salvarea noastră, aşa cum  e ascultarea de oamenii care ne dau îndrumări potrivite. Dacă în cele mărunte ale vieţii se întâmplă aşa, şi ştim cu toţi ca aşa se întâmplă, cu atât mai importantă devine ascultarea, şi împlinirea cerinţelor divine. Numai că noi, fiindu-ne mai aproape oamenii, uităm, de cele mai multe ori şi cu prea mare uşurinţă, aceste cerinţe. Ca şi cum, dacă nu Îl vedem pe Cel care ne vorbeşte, am fi scuzaţi mult mai uşor că nu-I dăm ascultare. Sau ca şi cum cerinţele acelea ar fi pentru ceilalţi mai ales, şi nu pentru fiecare dintre noi. Pentru a ne face să pricepem ce mult greşim, Dumnezeu e răbdător, El ne vorbeşte încontinuu şi devreme şi târziu aşa cum le-a vorbit tuturor celor dinaintea noastră, şi cum o va face până în ultima noastră clipă. Pentru Dumezeu nu există noţiunea "prea târziu", pentru noi ea există. Dar şi noi, fiecare, o putem anula printr-o întoarcere chiar şi de ultimă clipă, la Salvator. 

       Vezi şi:

Ieremia 35:15 - "V-am trimis pe toţi slujitorii mei, proorocii, i-am trimis într-una la voi, să vă spună: 'Întoarceţi-vă fiecare de la calea voastră cea rea, îndreptaţi-vă faptele, nu mergeţi după alţi dumnezei, ca să le slujiţi, şi veţi rămâne în ţara pe care v-am dat-o vouă şi părinţilor voştri! Dar voi n-aţi luat aminte, şi nu M-aţi ascultat."

Domnul S-a căit

Ieremia 26:19 - L-a omorât însă oare Ezechia, împăratul lui Iuda, şi tot Iuda? Nu s-a temut Ezechia de Domnul? Nu s-a rugat el Domnului? Şi atunci Domnul S-a căit de răul pe care-l rostise împotriva lor. Şi noi să ne împovărăm sufletul cu o nelegiuire aşa de mare?

                                     Se poate oare vreodată căi Dumnezeu de ceva? Oare dacă ar face-o, nu S-ar nega pe Sine, prin chiar căinţa aceea? Aici se spune Domnul S-a căit de răul pe care-l rostise sau în Ieremia 26:13 - Şi Domnul Se va căi de răul pe care l-a rostit împotriva voastră    Ştim că ce rosteşte Domnul, aşa se întâmplă, dar mai ştim că Binele Suprem fiind, El nu  are cum să înfăptuiască vreu rău, oricât de mic, pentru că oricât de mic ar fi, răul nu are nimic comun cu divinitatea. Dumnezeu nu are a se căi de nimic, pentru că El nu greşeşte în nimic. Ba mai mult, El ştie dinainte acţiunile oricăruia dintre noi, deci le poate şti dinainte şi pe ale Lui. Aşadar ar putea evita căinţa. Numai că nu are ce evita, căinţă la Dumnezeu neputând exista. Eu cred că aici, dar şi în alte părţi ale Bibliei, Cuvântul foloseşte această formulare Domnul S-a căit  pentru a ne arăta cum trebuie să ne conştientizăm relele, făcute sau rostite, şi anume: prin căinţă. Suntem oameni, şi de aceea nu ne prea place să ne căim, căinţa fiind şi o recunoaştere a greşelilor.  Iar prea-marea mândrie ne împiedică de multe ori să fim cinstiţi cu noi înşine.  Eu cred că formularea aceasta Domnul S-a căit , este ca un fel de avertisment: "Fiţi atenţi, nu-L supăraţi pe Dumnezeu! nu-L faceţi să Se căiască!  Faptul că-L supăraţi va fi păcatul vostru, deci voi va trebui să fiţi aceia care să vă căiţi."

spre fericirea lor și a copiilor lor după ei

Ieremia 32:39 - Le voi da o inimă și o cale, ca să se teamă de Mine întotdeauna, spre fericirea lor și a copiilor lor după ei.

                                                        Fără mine, pentru mine harul lui Dumnezeu e zero. Aceasta este importanța pe care mi-a dat-o Creatorul în demersul mântuirii mele: să fiu mai important decât El. Decizia aprobării acțiunii harului divin asupra mea îmi aparține în întregime. Dacă eu nu vreau să primesc harul, chiar dacă Dumnezeu vrea să-l primesc, harul nu se va manifesta. Trimițând asupra tuturor în egală măsură harul Său, Dumnezeu ne trimite și libertatea acceptării sau neacceptării lui. El nu e așa de liber în a ne trimite harul cum suntem noi în a-l accepta, din moment ce varianta netrimiterii harului desigur nu există. De aceea cred eu că teama de Dumnezeu trebuie să însemne de fapt teama de mine însumi, teama de a nu reuși să mă ridic la nivelul importanței pe care Creatorul a hotărât să mi-o dea.

...un Dumnezeu de aproape ...un Dumnezeu de departe

Ieremia 23:23 - ”Sunt Eu numai un Dumnezeu de aproape?” zice Domnul, ”și nu sunt Eu și un Dumnezeu de departe?”

                                    Aproape și departe, ce înseamnă ”aproape și departe” când este vorba despre relația noastră cu Dumnezeu? Și cine hotărăște distanța? și distanțarea? Indiferent de cine,  și cum suntem noi, fiecare, Dumnezeu este pentru toți aproape. În relația noastră cu Dumnezeu distanțele capătă alte conotații, în relația noastră cu Dumnezeu Împărăția Lui e în noi, El e atât de aproape încât mulți nici nu-L sesizează. Și se îndepărtează... După căderea primului om Creatorul a binevoit să se gândească la mântuirea celui căzut. Cumva, El S-a retras în niște Ceruri Înalte, dar a lăsat imensitatea cerească și în sufletul greșitorilor, astfel încât distanțe să nu mai existe decât pentru aceia care sunt indiferenți la greșeli. Acolo, departe, El îi așteaptă pe toți cei care știu să-L iubească. Dar e un ”departe” care înseamnă ”aproape”, pentru că nu am putea trăi fără El. Și totuși, departe, pentru că noi Îl uităm de atâtea ori, și atâta de ușor! Aproape, pentru că avem în noi duhul Lui, departe, pentru că risipim cu ușurătate acel duh. Aproape, pentru că toți putem fi sfințiți, departe, pentru că  merităm foarte puțin sfințenia. Aproape, pentru că ne-a dat o simțire și o rațiune să înțelegem cât de aproape ne este El, departe pentru că ne facem, pe nesimțite și negândite, mereu și mereu alți dumnezei. Aproape, pentru că El este Viața, departe, pentru că alegem moartea. Aproape, pentru că El vrea să ne salveze, departe, pentru că noi ne îndepărtăm salvarea. Aproape, pentru că ne vorbește, departe, pentru că nu-L ascultăm. Aproape, pentru că Și-a dat pe singurul Fiu jertfă pentru noi, departe, pentru că uităm Jertfa pe cruce. Aproape, pentru că este aici, departe, pentru că este aici...

                    Scriu aici și varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:

Ieremia 23:23 - ”Eu sunt un Dumnezeu de aproape” zice Domnul, ”iar nu un Dumnezeu de departe.”

Domnul Însuşi vă va da un semn

Isaia 7:14 - De aceea Domnul Însuşi vă va da un semn: iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naşte un fiu, şi-I va pune numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi)

                                 Nu S-a numit Emanuel Isus, deşi, desigur, şi acesta poate fi numele Lui, al Aceluia care a venit să ne întărească semnul că Dumnezeu este cu noi.  Au hotărât cei din familia Lui de atunci, adică mama Lui Maria, şi tatăl Iosif, să Îi dea numele Isus, Iosua, Ieshua care înseamnă  Iahve este mântuire.  Ea va naşte un Fiu, şi-i vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale.(Matei 1:21)  Venit pe căi omeneşti, pentru ca semnul să fie mai credibil şi miracolul mai măreţ, Fiul lui Dumnezeu se naşte fiu al unei familii cât se poate de obişnuită. Şi totuşi deosebită, din moment ce Tatăl a hotărât ca Fiul Lui să devină fiul lor, numai că pe fiul Acela al lor, Dumnezeu Îl va face semn a cât de mult iubeşte El lumea, şi cale spre veşnicie a celor care cred în semn, şi îl înţeleg. Adică a celor care cred în adevărul că, dincolo de uşurinţa cu care noi ne facem nemeritată mântuirea, toţi merităm să fim mântuiţi,  merităm ca Dumnezeu să fie cu noi. Şi El este cu noi, Fiul Lui fiind semnul, Acel Fiul al Lui pe care părinţii săi pământeşti ascultă să-L numească Isus, aşa cum a vrut Tatăl Ceresc. Nu cred că erau conştienţi Maria şi Iosif de ce li se întâmplă, şi asta pentru că, oameni obişnuiţi fiind, dacă ar fi ştiut nu ar fi putut suporta măreţia. Măreţie care e, totodată, atât împlinire a unei promisiuni (Matei 1:22) cât şi potop de iubire divină peste noi, cei care crezând în ea, ne bucurăm de prezenţa continuă a Tatălui, şi a Fiului, şi  a Spiritului Lor Sfânt, înainte de a ne întrista de ceea ce suntem. Să facem parte dintr-o lume iubită aşa de mult de Creatorul ei, nu poate fi decât un semn de bucurie. Bucurie simplă, asemeni nașterii Celui nenăscut, dar imensă, asemeni măreției acestui miracol.

        Scriu aici şi varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:

Isaia 7:14 - Pentru aceasta Dommnul Însuşi vă va da un semn: Iată, fecioara va purta în pântece şi va naşte un fiu, şi-L vor chema cu numele de Emanuel.

toate marginile pământului

Isaia 52:10 - Domnul Îşi descoperă braţul Său cel sfânt, înaintea tuturor nemurilor; şi toate marginile pământului vor vedea mântuirea Dumnezeului nostru.

                                                        După Isaia 52:6 - De aceea poporul Meu va cunoaşte Numele Meu; de aceea va şti, în ziua aceea, că Eu vorbesc, şi zic: "Iată-Mă!" iată-L pe Dumnezeu, Acelaşi  Dumnezeu, aici, în Isaia 52:10. Trebuie să înţelegem că El ni S-a descoperit nouă, oamenilor, sau mie omului, mie iubitorului de Dumnezeu, pas cu pas, astfel încât, coborându-Se la nivelul meu de trăire şi înţelegere, să vrea să mă înalţe la nivelul Lui de sfinţenie. Ceea ce înseamnă că El vrea să mă readucă la starea în care chiar El a vrut să exist, înainte de a se manifesta păcatul, prin neascultarea primului om.  Iar faptul că El se coboară până la nevrednicia din mine, şi până la nepriceperea mea şi încăpăţânarea mea, pentru ca mie să-mi fie mai uşor să-L cunosc cu sufletul şi mintea mea de muritor încă nejudecat, îmi arată cât de mult mă iubeşte. Şi ca răsplată a acestei coborâri a Lui, El nu vrea din partea mea decât să-I dăruiesc acelaşi sentiment de iubire, iubire pe care chiar coborârea Lui o dovedeşte, iubire care pentru mine trebuie să însemne aceeaşi bucurie ca bucuria Lui. Dumnezeu e fericit, în sfinţenia Lui El nu poate fi altfel. Dacă vreau să ajung mai aproape de sfinţenia Lui, aşa trebuie să mă simt şi eu, fericit. Chiar şi atunci când pare mâniat, datorită greşelilor noastre, datorită greşelilor mele repetate, mânia Lui e numai o pată de umbră peste imensa Lui fericire. Să vrea, cu toată voinţa, şi puterea, şi sfinţenia Lui, să ne ducă în lumea imensei Lui fericiri, Dumnezeu, şi noi să nu vrem, şi eu să nu vreau!!! Cine îmi poate explica ce înseamnă asta?

Eu, Eu vă mângâi.

Isaia 51:12 - Eu, Eu vă mângâi. Dar cine eşti tu, ca să te temi de omul cel muritor, şi de fiul omului, care trece ca iarba,

Isaia 51:13 - şi să uiţi pe Domnul, care te-a făcut, care a întins cerurile şi a întemeiat pământul? De ce să tremuri necontenit toată ziua, înaintea mâniei asupritorului, când umblă să te nimicească? Unde este mânia asupritorului?

                                           Teama de Dumnezeu şi teama de oameni nu au nimic în comun. Nu cum ne este frică de oameni trebuie să ne fie frică de Dumnezeu, ba mai mult, eu cred că de Dumnezeu nici n-ar trebui să ne fie frică. Cum să ne temem de Acela despre care ştim că ne iubeşte până la sacrificiu? Sigur că sentimentul greşelilor, ca să nu mai vorbesc despre acela al păcatelor, ar putea naşte teamă, numai că nu trebuie să schimbăm izvorul acestor temeri, iar izvorul lor nu este în niciun caz Dumnezeu. Adică, dacă în relaţia noastră cu Creatorul avem a ne teme de ceva, atunci de noi trebuie să ne temem, fiecare de el însuşi mai ales, şi apoi fiecare de alţii. Dar şi această teamă, dacă fiecare ne-o umplem cu iubire, poate deveni mai blândă. Deşi cei mai mulţi dintre noi suntem de acord, ne este greu să practicăm îndemnul Domnului de a întoarce şi celălalt obraz atunci când răutatea unora ne loveşte. Ne este greu să înţelegem că răutatea naşte ură, şi că ura aceea o putem vindeca mai departe numai cu iubire. Oare mânia asupritorului nu s-ar schimba ea în mirare, şi apoi în înţelegere, dacă am întoarce şi celălalt obraz? Isus ştie că aşa este, de aceea ne îndeamnă să procedăm aşa. Dar El mai ştie şi ce rău-înţelegători suntem, de aceea ne reaminteşte mereu de bunătatea lui Dumnezeu, de mângâierile Lui, şi de faptul că dincolo de răutăţile dintre noi, trebuie să nu uităm că în marea lui bunătate, Dumnezeu este Singurul Mântuitor.

        Scriu aici şi varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:

Isaia 51:12 - Eu, chiar Eu sunt Cel ce te alină; ia seama cine eşti, că te-ai temut de omul muritor, şi de fiul omului, de ei, cei ce ca iarba s-au uscat,

Isaia 51:13 - şi L-ai uitat pe Dumnezeu Cel ce te-a făcut, pe Cel ce a făcut cerul şi a întemeiat pământul; şi pururea erai înfricoşat, cât e ziua de lungă, de arătarea mâniei celui ce te necăjea; că aşa cum gândea el să te nimicească pe tine, unde-i acum mânia lui, a celui ce-ţi făcea necazuri?

Eu, Domnul, spun ce este adevărat, vestesc ce este drept.

Isaia 45:19 - "Eu n-am vorbit în ascuns, într-un colţ întunecos al Pământului. Eu n-am zis seminţiei lui Iacov: Căutaţi-Mă în zadar! Eu, Domnul, spun ce este adevărat, vestesc ce este drept."

                                                      Vedeţi ce banală e întrebarea: "oare unde Îl găsesc pe Dumnezeu?" sau întrebarea: "oare cum să fac să Îl aud şi eu pe Dumnezeu?". Iată! El nu stă în colţuri întunecoase şi ascunse. Şi iată! căutările noastre, indiferent de abnegaţiile sau nehotărârile noastre, nu sunt zadarnice, şi nu sunt aşa pentru că pe Dumnezeu Îl putem găsi chiar şi înainte de a-L căuta, El fiind oricum, şi oriunde prezent. Nu cred că ar trebui să mă acuze cineva de panteism  pentru că fac aceste afirmaţii. Să ne gândim: Dumnezeu era sau nu era în flacăra focului care nu mistuia rugul aprins pe care-l vedea Moise? Sigur că era, dar nici Cerul atunci El nu l-a părăsit, era şi în Cer deci. Dumnezeu locuieşte într-un singur loc, dar este prezent peste tot.  Chiar şi atunci când, indiferenţi sau atenţi spre alte alea ale vieţii, noi trecem pe lângă El, El este acolo, adică aici, lângă fiecare dintre noi. El nu se ascunde, nu are cum, pentru că ascunzişurile ţin de latura omenească a înţelegerii credinţei. Mulţi dintre noi, căutându-L pe Dumnezeu, aproape că se ascund ei de El, ori din teamă, că se simt prea păcătoşi, ori din neştiinţă, crezând că ne trebuiesc multe şi obositoare căutări pentru a-L găsi. Pare greu să găsim pe cineva despre care ştim că nu îl putem vedea. Când este vorba despre găsirea de oameni, aşa este. Dar când este vorba despre Dumnezeu totul se schimbă, găsirea Lui, deşi El, deocamdată, e de nevăzut, este mai uşoară decât găsirea oricărui om, pentru că El e Dumnezeu nu e om. Nu cum căutăm pe alţi oameni trebuie să Îl căutăm pe Dumnezeu, pentru că trebuie să ştim că El nu stă ascuns niciodată, şi pentru nimeni. Mulţi dintre cei care Îl căutăm nici nu ştim că deja L-am găsit. Dumnezeu vine în întâmpinarea noastră chiar în timp ce-L căutăm, şi ni se dezvăluie chiar în timp ce ne îndoim. El e Dumnezeu!

                                                             

Un glas strigă

Isaia 40:3 - Un glas strigă: "Pregătiţi în pustie calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru."

                                          Ştim că se referă la Ioan Botezătorul acest îndemn, dar după ce suntem de acord cu asta, eu cred că ar fi bine să înţelegem că, deşi se spune neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru,  îndemnul se poate referi şi la noi, drumul acela ni-l putem pregăti fiecare, după cum ne este imboldul. Imbold venit iată! prin glas dumnezeiesc, dar tot aşa, venit şi prin glas propriu. Curăţirea şi netezirea drumului înseamnă deci curăţirea şi netezirea credinţei noastre, adică a fiinţei noastre lăuntrice, care este purtătoarea pecetei divine a iubirii. Aşa a găsit Creatorul de cuviinţă, să aşeze această pecete mai la nevedere, de aceea mulţi dintre noi, Adam fiind primul, uităm de ea, şi ne avântăm în netezirea unor drumuri care, ori au o altă direcţie, ori dacă ajung tot la Dumnezeu, asta se întâmplă după multe ocolişuri şi devieri, de cele mai multe ori ameţitoare pentru noi. De aceea strigă glasul, să ne reamintească mereu şi mereu, pe ce cale trebuie să înaintăm. Curăţind şi netezind drumul ajungerii noastre la Domnul, nu facem decât să ne netezim drumul spre mântuire. Înspre Dumnezeu nu putem înainta decât curaţi fiind, iar curăţirea e un proces neîntrerupt pentru oricare dintre noi. Ea ne uşurează apropierea de Dumnezeu, şi cu cât suntem mai apropiaţi de El, cu atât devenim mai curaţi. Ceea ce înseamnă că acea curăţire ne vine şi de la Dumnezeu. Dumnezeu nu numai ne îndeamnă, dar ne ajută mult să-I împlinim îndemnul. Despre adevărul că El ne ocroteşte şi ne curăţeşte, putem fi siguri, tocmai de aceea a aşezat El pecetea iubirii mai în străfund, adică mai ferită de atacuri răuvoitoare. Aşadar nouă nu ne rămâne decât să ne osârdim, la rându-ne, spre a da strălucirea originară acelei peceţi. Adică strălucirea pe care chiar Creatorul i-a dat-o. Aceasta, de fapt şi aceasta înţeleg eu când citesc acest verset, şi cele câteva care îi urmează.

dar inima lui este departe de Mine

Isaia 29:13 - Domnul zice: "Când se apropie de Mine poporul acesta, mă cinsteşte cu gura şi cu buzele, dar inima lui este departe de Mine, şi frica pe care o are în Mine nu este decât o învăţătură de datină omenească."

                                  Popor şi individ în cinstirea pe care trebuie să o dăm Celui de Sus. Două entităţi total diferite, dar aceaşi cinstire. Adică, aceaşi iubire. Adică Iubire. Iubire venită dintr-o inimă curată. Când este vorbe de noi ca indivizi, această cerere divină, a unicităţii Iubirii, este mai uşor de împlinit, fiind vorba despre un singur suflet, care se minţeşte el pe el atunci când vrea, sau crede că Îl poate minţi pe Dumnezeu. Când este vorba de popor, de comunitate deci, lucrul pare a se complica. Trăirile unei comunităţi, oricât de simple ar fi ele, se complică datorită ambiţiilor noastre omeneşti, ambiţii care de multe ori nici de Iubire nu mai ţin cont. Dar iată că Dumnezeu aşteaptă de la comunitate aceleaşi sentimente pe care le aşteaptă de la fiecare membru al ei. Iubirea unui popor este însumarea Iubirii fiecărui individ de acolo, Iubire care, în amândouă cazurile, se oglindeşte în credinţă. Atunci când majoritatea oamenilor dintr-o comunitate au o credinţă bună, şi despre popor se poate afirma că are o credinţă bună, pentru că cei cu credinţa greşită, mai puţini, se pierd. Atunci când majoritatea oamenilor dintr-o comunitate au o credinţă rea, şi comunitatea are o credinţă rea, pentru că cei cu credinţa bună, mai puţini, se pierd. Aşa a fost întreaga istorie a comunităţilor care au crezut în Dumnezeul Bibliei. Ca şi în cazul fiecăruia în parte, judecata decisivă va fi a Lui.  Dar ca şi în cazul fiecăruia în parte, Dumnezeu a intervenit, Dumnezeu intervine ori de câte ori crede El că e necesar. Nimic nu se desfăşoară la voia întâmplării, trăirile spirituale ale noastre mai mult decât toate celelalte, au o desfăşurare pe voia Celui care ne-a îmbogăţit cu ele. Dar El întotdeauna va respecta libertatea, atât a individului, cât şi a comunităţii. Dincolo de această libertate deci, apare în întregul ei adevăr, credinţa noastră. Adică Iubirea noastră. Iubire care ne arată felul în care trebuie să ne fie frică de Cel care ne iubeşte.

duhul meu Te caută înlăuntrul meu.

Isaia 26:9 - Sufletul meu Te doreşte noaptea, şi duhul meu Te caută înlăuntrul meu. Căci, când se împlinesc judecăţile Tale pe pământ, locuitorii lumii învaţă dreptatea.

                                              Unde e Dumnezeu? Cum e Dumnezeu? şi mai ales: Cine e Dumnezeu?  Întrebări pe care aproape că ne e teamă să le punem, să ni le punem nouă sau să le punem altora. Poate pentru că simţim că nu avem răspunsuri, sau poate pentru că, zic unii, răspunsurile ne-ar cutremura, sau poate pentru că, zic alţii, nu sunt importante răspunsurile la astfel de întrebări, importantă ne este credinţa. Aşa că e de preferat o ambiguitate liniştitoare, în care ne complacem cei mai mulţi dintre noi. Poate ne este greu să răspundem întrebărilor, sau poate ne e teamă că un răspuns greşit, cumva,  ne-ar acuza, aşa că , într-un fel, credem că e mai bine să avem răspunsuri ca acestea: Dumnezeu e totul! sau Dumnezeu e peste tot! răspunsuri corecte, dar nu ştiu dacă şi suficiente, iar după ce le dăm, continuăm liniştiţi să credem că avem o credinţă salvatoare. Dar iată cum, chiar El, încearcă să ni se dezvăluie, în acest verset, dar încă în multe altele la fel. După ce îi spune celui care a scris aceste cuvinte Domnul Dumnezeu este Stânca veacurilor (Isaia 26:4) Dumnezeu îl face pe acesta să înţeleagă că El, Dumnezeu, este chiar înlăuntrul lui, adică, putem înţelege noi,  în sufletul lui. Stânca veacurilor în sufletele noastre: e o imagine adevărată a lui Dumnezeu, dar la fel de adevărată este şi imaginea Lui sălăşuind în Cer, acolo unde, ştim, e scaunul Lui de domnie. Descoperindu-L şi cunoscându-L pe Dumnezeul din noi, putem face cunoştinţă cu Dumnezeul Cerului. Şi pentru că Dumnezeu este Unul, înseamnă că El este Acelaşi, oriunde s-ar afla. Dacă ne este mai uşor să-L descoperim pe Dumnezeu căutându-L înlăuntrul nostru mai întâi, aceasta este o trăire personală a fiecăruia dintre noi, dar de un lucru putem fi siguri: dacă Îl căutăm El va veni. Şi poate veni în sufletul nostru aşa cum, cândva, va veni din Cer. Dumnezeu sălăşuieşte aşadar, înlăuntrul nostru, al fiecăruia, aşa că fiecare ne putem trăi propria Revelaţie, lăsându-L să apară mereu pe cerul sufletului nostru.

duhul la Dumnezeu, care l-a dat.

Ecleziastul 12:7 - până nu se întoarce ţărâna în pământ, cum a fost, şi până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat.

                                       Suntem toţi ţărână, luată din ţărână, şi suntem toţi duh, dat de Dumnezeu. Ţărână suntem şi în ţărână ne întoarcem, este numai tabloul vizibil al împlinirii destinului nostru, al fiecăruia, celălalt aspect, pe care nu-l putem niciunul vedea, dar pe care toţi ar trebui să-l simţim cu asupra de măsură, este acela că duhul, dat de Dumnezeu prin suflare gură peste gură primului om, şi prin el nouă tuturor, se întoarce la Cel care l-a dat. De fapt putem crede că acesta a fost şi scopul pentru care Treimea a hotărât să creeze alte persoane în afara Lor, şi anume, scopul de a trăi în veşnicie împreună, Treimea necreată, şi noi, duhurile create, deşi, desigur, Ele, Persoanele Treimii, Îşi erau suficiente pentru a trăi în iubire şi fericire, aşa cum din veşnicie trăiesc. Cu alte cuvinte, am fost creaţi toţi pentru a întregi iubirea divină şi fericirea divină. Aceasta este menirea noastră primordială, şi de aceea trebuie să fim cu toţii fericiţi că, prin simpla naştere, hotărâtă desigur tot de Creator, aşa cum El a hotărât creerea primului om, avem, fără excepţii, această menire. Ce facem noi cu ea, e o altă discuţie, dar orice am face, ţărâna care suntem se întoarce în pământ, iar duhul care suntem, şi care include şi sufletul care suntem, se întoarce la Cel care a hotărât să existăm în această împreunare de suflet şi trup. Sigur că suntem obligaţi să ne gândim şi mai departe, adică să ne gândim la ce se întâmplă după ce duhurile noastre, ale fiecăruia, ajung înapoi la Dumnezeu, şi această gândire ne poate obliga, acum, să devenim mult mai atenţi cu ce facem din acest tot care suntem.  Poate cel mai bun lucru ar fi să ne exersăm încă de pe acum întoarcerea, gândindu-ne la ce va fi după. Şi anume, să ne gândim fiecare, fără a-i judeca pe alţii dacă o fac şi cum o fac, dacă ne împlinim cu adevărat menirea de a fi întregitori ai iubirii şi fericirii divine. Cel care ne va judeca pe toţi, după ce vom ajunge din nou la El, este Creatorul, şi desigur, judecata Lui va fi dreaptă, şi din momentul acela, ireversibilă. Va fi, pentru cei aleşi, momentul reluării existenţei umane aşa cum ar fi dorit Creatorul să râmână ea încă de la bun început.

       Scriu aici şi varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:

Eclesiastul 12:7 - mai înainte ca praful să se întoarcă în pământ aşa cum a fost

                              şi sufletul să se-ntoarcă la Dumnezeu, Cel care l-a dat.

Beethoven - Sonata for Violin and Piano no 3

...ce a făcut El strâmb?

Eclesiastul 7:13 - Uită-te cu băgare de seamă la lucrarea lui Dumnezeu: cine poate să îndrepte ce a făcut El strâmb?

                                      Vedeți? după ce ne îndeamnă să privim atenți la lucrarea Lui, în loc să ne întrebe dacă noi credem că El a făcut  ceva strâmb, Dumnezeu ne întreabă dacă putem noi îndrepta ce a făcut strâmb El. Iar unii se grăbesc să răspundă: ”NU!!!-cum să putem noi schimba ceva din ce a făcut El?”  Dar ceva ce n-a făcut El, putem schimba? ceva ce facem noi, sau vrem să facem noi din ce nu a făcut El. Putem ști cu toții că Dumnezeu nu a făcut nimic strâmb, și că toată strâmbătatea care ne bântuie universurile își are altă sorginte, și anume, paradoxal, își are sorgintea chiar în perfecțiunea pe care Creatorul a așezat-o în toate câte le-a făcut. Așa încât El nu putea să facă strâmbă libertatea noastră, adică să ne ia posibilitatea de a face lucruri strâmbe. De aceea pot unii crede că, fiind noi ființe create, nu avem puterea să schimbăm ceva din ce a creat Dumnezeu. Numai că ei includ aici și strâmbătatea ca fiind creație divină. Deci, de neschimbat. Ceea ce, potrivit credinței, este absurd. Căci cine, știind că Dumnezeu este Perfect, poate crede că El a făcut, și poate continuă să facă strâmbătăți?  Greșeala aceasta este, printre altele multe, chiar ea un semn că strâmbătățile ne aparțin. Iar pe ele le putem corecta. Și tot Cuvântul ne spune că cel mai ușor le putem corecta nu privind spre relele vizibile ale greșelilor noastre, ci spre Perfecțiunea Lui,  pe care noi o putem intui și din adevărul că nimic strâmb nu există în El. Acest lucru nu înseamnă să ne ignorăm greșelile, ci doar să devenim conștienți de izvorul lor. Și așa, să ni le corectăm mai ușor, mereu și mereu.

           Scriu aici și varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:

Eclesiastul 7:13 - Ia aminte la lucrarea lui Dumnezeu: cine va putea să-l îndrepte pe cel pe care Dumnezeu l-a schimbat?

Mozart - Piano and Violin Sonata

vieţuitoare deşartă

Ecleziastul 6:12 - Căci cine ştie ce este bine pentru om în viaţă, în toate zilele vieţii lui de vieţuitoare deşartă, pe care le petrece ca o umbră? Şi cine poate să spună omului ce va fi după el sub soare?

                                                Toţi cei de bună credinţă cunosc răspunsul la aceste întrebări: "Doar Dumnezeu ştie!" Aici, cred eu, întrebarea este adresată celor care nu sunt de bună credinţă, şi care susţin că ei ştiu deja răspunsul. A fi de bună credinţă, după părerea mea, înseamnă a te pune tu însuţi pe locul pe care vrea să te pună Dumnezeu. Nici mai sus, nici mai jos!  Şi asta atât din punct de vedere material, cât şi din punct de vedere spiritual. Locul nostru în existenţă, şi rolul nostru, nu este acela de a fi nişte vieţuitoare deşarte. Cine crede că Dumnezeu a creat lucruri deşarte, şi că mai ales  pe om l-a creat aşa, pe om sau pe unii oameni, cum vrem s-o luăm, reduce existenţa noastră aici ca şi cum ar fi un răstimp în care lupta împotriva deşertăciunii, împotriva unui neadevăr deci, devine principalul lor scop. Nimănui nu ne convine să ne ştim ca şi cum n-am avea niciun rost, şi de aceea luptăm împotiva acestui simţământ. Unii prin acumularea de bogăţii aici, bogăţii care le dă senzaţia nedeşertăciunii lor, alţii prin acumularea de preamăriri, sau, dimpotrivă, de înjosiri, care le dau aceeaşi senzaţie. Dar ei uită, sau ignoră locul pe care i-a aşezat Creatorul, şi scopul pentru care i-a aşezat pe acel loc. Pe fiecare. A ne aşeza pe un loc mai jos înseamnă aceeaşi greşală cu a ne premări. A ne face o laudă din sărăcie e aceeşi greşală cu a lăudăroşilor bogaţi. Eu ştiu că dacă a hotărât Dumnezeu să mă nasc, El a făcut-o pentru ca să aibă aceeaşi bucurie pe care a avut-o când l-a zămislit pe primul om. Ne-aducem aminte de vrerea Lui de dinaintea creerii, vrere pe care a aşezat-o în fiinţa creată. Deci a aşezat-o în fiecare dintre noi. Acela este locul nostru, al fiecăruia:  locul vrerii Lui. Cine, din acel loc, se simte vieţuitoare deşartă îşi uzurpă propria menire, şi simte că devine o umbră trecătoare, o umbră care dispare la apusul soarelui. Ceea ce, desigur, nu e adevărat. Bucuria noastră de a nu fi simple umbre trecătoare, trebuie să ne aducă mândria de a ne simţi importanţi pe locul pe care Dumnezeu a vrut să ne aşeze. Şi ne-a aşezat. În esenţa lui, omul nu este o vieţuitoare deşartă  dar poate deveni printr-o neînţeleasă înjosire. Sau premărire. Poate deveni printr-o omenească uitare a divinităţii lui.

               Scriu aici şi varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:

Ecclesiastul 6:12 - Căci cine ştie care e binele omului în viaţa lui, în numărul zilelor vieţii lui în deşertăciune, prin care el a trecut ca o umbră? şi cine-i va spune omului ce va fi după el sub soare?...

deşertăciune şi goană după vânt

Eccleziastul 1:14 - Am văzut tot ce se face sub soare: şi iată că totul este deşertăciune şi goană după vânt.

                                                  Cât de uşor putem înţelege greşit aceste cuvinte, deci le putem interpreta greşit. Ecleziastul este o Carte pe care trebuie să o citim cu mare atenţie, pentru că sunt multe formulări pe care, dacă le luăm cuvânt-cu-cuvânt, putem uşor interpreta eronat ceea ce trebuie să ne spună ele. Biblia conţine cuvintele lui Dumnezeu, deci Cel Rău nu şi-a găsit loc acolo. Şi atunci lui i-a mai rămas doar să-şi facă loc în interpretările pe care noi le putem da cuvintelor din Biblie. Biblia este viaţă, dar nu este ca viaţa. Viaţa ne este plină de greşeli, Biblia nu conţine nicio greşală. Deci nu există greşală nici în ceea ce este scris în acest verset. Când îl citim aşa cum îl citim acum, desprins, cumva, de Biblie, am putea cădea în greşala celor care cred şi spun că aceste cuvinte sunt dovada inutilităţii credinţei. Ei cred şi afirmă că în totul este deşertăciune este cuprins chiar totul, totul, deci inclusiv divinul, totul, deci inclusiv credinţa noastră în cele despre care ştim că sunt divine. Ceea ce, desigur, pentru un credincios, oricât de puţină credinţă ar avea el, este absurd. De aceea, eu cred că atunci când citim aici totul este deşertăciune trebuie să înţelegem totul într-o lume din care Dumnezeu lipseşte. Într-o astfel de lume, trăitorii se cred ei înşişi, în scurtul răstimp cât respiră, măsura tuturor lucrurilor, se cred mari şi puternici, dar când vor să ajungă la a înţelege şi controla esenţa existenţei lor, ei îşi dau seama cât de mici şi de slabi sunt, faţă de ceea ce se pretind a fi. Atunci ei devin conştienţi de deşertăciunea vieţii lor, de faptul că ei sunt doar nişte bieţi vânători de vânt. Dar chiar şi această credinţă a lor e greşită, e deşertăciune, pentru că şi cei credincioşi şi cei necredincioşi, am fost zămisliţi de Creator să fim asemănători Lui, adică să ne găsim deplina împlinire într-o lume în care goana după vânt să lipsescă. Aşa citesc eu acest verset.

                               Scriu aici şi varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:

Eclesiastul 1:14 - Văzut-am toate lucrurile care se fac sub soare, şi, iată, toate sunt deşertăciune şi vânare de vânt.

răspunsul ... vine de la Dumnezeu

Proverbe 16:1 - Planurile pe care le face inima atârnă de om, dar răspunsul pe care-l dă gura vine de la Dumnezeu.

                                              Cuvinte mai greu de interpretat la prima citire. Suntem, în moduri obișnuite, tentați să spunem că planurile sunt ale lui Dumnezeu, și cuvintele, vrute și nevrute, sunt ale noastre. Și este adevărat. Eu cred că dacă aici citim planurile pa care le face inima atârnă de om nu trebuie să înțelegem că Dumnezeu nu a făcut niște planuri cu fiecare dintre noi, a făcut! și anume, cred eu, este chiar planul pe care l-a făcut cu Adam, când l-a așezat în grădina Edenului. Acesta este planul lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi, să trăim în Eden, numai că trebuie să avem și noi același plan pentru a împlini planul lui Dumnezeu. Neparticiparea noastră poate schimba planul divin, participarea îl poate împlini. De aceea atârnă de noi planurile noastre. Numai că: Încredințează-ți lucrările în mâna Domnului, și îți vor izbuti planurile! (Proverbe 16:3) Deci în cea mai mare parte participarea noastră înseamnă a fi conștienți de locul și rolul nostru în viața noastră, după care să ne încredințăm Creatorului. Dar încredințarea nu înseamnă abandonarea, ba chiar abandonarea până la anihilare, așa cum, cred eu greșit, cred unii. Ba dimpotrivă, cu cât ne abandonăm mai mult Lui, cu atât mai mult devenim conștienți despre ce ființe minunate suntem, deci cu atât mai mult împlinim planul divin. Dumnezeu ne-a pus tuturor cuvântul bun în gură și în suflet, adică răspunsul pe care-l dă gura vine de la Dumnezeu datoria noastră este să nu-l stricăm, ca și cum ar veni de la noi. Când ne-a creat, Dumnezeu ne-a creat destul de puternici încât să fim în stare să  ne împlinim  planurile,  dar și destul de liberi încât să fim în stare să împlinim și planurile pe care El le consideră de neîmplinit, adică acele planuri care ne îndepărtează de planul Lui de a rămâne în Eden.   

             Scriu aici și varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:

Proverbele lui Solomon 16:1 - Inima omului să gândească ce e drept,

                                                   pentru ca pașii lui să-i îndrume Dumnezeu pe calea cea dreaptă.

Chopin - Nocturne No.14

Locuința morților și adâncul

Proverbe 15:11 - Locuința morților și adâncul sunt cunoscute Domnului,

                               cu cât mai mult inimile oamenilor.

                                      Versete care, după părerea mea, pe care o expun aici, ne descoperă, în mare măsură, modul în care Dumnezeu a organizat viața de dincolo, adică ceea ce noi numim ”viața de dincolo”. Se spune Locuința morților și adâncul și nu ”Locuința morților sau adâncul” deci sunt două noțiuni distincte, care numesc două locuri distincte. Locuința morților se referă la locul de după prima moarte, la ceea ce noi numim mormânt, deși este altceva, pentru că mormântul este locul îngropăciunii noastre, pe când locuința morților este un loc, numit de Biblie Locuință, în care toți vom sta în așteptarea Judecății finale. Mormântul este al oaselor, Locuința morților este al sufletelor. Adâncul, celălalt loc, se referă la ceea ce noi numim ”Iad”, deci locul în care vor ajunge cei păcătoși după Judecata finală. Biblia îi spune Șeol, Adânc, adică un loc al întunericului, un loc fără ieșiri. Se spune despre ambele că sunt cunoscute Domnului și e normal să fie așa, din moment ce aceste două locuri vor fi locurile în care, în primul caz, toți vom adăsta, iar în al doilea, loc al celor rupți de Creator, ambele însă cunoscute și pregătite de Dumnezeu, chiar dacă, în credința mea, cel de-al doilea va fi un loc totalmente și definitiv abandonat de Dumnezeu. Abandonat de Dumnezeu, dar degrabă luat în stăpânire de diavol, care, în sfârșit, va fi deplin stăpân pe loc și pe sufletele din acel loc. Adâncul e cunoscut de Dumnezeu, dar nu iubit de Dumnezeu, acolo iubire nu va mai exista. 
Religia Bibliei, și creștinismul îndeosebi, aproape ne obligă, la nivelul simțirilor noastre, să știm că sufletul omului e nemuritor. Aceasta înseamnă că după ieșirea în lume, el, sufletul oricui, nu va cunoaște momente în care să fie mort, adică într-o pieire fără întoarcere, într-o putrezire veșnică. Întotdeauna, după naștere, orice suflet va avea un loc al adăstării sale, acum pentru noi, viața aceasta, după moarte, ceea ce înseamnă acum pentru cei deja morți și în viitor pentru noi, locul acela  denumit de Biblie Locuința morților. De ce îi spune a morților? Nu cred că ar trebui să ne lăsăm încurcați de cuvinte. Toată lumea spunea despre Lazăr că e mort, și înțelegea fiecare ce vroia să înțeleagă prin asta, doar Isus spunea că Lazăr doarme. Lazăr cel mort dormea, sufletul lui era în locul acela. Isus, împreună cu Tatăl ceresc, au făcut ca sufletul lui Lazăr să se reîntoarcă în trupul mort de patru zile, și Lazăr s-a trezit.  

Din traducerile pe care le scriu mai jos, ne putem da seama cât de mult pot niște doctrine omenești să încerce să modifice semnificația cuvintelor din Cartea divină:

         Varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:

Proverbele lui Solomon 15:11 - Iadul și pierzania Îi sunt învederate Domnului;

                                                     cum dar să nu-I fie și inimile oamenilor?

         Traducerea Lumii noi - Martorii lui Iehova:

Proverbele 15:11 - Șeolul și locul de distrugere sunt înaintea lui Iehova, cu atât mai mult inimile fiilor oamenilor.

Frederic Chopin - Nocturne No.14

...n-au ales frica Domnului.

Proverbe 1:29 - Pentru că au urât știința,

                           și n-au ales frica Domnului.

                          

                              Nu trebuie să urâm ceea ce Biblia numește știință. Ci, alegând frica Domnului trebuie să înțelegem știința. Este evident faptul că toate descoperirile făcute de om în domeniile științelor sunt făcute cu aprobarea lui Dumnezeu. Faptul că, făcute sub oblăduire divină, multe descoperiri nu rămân acolo, acesta ar trebui să ne îngrijoreze. Faptul că unii oameni deturnează, mai mult sau mai puțin pe negândite, în rău descoperirile științifice, nu dă nimănui dreptul să blameze științele. Ca în toate cazurile, și în cazul acestor deturnări în rău, uneori cu rezultate dezastruoase, ale unor descoperiri științifice, noi trebuie să ne păstrăm încrederea în Dumnezeu, căci El, și numai El, va restabili echilibrul, pentru că numai El o poate face. Dumnezeu știe până unde să îl lase pe om să meargă în descoperirile pe care le face, și cum să îl îndrume înspre folosirea bună a acestora. Întotdeauna, atunci când omul va încerca să depășească niște bariere, încercarea aceasta se va întoarce împotriva lui. De la o limită încolo, chiar propriile noastre greșeli sunt cele care ne corectează. Așa vrea Dumnezeu să se întâmple. Dumnezeu, atunci când a elaborat toate legile, S-a gândit desigur numai la cât de mult îl pot ajuta pe om aceste legi, El știind însă și efectul folosirii perverse a lor, efect pe care nu a vrut să-l înlăture, ca să nu știrbească parte din Univers. Faptul că unii semeni ai noștri vor să ignore această realitate nu trebuie să ne conducă la a blama acele legi, sau parte a lor, pentru că am putea  ajunge să blamăm chiar partea lor bună, deci să aplicăm chiar partea lor rea. Deci iată: pragul dintre bine și rău, și în cazul științelor. Și iată libertatea omului în a-l stabili. Indiferent însă de ce va face omul, omul de știință sau oricare om, Universul va continua să funcționeze așa cum funcționează el acum, atâta timp cât a hotărât Dumnezeu să se întâmple asta. Acest adevăr nu trebuie însă să ne facă să diminuăm rolul nostru, al fiecăruia, în cadrul acestui Univers, dimpotrivă, alegând frica Domnului să ne jucăm fiecare rolul pe care fiecare simțim că îl avem. Gândul că, dacă primii doi oameni, ar fi dat ascultare Tatălui lor, Raiul ar fi rămas în continuare, trebuie să ne ușureze decizia de a trece pragul spre bine, sau spre rău.

          Proverbe 2:1 - Fiule, dacă vei primi cuvintele Mele,

                                  dacă vei păstra cu tine învățăturile Mele,

          Proverbe 2:2 - dacă vei lua aminte la înțelepciune,

                                  și dacă-ți vei pleca inima la pricepere;

          Proverbe 2:3 - dacă vei cere înțelepciune,

                                  și dacă te vei ruga pentru pricepere,

          Proverbe 2:4 - dacă o vei căuta ca argintul,

                                  și vei umbla după ea ca după o comoară,

          Proverbe 2:5 - atunci vei înțelege frica de Domnul,

                                  și vei găsi cunoștința lui Dumnezeu.

                Scriu aici și varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:

Proverbe 1:29 - pentru că ei au urât înțelepciunea,

                          iar frica de Dumnezeu nu și-au ales-o,    

Chopin - Nocturne No. 14 - Maria J. Pires