Ecleziastul 6:12 - Căci cine ştie ce este bine pentru om în viaţă, în toate zilele vieţii lui de vieţuitoare deşartă, pe care le petrece ca o umbră? Şi cine poate să spună omului ce va fi după el sub soare?
Toţi cei de bună credinţă cunosc răspunsul la aceste întrebări: "Doar Dumnezeu ştie!" Aici, cred eu, întrebarea este adresată celor care nu sunt de bună credinţă, şi care susţin că ei ştiu deja răspunsul. A fi de bună credinţă, după părerea mea, înseamnă a te pune tu însuţi pe locul pe care vrea să te pună Dumnezeu. Nici mai sus, nici mai jos! Şi asta atât din punct de vedere material, cât şi din punct de vedere spiritual. Locul nostru în existenţă, şi rolul nostru, nu este acela de a fi nişte vieţuitoare deşarte. Cine crede că Dumnezeu a creat lucruri deşarte, şi că mai ales pe om l-a creat aşa, pe om sau pe unii oameni, cum vrem s-o luăm, reduce existenţa noastră aici ca şi cum ar fi un răstimp în care lupta împotriva deşertăciunii, împotriva unui neadevăr deci, devine principalul lor scop. Nimănui nu ne convine să ne ştim ca şi cum n-am avea niciun rost, şi de aceea luptăm împotiva acestui simţământ. Unii prin acumularea de bogăţii aici, bogăţii care le dă senzaţia nedeşertăciunii lor, alţii prin acumularea de preamăriri, sau, dimpotrivă, de înjosiri, care le dau aceeaşi senzaţie. Dar ei uită, sau ignoră locul pe care i-a aşezat Creatorul, şi scopul pentru care i-a aşezat pe acel loc. Pe fiecare. A ne aşeza pe un loc mai jos înseamnă aceeaşi greşală cu a ne premări. A ne face o laudă din sărăcie e aceeşi greşală cu a lăudăroşilor bogaţi. Eu ştiu că dacă a hotărât Dumnezeu să mă nasc, El a făcut-o pentru ca să aibă aceeaşi bucurie pe care a avut-o când l-a zămislit pe primul om. Ne-aducem aminte de vrerea Lui de dinaintea creerii, vrere pe care a aşezat-o în fiinţa creată. Deci a aşezat-o în fiecare dintre noi. Acela este locul nostru, al fiecăruia: locul vrerii Lui. Cine, din acel loc, se simte vieţuitoare deşartă îşi uzurpă propria menire, şi simte că devine o umbră trecătoare, o umbră care dispare la apusul soarelui. Ceea ce, desigur, nu e adevărat. Bucuria noastră de a nu fi simple umbre trecătoare, trebuie să ne aducă mândria de a ne simţi importanţi pe locul pe care Dumnezeu a vrut să ne aşeze. Şi ne-a aşezat. În esenţa lui, omul nu este o vieţuitoare deşartă dar poate deveni printr-o neînţeleasă înjosire. Sau premărire. Poate deveni printr-o omenească uitare a divinităţii lui.
Scriu aici şi varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:
Ecclesiastul 6:12 - Căci cine ştie care e binele omului în viaţa lui, în numărul zilelor vieţii lui în deşertăciune, prin care el a trecut ca o umbră? şi cine-i va spune omului ce va fi după el sub soare?...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu