FACTA EST LUX: Isus Cristos este Acelaşi, ieri şi azi şi în veci!...

FACTA EST LUX: Isus Cristos este Acelaşi, ieri şi azi şi în veci!...: Evrei 13:8 - Isus Cristos este Acelaşi, ieri şi azi şi în veci!                                                  V               ...

FACTA EST LUX: David, al șaptelea

FACTA EST LUX: David, al șaptelea: 1 Cronici 2:15 - Pe Oțem, al șaselea, pe David, al șaptelea                                   Numărătorile noastre, ale oamenilor, nu se po...

FACTA EST LUX: un semn veșnic

FACTA EST LUX: un semn veșnic:   Exodul 31:17 - Acesta va fi între Mine și copiii lui Israel un semn veșnic; căci în șase zile a făcut Dumnezeu cerurile și pământul iar în...

FACTA EST LUX: căci Eu sunt sfânt

FACTA EST LUX: căci Eu sunt sfânt: Leviticul 11:45 - Căci Eu sunt Domnul, care v-am scos din ţara Egiptului, ca să fiu Dumnezeul vostru, şi să fiţi sfinţi; căci Eu sunt sfânt....

Keith Green -The Prodigal Son Suite - Bible: Luke 15 - One of My Favorit...

FACTA EST LUX: Dumnezeu Insusi va purta de grija

FACTA EST LUX: Dumnezeu Insusi va purta de grija:                                        Geneza 22:6 - Avraam a luat lemnele pentru arderea de tot, le-a pus in spinarea fiului sau Isaac, si ...

FACTA EST LUX: IATA! EU SUNT DOMNUL

FACTA EST LUX: IATA! EU SUNT DOMNUL: Ieremia 32:27 - "Iata! Eu sunt Domnul, Dumnezeul oricarei fapturi. Este ceva de mirat din partea Mea?"                         To...

FACTA EST LUX: TOATE ISI AU VREMEA LOR

FACTA EST LUX: TOATE ISI AU VREMEA LOR: Eclesiastul 3:1 - Toate isi au vremea lor, si fiecare lucru de sub ceruri isi are ceasul lui. Ecleziastul 3:3 - Uciderea isi are vremea ei,...

Beethoven's Piano Concerto #5 ~ 2nd Movement played by Hélène Grimaud

Cred Doamne! Ajută necredinţei mele!

Marcu 9:24 - Îndată tatăl copilului a strigat cu lacrimi: "Cred Doamne! Ajută necredinţei mele!"

                                                                   "Toate lucrurile sunt cu putinţă celui care crede!"(Marcu 9:23) spune Isus, ceea ce înseamnă că şi credinţa e cu putinţă celui care crede. Adică, credinţa îşi este suficientă sieşi, pentru cei care cred. Nu este om să nu creadă în ceva, chiar şi atunci când afirmă că nu crede în nimic, el crede că nu crede în nimic. Când ne-a adus la viaţă, Creatorul ne-a insuflat şi credinţe, de aceea suntem noi oamenii fiinţe raţionale, asemănătoare Lui. A crede în Dumnezeul Bibliei, adică în Creatorul credinţei, nu însemnă altceva decât a nu ne înstrăina credinţa. Aceasta este de fapt credinţa firească, credinţa care ne îndeamnă să exclamăm Cred Doamne!  credinţă care, spun eu, trebuie să fie mai ales a noastră personală, trebuie noi, fiecare, să ne-o clădim şi să ne-o înfrumuseţăm, după gustul şi putinţa fiecăruia, ea fiind contribuţia personală la iubirea care ne leagă de divinitate. A nu crede în Dumnezeul Bibliei, adică în Creatorul credinţei, nu înseamnă altceva decât o înstrăinare a credinţei, o deviere a ei. Dacă nu ar fi existat posibilitatea acestei devieri, adică dacă nu ar fi existat necredinţa, credinţa ar fi fost mult ştirbită. Aceasta este necredinţa, şi viaţa ne demonstrează că ea e mai uşor de clădit decât credinţa, cea ce poate însemna că e greu de ajuns din necredinţă înapoi la credinţă. De aceea trebuie invocat ajutorul divin. Sigur că Dumnezeu ne ajută şi în credinţă, dar e mai bine să ne ajutăm singuri mai mult. În schimb, când e vorba de necredinţă devenim aproape neputincioşi în faţa agresivităţii ei, şi fără ajutor divin, atunci când ni-l dorim, nu am putea face nimic. Tatăl copilului a simţit că aşa este, de aceea el a strigat cu lacrimi: "Cred Doamne! Ajută necredinţei mele!"

CHOPIN "Tristesse" Etude Op. 10 - ELENI TRAGANAS, Piano

dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt

Romani 5:5 - Însă nădejdea aceasta nu înșală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat.

                                                           Speranța noastră, prin credință, trebuie să fie mai mare decât certitudinile vieții acesteia, dar oricât de mare ar fi, ea tot speranță rămâne, pe când, oricât de mici, certitudinile vieții acesteia tot certitudini sunt. De unde și dificultatea noastră de a deveni mai siguri în speranță decât în certitudini. Pentru că, da! certitudinile, oricum ar fi ele, se văd, le putem pipăi, există, pe când mântuirea ca speranță, e ca un fel de presupunere, un fel de ”s-ar putea să fie!” Poate dorințele noastre intense de a fi mântuiți, adică de a ne trăi veșnicia în prezența Celui care e veșnic, ne pot ajuta, dar oricât de mari ar fi, acele dorințe tot insuficiente rămân dacă lor nu le adăugăm certitudinea că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat.  Dragostea lui Dumnezeu nu e o speranță, dragostea lui Dumnezeu e o certitudine, dovada ei fiind chiar noi înșine, fiecare. Existența nostră, a fiecăruia, e dovada că Dumnezeu ne iubește, de aceea ne-a adus în existență, ca să aibă în cine pune o speranță care nu trebuie să înșele. Și pentru ca să ne ajute să ne sporim până aproape de certitudine speranța, Cei Trei au hotărât ca Unul dintre ei să moară înainte de Înviere, Altul să sălășuiască în inimile noastre înainte de moarte, Altul să ne iubească înainte de a fi păcătoși. De aceea speranța noastră acum nu ne mai înșală. E adevărat, nimeni dintre noi nu e atât de nevinovat încât să nu moară, dar nimeni nu mai e acum atât de vinovat încât să merite moartea. Siguranța Iubirii divine trebuie să ne mărească  speranța, iar speranța trebuie să ne mărească încrederea în noi înșine. 

trei sunt care mărturisesc în cer

1Ioan 5:7 - Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul și Duhul Sfânt, și aceștia trei un sunt.

                                                     Existența Sfintei Treimi nu trebuie dovedită. Cei care vor totuși dovezi, trebuie doar să își înalțe privirile spre cer, și să-și mărturisească sincer ce simt. Apoi, privind tot spre cer, să-și coboare privirile spre înlăuntrul lor, și să-și mărturisească sincer ce simt. Nu cred că este om, creștin sau nu, credincios sau nu, simplu sau nu, care, mărturisind despre el însuși, să nu fi simțit că, de fapt, mărturisește despre o ființă care privește spre cer. Este o simțire pe care Creatorul a pus-o în om, pentru ca, oricât de pământean ar crede el că este, să nu uite că izvorul lui e acolo, sus în cer.  Nu-mi pot închipui că ar fi putut exista un singur om în istoria milenară a oamenilor, care, măcar timp de o secundă, să nu fi simțit asta, iar credințele religioase, toate, vin să mă confirme. Dacă durează o secundă sau o viață, poate nu are importanță, importantă e simțirea. O simțire unică în toată creația divină. Mai departe depinde de ce vrea fiecare, adică, dacă vrea sau nu să-și lămurească simțirea. Iar, spre a-i ușura lămurirea, acolo în cer depun mărturie trei, care una sunt Tatăl, Cuvântul și Duhul Sfânt. Iar mărturia Lor, ne spune mai departe Cuvântul, este preluată și împlinită pe pământ, de Duh, apă și sânge. Pentru creștini mărturisirea cerească își găsește esența în jertfa cristică. Acum, secunda aceea în care, privind spre cer ne simțim noi înșine, secunda aceea, chiar dacă e una singură, capătă altă măsură. Și anume, măsura iubirii. Care iubire e dovada că Sfânta Treime există. Și care iubire e dovada că noi suntem ai Ei, și anume, suntem ai Ei fără să uităm cât de mult suntem, fiecare, ai noștri înșine, dar și ai celorlalți. Pentru că aceasta e iubirea, și ea are chipul Sfintei Treimi.

din El, prin El și pentru El sunt toate

Romani 11:36 - Din El, prin El și pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin.

                                                       Un singur Dumnezeu, trei feluri de manifestare a Acestuia: din, prin și pentru   Treimea ni se revelează aproape tainic de printre cuvintele Bibliei, și poate tainic o simțim și sufletește, e prea Mare ca să poată fi altceva decât o taină, mai ales când ardoarea cu care vrem să O cunoaștem și să O iubim e mare şi ea. Însă nu e o taină ascunsă, dusă în întunecate obrocuri, dimpotrivă! e o taină la vedere, o taină pe care o putem simți încă de la începuturile căutărilor noastre credincioase. Îl căutăm pe Dumnezeu fără să ştim că El ne-a găsit. Taina Treimii nu stă în existența Ei, Ea ni se revelează de peste tot, taina Treimii stă în înțelegerea manifestării Ei. Trebuie bine să simțim ce înseamnă Un Singur Dumnezeu, din Care, prin Care și pentru Care sunt toate lucrurile. Din Tatăl, prin Fiul, pentru Duhul Sfânt - este modul de manifestare a Unuia Singur în Trei. În Tatăl este unitatea, în Fiul egalitatea, în Spiritul Sfânt armonia unității și egalității. Toate lucrurile sunt una datorită Tatălui, toate sunt demne de iubirea noastră prin Fiul, toate sunt armonios unite pentru ca Spiritul Sfânt să Se poată manifesta. Toate lucrurile eu cred că chiar asta înseamnă, toate lucrurile, adică și răul, dacă ar înțelege modul în care Treimea se manifestă, ar putea veni să fie inclus în această manifestare, și, desigur, din acel moment ar înceta să mai fie rău. Tot ce acceptă, prin înțelegere și trăire, să fie inclus în iubire, devine iubire. Numai că... De aceea este, uneori, atât de tainică Treimea, numai că este tainică nu prin ascundere, ci prin reaua înțelegere. 

Mai putem citi:

Romani 8:32 - El, care nu Şi-a cruţat propriul Său Fiu, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da împreună cu El, toate lucrurile?

Acela îți va spune

Faptele Apostolilor 10:1 - În Cezareea era un om cu numele Corneliu, sutaș din ceata de ostași numită ”italiana”.

Faptele Apostolilor - 10:2 - Omul acesta era cucernic și temător de Dumnezeu, împreună cu toată casa lui. El făcea multe milostenii norodului, și se ruga totdeauna lui Dumnezeu.

Faptele Apostolilor 10:3 - Pe la ceasul al nouălea din zi, a văzut lămurit în vedenie pe un înger al lui Dumnezeu că a intrat la el și i-a zis: ”Corneliu!”

Faptele Apostolilor 10:4 - Corneliu s-a uitat țintă la el, s-a înfricoșat și a răspuns: ”Ce este, Doamne?” Și îngerul i-a zis: ”Rugăciunile și milosteniile tale s-au suit înaintea lui Dumnezeu, și El Și-a adus aminte de ele.

Faptele Apostolilor 10:5 - Trimite acum niște oameni la Iope, și cheamă pe Simon, zis și Petru.

Faptele Apostolilor 10:6 - El găzduiește la un om numit Simon, Tăbăcarul, a cărui casă este lângă mare. Acela îți va spune ce trebuie să faci."

                                      Putem discerne aici, spun eu, o scară a spiritualității: Dumnezeu, îngeri, oameni. Faptul că, spiritual, ne putem regăsi într-o astfel de însoțire, nu face decât să ne asigure că vrerea lui Dumnezeu este mântuirea tuturor. Dar, deși atât de dorită de toți, nimeni nu va fi mântuit fără propria lui participare.  De aici ne mai putem da seama de ceva. Să ne gândim: îngerul vine la Corneliu spre a-i transmite un mesaj, dar nu îi spune el mesajul, măcar că putea să o facă, ci îl trimite la un alt om să i-l spună. Dumnezeu nu vrea să lucreze numai prin îngeri, lăsând omul la o parte. Pentru că, fără îndoială, condiția umană în spiritualitate ar fi fost înjosită dacă Dumnezeu ar fi făcut ca nu prin oameni să le dea oamenilor Cuvântul Său. Într-adevăr,să ne amintim: Templul lui Dumnezeu este sfânt; voi sunteți acela! (1 Corinteni 3:16)  Dacă Dumnezeu nu ar fi dat răspunsuri prin Templele noastre omenești, și ar fi proclamat numai din cer, prin îngeri mai ales, tot ceea ce vrea El să ne dea nouă ca învățătură, locul nostru pe scara spiritualității nu ar mai fi fost același. Dar Dumnezeu așa lucrează! Și nouă acolo ne este locul în spiritualitate. Și cum să nu fie așa când chiar El ne învață felul în care dragostea trebuie să ne țină laolaltă prin legătura unirii, iar calea pentru ca aceasta să se întâmple curat și adevărat este aceea ca spiritele noastre să se reverse unele în altele. Și așa să apelăm unii la alții, trimiși de Dumnezeu, de îngeri sau de oameni, pentru ca învățând unii de la alții, să întărim prin iubire spiritualitatea.

Domnul este Duhul

2 Corinteni 3:17 - Căci Domnul este Duhul; şi unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia.

                                        Dumnezeu este Duh - Spirit. Cât de greu trebuie să-mi fie mie să înţeleg ce înseamnă asta? Mie şi tuturor celor care vor să ştie. Când auzim:  "Duh" oare nu cei mai mulţi dintre noi ne gândim  la ceva aproape imaterial, un fel de abur care nu există, pentru că nu-l vedem  şi pentru că ne putem întinde mâinile prin el ca printr-un vid? Cine a văzut vreodată un duh? oricare ar fi el, pentru ca văzându-l pe acela, să-şi poată explica mai uşor Duhul numit Dumnezeu? Nu ne putem baza pe închipuiri când vorbim despre aşa ceva. Sau cât de mult ne poate ajuta faptul că ştim că purtăm în trupuri un suflet, a cărui esenţă este duhul din noi? Să ştim nu e suficient, dacă nu simţim asta, şi anume, să simţim că parte din noi nu aparţine acestei lumi, nu aparţine acestei dimensiuni în care vedem-bine că acum trăim. Şi pornind de la această simţire, care în niciun caz nu trebuie să fie o părere, sau o închipuire, să devenim convinşi că duhul acela există în noi, iar mai departe, convingerea aceasta, să ne convingă de relitatea Duhului numit Dumnezeu. Trebuie să fim cu tărie convinşi că Domnul este Duhul nu pentru că ne vedem unii altora trupurile vieţii acesteia, ci pentru că simţim cum suntem duhuri în trupuri. Numai simţind aşa devenim liberi să-L simţim pe Duhul numit Dumezeu. Nu-L putem vedea pe Dumnezeu, El a binevoit să stabilească asta, dar Îl putem simţi pe Dumnezeu, şi anume, Îl putem simţi simţind dumnezeirea pe care El a aşezat-o în fiecare om, greşitori şi păcătoşi, aşa cum am ajuns să fim toţi. Oricât de păcătoşi ne-am simţi, şi suntem, libertatea pe care o simţim în duh, este mai importantă decât păcatele a tot felul de îngrădiri. Acea libertate ne înalţă spre a-L simţi pe Domnul, şi acea înălţare ne apropie de El. Poate sunt trăiri aparţinând altor dimensiuni decât acelea pe care le percepem acum, şi poate abia viaţa din dimensiunile acelea ne va aduce deplina înţelegere, dar ştiind cum suntem şi trăim acum, ne putem uşura, prin noi înşine, apropierea de Cel despre care ştim că e Duh. Este, cred eu, ceea ce trebuie să înţelegem citind:          Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.  (2 Corinteni 3:18)

toate să se facă spre zidirea sufletească

1 Corinteni 14:26 - Ce este de făcut, atunci, fraților? Când vă adunați laolaltă, dacă unul dintre voi are o cântare, altul o învățătură, altul o descoperire, altul o vorbă în altă limbă, altul o tălmăcire, toate să se facă spre zidirea sufletească.

                                                                 Să ne zidim sufletul, aceasta cred eu că este trecătoarea noastră misiune de acum. Trecătoare nu pentru că ar avea un sfârşit, şi apoi ne apucăm de altceva, trecătoare pentru că noi suntem în trecere pe meleagurile acestei vieţi. Trecere de care avem fiecare nevoie, spre zidirea sufletească. Atunci când ne-a creat, Dumnezeu a pus în noi, prin voinţa Sa, suflet. Dar nu putea Dumnezeu să lase ca această punere de suflet în trupuri omeneşti să râmână numai voinţa Sa, El a vrut ca sufletul să fie şi voinţa noastră, măcar că ştia  unde ne vor duce unele voinţe. Şi totuşi, repetatele noastre pervertiri sufleteşti nu pot strica adevărul că sufletul din om îl leagă pe om de Dumnezeu. Iar când legătura aceasta este umbrită, omul trebuie să o zidească, iar şi iar, înlăturând din zid cărămizile care întunecă. Nu poate omul, nu putem lăsa în grija lui Dumnezeu această zidire curăţitoare, pentru că fără participarea conştientă a fiecăruia, curăţirea nu ar fi deplină. Aceasta nu înseamnă că micşorăm rolul divin, nici nu am avea cum, ci înseamnă că ne sporim nouă rolul pe care Făcătorul sufletelor a socotit de cuviinţă să ni-l dea, din moment ce sufletul nouă ne-a fost încredinţat. Pentru că, oricât de iubitor ar fi Creatorul, sau tocmai pentru că este, El nu poate amesteca în veşnicie sufletele luminoase cu cele umbrite. De aceea nevoia noastră de zidire sufletescă, şi de aceea trecerea noastră pe meleagurile acestei vieţi.

...şi v-a umplut inimile de bucurie.

Faptele Apostolilor 14:16 - El, în veacurile trecute, a lăsat pe toate neamurile să umble pe căile lor,

Faptele Apostolilor 14:17 - măcar că, drept vorbind, nu s-a lăsat fără mărturie, întrucât v-a făcut bine, v-a trimis ploi din cer, şi timpuri roditoare, v-a dat hrană din belşug, şi v-a umplut inimile de bucurie.

                                                      Nu putem  înţelege ce face Dumnezeu pentru creaţia Lui decât judecând ca unii care suntem parte a creaţiei, şi care acum trăim momentele unui veac care va deveni asemeni veacurilor trecute pentru cei care ne vor urma. Au fost, desigur, veacuri trecute în care Dumnezeu a existat pentru unii doar ca mărturie a lucrurilor bune care li se întâmplau, chiar dacă ei nici măcar de asta nu erau conştienţi. Aşa se întâmplă, în mare măsură, şi în veacul ale cărui momente le trăim noi acum: mulţi, cei mai mulţi, Îl ignoră pe Dumnezeu în mijlocul multor bunătăţi şi a multor bucurii, care uneori ne vin ca pe tavă. Aşa se va întâmpla şi în veacurile ce vin. Neamurile îşi vor parcurge mereu căile lor, care sunt căile creaţiei divine, creaţie care cuprinde şi căile bune, şi căile rătăcitoare, şi nu cred că este rolul unor părţi ale creaţiei să judece căile, bune sau rele, ale altei părţi. Acest rol îl are numai Judecătorul. Dar fiecare să ne judecăm propriile căi, asta da, trebuie să se întâmple, pentru că trebuie să ne pregătim aşa sosirea în faţa Judecătorului, anume: judecându-ne fiecare pas. Dumnezeu trăieşte într-o dimensiune în care nu există veacuri, şi în care belşugul şi bucuria, şi iubirea, şi altele asemenea lor, sunt însemnele unei realităţi pe care noi acum doar ne-o putem imagina. De acolo El ne trimite, în egale măsuri tuturor, raze ale acelor însemne. Ni le trimite, şi apoi ne lasă nouă sinceritatea bucuriei primirii lor. Sinceritatea, dar şi convingerea sau lipsa de convingere, că Cel care ne umple inimile cu bucurie e Dumnezeu, şi nicidecum trecătoarele întâmplări ale unor veacuri trecătoare. Şi nu cred că ar putea fi altfel, din moment ce ştiu că inimile cu care simţim bucuriile sunt asemeni inimii Celui care ne trimite acele bucurii. Asemănarea există pentru că aşa a voit Creatorul, mai trebuie să existe şi trăirile asemănătoare. Trăirile, adică adevărul paşilor aceia cu care, în mijlocul unor belşuguri şi bucurii primite, noi, fiecare, ne îndreptăm spre Cel care ne trimite mărturiile.

    Scriu aici şi traducerea lui Bartolomeu Anania:

Faptele Apostolilor 14:16 - şi Care'n veacurile trecute a lăsat ca toate nemurile să meargă'n căile lor,

Faptele Apostolilor 14:17 - deşi El pe Sine nu S-a lăsat nemărturisit, făcându-vă bine, dându-vă din cer ploi şi timpuri roditoare, umplându-vă inimile de hrană şi de bucurie.

făgăduinţa

Faptele Apostolilor 2:39 - Căci făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri, şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru.

                                               E bine să ne gândim, citind aceste cuvinte ale lui Petru, la cât de mult încearcă, şi, din păcate, de cele mai multe ori reuşesc, oamenii să schimbe adevăratele meniri ale promisiunilor divine. Sau nu! nu să le schimbe, cum ar putea? ci să încerce să ne facă să le percepem ca şi cum ar fi altfel. Ne cheamă în oricât de mare număr Domnul la El, dar unii creştini, având o credinţă greu de înţeles, susţin că numai mergând alături de ei vom ajunge la Domnul. Adică acest oricât de mare număr  ei îl reduc la un număr de ei stabilit. Analizând contextul, vedem că aici este vorba despre credinţa în Domnul Isus Cristos, despre creştinism deci, mai este vorba despre pocăinţă,  mai este vorba despre botez, şi mai este vorba despre primirea darului Sfântului Duh. Toate de Dumnezeu stabilite, dar de creştini împlinite. E bine să ne gândim, citind aceste cuvinte ale lui Petru, şi la cât de mult creştinismul de astăzi este un creştinism greşit, datorită greşelilor unor creştini. Nu mă leg de prea-multele culte creştine, că asta, până la un anumit nivel, poate fi un lucru benefic, dacă ne gândim la diversitate. Dar, oare, de ce dezbinare în interiorul diversităţii? Că dacă eu, care am fost botezat în Numele lui Isus Cristos, şi de aceea consider că simplul fapt al botezului m-a aşezat în acel oricât de mare număr, deci dacă eu, aşa cum sunt acum, spun asta unor creştini aparţinând altui cult decât al meu, aproape fără ezitare  vor dori să mă convingă că, pentru siguranţa mea, ar fi bine să mă botez la ei. Şi astfel încearcă ei să micşoreze potrivit propriilor interese până la urmă, acel mare număr hotărât de Divinitate. Încât, mergând mai departe, ei susţin că şi pocăinţa numai prin ei o pot împlini, şi la fel şi primirea darului Duhului Sfânt. Cu alte cuvinte, darurile lui Dumnezeu sunt acaparate, prin tot felul de susţineri, de tot felul de creştini. Cred că ar trebui cu toţi să medităm asupra acestei dureroase constatări, şi nelăsându-ne slăbiţi cumva de ea, să avem încrederea că Domnul ne primeşte cu mult mai multă uşurinţă, şi cu mult mai mare bucurie decât vor unii să ne lase să înţelegem. Adică, atunci când citim aceste cuvinte, să ne detaşăm de orice concepte contemporane, şi să rămânem în credinţa primară că făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri, şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru.

                                                              

"...nu vor muri până nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu..."

Marcu 9:1 - El le-a mai zis: "Adevărat vă spun, că sunt unii dintre cei ce stau aici care nu vor muri până nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere."

                                                      Nu avem cum să credem că au existat momente în care Isus Cristos nu ştia ce spune, şi că acum, când spune aceste cuvinte, ar fi unul dintre acele momente. În mod evident El ştia că toţi cei de acolo vor muri, adică Împărăţia lui Dumnezeu nu va veni atunci. Tatăl Îi spusese Fiului că ţine pentru El, Tatăl, acest secret, ceea ce, desigur, pentru noi înseamnă posibilitatea venirii Împărăţiei în orice moment. Lucru valabil şi pentru cei cărora le vorbea Cristos. Numai că aceia au murit, adică Împărăţia nu a venit atunci. Poate asta însemna că Isus a greşit în ce a afirmat? În niciun caz, desigur! Nu poate însemna că Isus a greşit, dar poate însemna, şi asta şi înseamnă, că greşim noi atunci când vorbim despre ce înseamnă că vom muri. Pentru că Isus are dreptate, cei de atunci de acolo nu au murit încă, ei aşteptând, împreună cu noi, venirea Împărăţiei divine. Împreună cu noi, dar nu la fel ca noi, pentru că noi încă respirăm, încă suntem vii, deşi încă nu ne trăim adevărata viaţă, adică viaţa eternă. Aşa cum ei, cei cărora le spunem morţi, încă nu au murit, ei aşteptând adeverirea acestor spuse ale Mântuitorului. Aşa înţeleg eu aceste afirmaţii ale Lui. Adică înţeleg că viaţa adevărată va fi vieţuirea în eternitate în prezenţa lui Dumnezeu, iar moartea adevărată va fi trăirea în eternitate în absenţa lui Dumnezeu. Ambele se vor întâmpla după venirea Împărăţiei, şi după Judecată. Şi cred că aşa este pentru că cred că Isus a spus un adevăr atunci când a rostit aceste cuvinte. Iar afirmaţia Lui sunt unii dintre cei ce stau aici face diferenţierea dintre cei care Îi înţeleg şi cei care nu Îi înţeleg spusele, pentru că în rest toţi erau la fel, aşa cum noi toţi suntem acum la fel, aşteptând Împărăţia.