la Tine mă gândesc!

Psalm 42:6 - Îmi este mâhnit sufletul în mine, Dumnezeule!

                                               de aceea la Tine mă gândesc!

                                                                        Gândul la Dumnezeu - o mângâiere în mijlocul durerilor noastre, dar și o probă a credinței fiecăruia. Adică: dacă în mijlocul unor mari dureri, indiferent dacă fizice sau sufletești, simțim cum gândul la Creator devine cea mai mare mângâiere, atunci credința e evidentă. Dar, cei mai mulți, aleargă la doctori, aproape uitând de Mângâietor. Sau  tot la fel, aleargă la psihologi. Și, culmea, chiar mulți dintre aceia care merg la vreun duhovnic, se exprimă în felul acesta, că au fost la duhovnic. Dar Dumnezeu? Fără ca neapărat noi să știm, El se gândește la toți, atât la cei care se gândesc la El, cât și la cei care nu o fac. De aceea mulți și dintre aceia care, mulțumind doctorilor, sau psihologilor, sau duhovnicilor, uită de Dumnezeu, sunt totuși vindecați. Dumnezeu nu-i uită. Și atunci care ar fi diferența dintre vindecarea unora și a celorlalți? După părerea mea e liniștea vindecării.  Cei care știu că Vindecătorul i-a vindecat, au încrederea că vor fi vindecați din nou, și din nou, pentru că știu cât de puternic e Acela care cu adevărat îi vindecă. Pentru ei, oricât de mari le-ar fi durerile, mult mai mare le este gândul mângâietor. Credința lor nu e zadarnică.

      Scriu aici și varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:

Psalm 41:6 - Sufletul mi s-a tulburat înlăuntrul meu;

                      pentru aceasta îmi voi aduce aminte de Tine