diavolul L-a dus în sfânta cetate

Matei 4:5 - Atunci diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus pe straşina Templului,

Matei 4:6 - şi I-a zis: "Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos; căci este scris: "El va porunci îngerilor Săi să vegheze asupra Ta; şi ei Te vor lua pe mâini, ca nu cumva să Te loveşti cu piciorul de vreo piatră."

                                                                       Citind asta, îmi pot da seama că sfinţenia unor locuri nu ne poate apăra de dorinţele diavolului de a ne distorsiona chiar înţelesurile noastre asupra sfinţeniei. Dar mai ales, îmi pot da seama cât de bine cunoaşte diavolul cele srise în Cartea Sfântă. Şi, dându-mi seama, mă pot convinge mai intens că prezenţa diavolului nu poate anula, totuşi, sfinţenia locurilor, dar mai ales că distorsionările lui nu pot schimba înţelesurile cuvintelor Cărţii, decât pentru aceia care, ascultându-i îndemnul venit pe aripi de falsă sfinţenie, se chiar aruncă jos. În mintea mea, scena aceasta se repetă de fiecare dată când simt încercări de ispitire: acolo pe straşina Templului era Dumnezeu Atotputernic, şi era diavolul. Cine poate crede că dacă s-ar fi chiar aruncat jos, pe Dumnezeu nu L-ar fi prins îngerii Săi? dacă mai era nevoie să-L prindă pe Acela care e Duh.  Citind mai departe, versetul 11 ne poate lămuri. Isus putea să evite de la început întâmplarea, El care ştie dinainte totul, dar nu a făcut-o ca să ne arate nouă, supuşilor la ispitiri, că dacă diavolul are acces nerestrictiv pe straşina Templului, noi, pe care El ne-a făcut să fim Templu Sfânt lui Dumnezeu, îi putem restricţiona accesul pe straşina templelor care suntem. Sfinţenia unor locuri nu ne poate apăra de dorinţele diavolului, dar amintirea faptului că putem fi sfinţi o poate face. Noi, oamenii, suntem mai importanţi decât locurile, iar sfinţenia noastră e mai importantă decât  a lor. Această sfinţenie, pusă în toţi de Cel Sfânt pentru că aşa a voit, este, cumva, îngerul nostru interior, care de fiecare dată când, neatenţi cum suntem, dăm ascultare falselor sfinţenii din afară, ne prinde în braţele lui, să nu ne lovim. Dumnezeu a avut grijă de asta înaintea noastră, noi trebuie doar să ne amintim de grija Lui.

şi ne va scoate

Daniel 3:17 - Iată, Dumnezeul nostru, căruia îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins, şi ne va scoate din mâna ta, împărate!

Daniel 3:18 - Şi chiar de nu ne va scoate, să ştii împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi, şi nici nu ne vom închina chipului de aur pe care l-ai înălţat!

                                 Acesta este devotamentul pe care-l merită, Dumnezeu. Unui Dumnezeu mare, aşa cum este Creatorul, nu ar trebui să-I fim mici în devotament. Lui ori îi suntem devotaţi întru totul, ori deloc. Dar ce înseamnă a-I fi devotat Aceluia despre care ştim că pune numai bune-intenţii în tot ce face şi în tot ce ne pretinde să facem? El ne-a creat, pe fiecare în parte, cu scopul de a fi fericiţi, şi ne pretinde asta. Ne pretinde să fim fericiţi pentru că fericirea este starea normală a unei iubiri. Cum poate spune un nefericit că Îl iubeşte pe Dumnezeu? Ar fi o contradicţie de stări. Cine îşi iubeşte Creatorul, dincolo de iubirea de părinţi, de iubiţi, de oameni, nu are cum fi decât fericit. Aşa cum era Daniel între lei. Cine e fericit în iubire, îşi iubeşte şi duşmanul. Când iubim, pe Dumnezeu, pe oameni, pe fiinţele iubite, pe părinţi, duşmanii încetează să existe, oricât de mari ar fi ei. Iar cine iubeşte aşa, cum ar putea să nu-I fie devotat izvorului iubirii lui? Devotamentul faţă de Dumnezeu este aducător de fericire, starea de fericire ne măreşte devotamentul. Şi totuşi, eu cred că nu această stare de fericire ar trebui să fie motivul devotamentului faţă de Dumnezeu, motivul  adevărat fiind acela că Dumnezeu ne merită devotamentul, chiar dacă răspalta lui nu ar fi fericirea noastră. Cred asta, deşi, până la urmă, şi aici ar fi o contradicţie de stări, dar mai bine nu-mi pot explica devotamentul...

                  Vezi şi :

Mica 7:7 - Eu însă voi privi spre Domnul, îmi voi pune nădejdea în Dumnezeul mântuirii mele, Dumnezeul meu mă va asculta.

Mica 7:8 - Nu te bucura de mine vrăjmaşă, căci chiar dacă am căzut, mă voi scula iarăşi, chiar dacă stau în întuneric, totuşi Domnul este Lumina mea!

Mica 7:9 - Voi suferi mânia Domnului, căci am păcătuit împotriva Lui - până ce El îmi va apăra pricina, şi-mi va face dreptate; El mă va scoate la lumină, şi voi privi dreptatea Lui.

Eu, Domnul, am vorbit, şi voi şi face!

Ezechiel 17:24 - "Şi toţi copacii de pe câmp vor şti că Eu, Domnul, am pogorât copacul care se înălţa, şi am înălţat copacul care era plecat; că Eu am uscat copacul cel verde şi am înverzit copacul cel uscat. Eu, Domnul, am vorbit, şi voi şi face!"

                                                             Aşa lucrează Cel de Sus. Pare o lucrare opusă firii omeneşti, dar de fapt firea omenească este cea care se opune, sau încearcă să o facă, acestei lucrări divine. Şi pentru ca această opunere să nu mai fie aşa de îndârjită, Tatăl Ceresc Îşi trimite Fiul pentru a ne face, pe cât mai mulţi, să înţelegem corect ce e urcarea şi ce e coborârea, să înţelegem corect că altele sunt percepţiile domeniului spiritual comparativ cu ce percepem cu gândirea noastră neuronică, şi ne încăpăţânăm apoi să simţim cu simţirile noastre omeneşti. Isus a venit, El este aici şi ne spune tuturor cum trebuie să ne smerim pentru a fi ridicaţi, cum trebuie să rămânem slujitori pentru a ajunge stăpâni, stăpâni pe noi înşine mai ales, cum trebuie să ştim ce e sărăcia pentru a înţelege ce e bogăţia, ne spune că trebuie să suferim pentru a ne întregi nesuferinţa, că trebuie să-i iubim pe alţii pentru a ne face iubiţi, că trebuie să ne dorim nemurirea pentru a-L putea iubi pe Dumnezeu în eternitate.

                    Scriu aici şi varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:

Iezechiel 17:24 - Şi toţi copacii câmpului vor şti că Eu sunt Domnul, Cel ce umilesc arborele ănalt şi înalţ copacul smerit, Cel ce usuc lemnul verde şi pe cel uscat îl înverzesc. Eu, Domnul, am grăit, şi Eu o voi face!"

Eu trimit un Înger înaintea ta

Exodul 23:20 - Iată, Eu trimit un Înger înaintea ta, ca să te ocrotească pe drum, şi să te ducă în locul pe care l-am pregătit.

Exodul 23:21 - Fii cu ochii în patru înaintea Lui, şi ascultă glasul Lui; să nu te împotriveşti Lui, pentru că nu vă va ierta păcatele, căci Numele Meu este în El.

                            Poate cineva simţi divinitatea ca şi cum îngerii nu ar exista? Sau poate pătrunde adevărurile realităţii în lipsa pătrunderii adevărului că îngerii există? Se poate simţi cineva om păzit deplin fără să simtă prezenţa Îngerului Păzitor? Dificultăţile pe care le întâmpinăm în a percepe aşa cum ne-am dori lumea spirituală, care este mai adevărată şi mai deplină decât lumea perceptibilă, nu ar trebui să ne împiedice să ne apropiem cu mai mare curaj de îngeri, cel puţin cu curajul cu care ei se apropie de noi. Şi în cazul lor nici nu ştiu dacă este vorba despre curaj, cred că e mai degrabă o normalitate aceea de a ni se apropia cât mai mult. Anormalitatea o practicăm noi, atunci când privim cu, poate, mirare, sau poate teamă, sau poate curiozitate, dar sigur cu nemeritată nepăsare şi neînţelegere, spre pleiada de îngeri care ne înconjoară. Nu aş vrea să par dur în afirmaţii, dar vă întreb, şi mă întreb: de câte ori simt eu prezenţa îngerilor deasupra lumii şi vieţii mele? Oare nu de prea puţine ori? Şi oare, de cele mai multe ori, nu numai atunci când "interese personae" mă îndeamnă spre asta? Cred că am dreptate! Dar, cumva, mă şi liniştesc, vegheat de ei, chiar de ei, de îngeri, şi de Îngerul meu Păzitor mai ales. Mă liniştesc pentru că îmi dau seama că minunata lume spirituală a îngerilor există acolo, deasupra noastră, indiferent de temerile, ezitările şi greşitele noastre percepţii. Indiferent de ele, dar nu indiferentă la ele: ne vin tuturor, sunt sigur, multe semnale dinspre lumea îngerilor, ar trebui doar să fim fiecare mai atenţi la cum le primim şi ce facem cu ele apoi. Fiinţele acelea spirituale care sunt îngerii, şi care iată! poartă Numele Tatălui Ceresc în ele, există nu numai pentru aceia care privesc spre ele, ele există pentru toţi. Şi tuturor ne trimit semnale, şi o fac de mult mai multe ori decât am crede sau simţi noi, o fac atât la îndemnul lui Dumnezeu, cât şi din propria lor iniţiativă. Nouă ne rămâne doar să fim cu ochii în patru înaintea lor. Aşa cum ei, îngerii, şi Îngerul nostru Păzitor mai ales, sunt în ce ne priveşte pe fiecare. Noi, oamenii, existăm pentru că există Dumnezeu. Îngerii există pentru că există Dumnezeu şi existăm noi, oamenii...
       Scriu aici şi varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:
Ieşirea 23:20 - Iată, Eu îl trimit pe îngerul Meu înaintea feţei tale, ca să te păzească pe cale, să te ducă'n ţara pe care ţi-am gătit-o.
Ieşirea 23:21 - Ia aminte asupră-ţi şi ascultă de el şi să nu-i fii necredincios; că nu va fi indiferent, fiindcă Numele Meu este deasupra-i.

o altă inimă

Ezechiel 11:19 - "Le voi da o altă inimă, şi voi pune un duh nou în voi. Voi lua din trupul lor inima de piatră, şi le voi da o inimă de carne,

Ezechiel 11:20 - ca să urmeze poruncile Mele, să păzească şi să împlinescă legile Mele; şi ei vor fi poporul Meu, iar Eu voi fi Dumnezeul lor.

Ezechiel 11:21 - Dar acelora a căror inimă simte plăcerea faţă de idolii şi urâciunile lor, le voi întoarce faptele asupra capului lor," zice Domnul Dumnezeu.

                         Schimbarea inimilor noastre...  Nu cred să fi existat om a cărui inimă să nu necesite schimbare. Schimbare care înseamnă, de fapt, întoarcerea inimilor noastre la inima pe care Dumnezeu a creat-o în pieptul primului om, inima aceea în care veşnicia nu era doar un gând, ci o trăire. Dacă Adam ar fi păzit şi împlinit legile Creatorului, care atunci se reduceau la un singur îndemn, inima lui ar fi rămas inima de carne, inima  în care Creatorul i-a aşezat veşnicie în bătăile vieţii. Dacă ar fi făcut asta, carnea nostră ar fi rămas nestricată, şi inimile neîmpietrite. Carnea noastră, adică a tuturor urmaşilor lui Adam. Ceea ce înseamnă că atunci idoli dintre oameni nu ar mai fi existat, iar fiinţele decăzute dinainte de căderea omului ar fi rămas cumva izolate. Dacă s-ar fi întâmplat aşa, Raiul nu s-ar fi amestecat cu Iadul, iar răstimpul acesta al răscumpărării noastre, căruia noi îi spunem viaţă, nu ar mai fi fost necesar. Atunci toţi oamenii ar fi rămas poporul lui Dumnezeu, iar fiinţele decăzute ar fi rămas în urâciunile lor.  Nu s-a întâmplat însă aşa, de aceea vrea Creatorul să ne dea o altă inimă asemeni aceleia de dinaintea amestecului nostru cu cele idoleşti. Dar pentru că împietrirea inimilor noastre s-a întâmplat, unii aleg să rămână cu ele împietrite. Iată un domeniu în care omul se dovedeşte a fi mai tare decât Dumnezeu, pentru că degeaba ar vrea El să le dea unora  o altă inimă dacă ei nu vor să o reprimească, dacă ei aleg să rămână în împietrirea inimii lor. Răspunderea faţă de libertatea de care Creatorul nu a vrut să ne lipsească, este a noastră, a fiecăruia. 

          Scriu aici şi varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:

Iezechiel 11:19 - "Şi le voi da o altă inimă; şi duh nou voi pune într'înşii; inima lor de piatră le-o voi smulge din trup, şi le voi da o inimă de carne,

Iezechiel 11:20 - pentru ca ei în poruncile Mele să umble şi rânduielile Mele să le păzească şi să le facă; şi ei Îmi vr fi Mie popor, iar Eu le voi fi lor Dumnezeu.

Iezechiel 11:21 - Cât despre cei a căror inimă umblă după urâciunile şi nelegiuirile lor, purtările lor în capul lor le voi întoarce," zice Domnul.

nu vrea să M-asculte

Ezechiel 3:7 - Dar casa lui Israel nu va voi să te asculte, pentru că nu vrea să M-asculte; căci toată casa lui Israel are fruntea încruntată și inima împietrită.

                                                                A-i asculta pe oamenii lui Dumnezeu înseamnă a-L asculta pe Dumnezeu. Numai că a spune, atunci când auzim vorbindu-ni-se despre Dumnezeu: ”omul ăsta are dreptate” sau ”omul ăsta greșește” poate fi, de fiecare dată, adevărat, s-ar putea ca omul să greșească, sau s-ar putea să nu greșească. Dar asta nu trebuie să ne îndreptățească să afirmăm că e greu de deslușit când greșește și când nu, și că, deci, e mai bine să nu-l ascultăm. Când vorbim despre credință, trebuie să știm să învățăm și din greșeli. Când vorbim despre credință nu trebuie să ne împietrim inimile, nici față de Dumnezeu, dar nici față de cei care ne vorbesc despre Dumnezeu. Poate părea greu să deslușim adevărul sau neadevărul unor cuvinte pe care noi le auzim rostite de guri omenești, dar numai pare greu, cred eu, pentru că dacă  ne chiar interesează cuvintele acelea, atunci, dincolo de prima noastră impresie, le ascultăm, și, cumva, le comparăm cu ce știam noi despre ceea ce ne spun cuvintele. Părerea mea e că ne zidim credința în Dumnezeu din două izvoare: vocea aceea interioară, pe care fiecare o auzim, pentru că ea este șoapta așezată în sufletul nostru în chiar momentele creației, și vocile unor oameni din jur, care ne vorbesc despre Creator. Aducându-ne aminte și de cele citite în Cuvânt, putem să percepem mai liniștiți adevărul sau neadevărul cuvintelor ascultate, și în funcție de această percepție, să continuam discuția, chiar dacă sesizăm neadevăruri. Când vorbim despre credință trebuie să știm să învățăm și din greșeli.

                    Scriu aici și varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:

Iezechiel 3:7 - dar casa lui Israel nu va vrea să te asculte, fiindcă ei pe Mine nu Mă vor asculta; căci toată casa lui Israel e îndărătnică și cu inima împietrită.

Mozart - Sonata for Two Pianos

și lucrul acesta s-a întâmplat din pricina mâniei Domnului

Ieremia 52:3 - și lucrul acesta s-a întâmplat din pricina mâniei Domnului împotriva Ierusalimului, și împotriva lui Iuda, pe care voia să-i lepede de la fața Lui. Și Zedechia s-a răsculat împotriva împăratului Babilonului.

                                         Zedechia a făcut rău din pricina mâniei Domnului. Este oare de condamnat Zedechia, dacă răul făcut de el s-a întâmplat din pricina mâniei lui Dumnezeu? deci răul nu putea fi evitat. Dar oare Domnul face ceva ce e rău? El, care e Binele Absolut. Eu zic că răul îl facem noi oamenii, Dumnezeu cumva ne ”doar” privește și dezaprobă. Și apoi respinge. Respingerea este cel mai mare rău pe care îl face Dumnezeu, dar, cred eu, nu o respingere așa cum ne tot respingem noi oamenii, câteodată, unii pe alții, pentru că la Dumnezeu respingerea nu înseamnă ură, ci tot iubire înseamnă, iubire în primul rând pentru aceia care nu-I merită respingerea, dar și iubire pentru cel respins, din moment ce el insistă în a se face respins, iar această insistență e pentru el o bucurie. Respingând pe cei care se bucură să fie respinși, Dumnezeu le împlinește bucuria. El nu are cum evita împlinirea unor astfel de bucurii. Cei care le pot evita suntem noi, oamenii. În momentele cheie ale istoriei omenirii, istorie pe care oamenii o clădesc numai aparent după voia lor, pentru că în realitate istoria noastră, ca om și omenire, e supusă, esențial, dorinței divine, în momentele acelea cheie, Dumnezeu își alege întotdeauna oamenii potriviți pentru a împlini istoria. Zedechia a fost unul dintre ei. Voia este a lui Dumnezeu, dar acțiunile sunt ale noastre, ale oamenilor. Au existat și vor exista întotdeauna oameni care să ne desăvârșească, după voința divină, istoria, istoriile. Deci eu m-aș reține să afirm, judecând, că istoria omenirii e un dezastru, sau dacă ajung să afirm spun că e ceea ce noi înșine, toți și fiecare, înfăptuim, și înfăptuind, merităm. Dezastru ar fi o istorie întâmplată fără participare divină. Un dezastru ar fi fost dacă Tatăl nu Și-ar fi trimis Fiul să ne corecteze înfăptuirile dezastroase. Dar L-a trimis. Și El ni le-a corectat, ni le corectează mereu. De aceea cred că nu putem vorbi despre dezastru. Și că vorbind despre mânia Domnului trebuie să nu-I uităm Iubirea.

         Scriu aici și varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:

Ieremia 52:3 - De aceea a venit mânia Domnului asupra Ierusalimului și a lui Iuda,  până într-atât încât i-a lepădat de la fața Sa. Sedechia s-a ridicat împotriva regelui Babilonului.

Mozart: Sonata for violin and piano K481

Ci voim să facem cum am spus

Ieremia 44:17 - Ci voim să facem cum am spus cu gura noastră, și anume: să aducem tămâie împărătesei cerurilor și să-i turnăm jertfe de băutură, cum am făcut, noi și părinții noștri, împărații noștri și căpeteniile noastre, în cetățile lui Iuda și pe ulițele Ierusalimului. Atunci aveam pâine de ne săturam, eram fericiți, și nu treceam prin nici o nenorocire.

Ieremia 44:18 - Dar, de când am încetat să aducem tămâie împărătesei cerurilor, și să-i turnăm jertfe de băutură, am dus lipsă de toate, și am fost nimiciți de sabie și de foamete.

                                                                          Uneori, și de prea multe ori poate, viața noastră, așteptările, gândurile, întâmplările noastre, toate, vin în contradicție cu așteptările lui Dumnezeu referitoare la toți și la fiecare în parte. Una ne spune Dumnezeu și altceva înțelegem noi. Dumnezeu ne spune: ”Trăiți în îndestulare și mulțumire, trăiți așa cum vă place vouă, numai nu uitați de Mine!” Din păcate se întâmplă, și toți știm asta, că îndestulările ne pot rătăci mințile și simțirile, încât atunci cei mai mulți uită cu mare ușurință de izvorul îndestulării lor. Este greu de explicat de ce se întâmplă așa, poate pentru că ființa aceea care iubește îndestularea, și o iubește atât de mult încât pe cei mai mulți îi prostește făcându-i să creadă că ea e izvorul binelui lor, ființa aceea, diavolul deci, ni se strecoară în minte și simțiri, se pune în prim-plan în fața lui Dumnezeu, și noi ajungem să-l credem divin. Ne-am putea întreba de ce Se lasă Dumnezeu „umbrit” așa, și eu cred că răspunsul e simplu: pentru că e Dumnezeu, și știe că fără examenul unor ispitiri noi nu am înțelege corect neispitirea, că fără minciuna diavolului adevărul ar fi mai sărac, în sensul: mai neadevărat înțeles. Dacă nu ar fi existat fructul oprit, Edenului i-ar fi lipsit ceva, or Creației divine nu are cum să-i lipsească ceva. De aceea ni se întâmplă să ne lăsăm ușor ispitiți, pentru că avem un Creator  Desăvârșit, care El Însuși a vrut să se lase ispitit spre a ne ușura rezistența la ispite. Iar faptul că mulți, prea mulți după socoteala unora, cad în capcanele ispitirilor înșelătoare nu are cum să umbrească adevărul că, uneori, Dumnezeu Se lasă umbrit ca Să-i înțelegem mai luminos adevărul.

Schubert "Serenade"

cei sortiți

Ieremia 43:11 - El va veni și va lovi țara Egiptului: va omorî pe cei sortiți să moară, va duce în robie pe cei sortiți robiei și va ucide cu sabia pe cei sortiți la sabie.

                                                                       Se folosește, în această traducere, expresia ”cei sortiți”. Fiecare, fără să știm, căci dacă am ști am fi cunoscători ai binelui și răului, și cine poate garanta că nu am face rău din bine mai mult decât o facem așa cum suntem acum? deci fără să știm, împlinim un destin, al nostru, al fiecăruia. Faptul că nu știm ce ni se va întâmpla, așa cum știm ce ni s-a întâmplat deja, nu anulează existența destinului. Destin nu înțeles așa că Dumnezeu ne-a așezat pe fiecare într-o existență, și că nu mai avem nicio variantă proprie în împlinirea acestei existențe, din moment ce Creatorul a hotărât deja pașii destinului fiecăruia. Eu spun că pașii aceștia noi ni-i hotărâm, de fiecare dată și în orice împrejurare, de aceea suntem deplin răspunzători de alegerile noastre, și de aceea Dumnezeu ne va judeca, când va veni vremea, fără să existe varianta ca noi să-i putem reproșa cumva: ”Doamne, dar Tu ai vrut!” Sigur că Dumnezeu are voințe, și sigur că noi putem cunoaște voințele Lui, dar El nu ne obligă să-i împlinim voințele. Numai că, spre deosebire de noi, El știe dinainte câte din voințele Lui le vom împlini, așa încât încă de la naștere El știe cum ne vom duce existența. Și pentru că această preștiință a Lui trebuia să aibă un nume, îi spunem ”destin”. Nabucodonosor nu a știut dinainte ce va face el Egiptului, și Ierusalimului, noi acuma putem spune că el și-a împlinit un destin pentru că știm ce a făcut, dar nu cred că putem spune că hotărârea de a distruge Templul, fie și sub formă de reproș, îi aparține lui Dumnezeu, deci nu putem spune că destinul lui Nabucodonosor a fost acela de a distruge Templul. Distrugerea Templului, despre care desigur Dumnezeu știa dinainte, cu mult dinainte, s-a întâmplat ca urmare a ceea ce au făcut oamenii de atunci. Fiecare dintre noi împlinim un destin, dar faptele acestei împliniri sunt ale noastre, și numai ale noastre. Dumnezeu nu ne obligă nici să facem binele, nici să facem răul, El ”doar” ne sfătuiește, și anume, ne sfătuiește ce să facem pentru ca, la sfârșit, destinul nostru, al fiecăruia, să fie cât mai mult asemănător cu ceea ce Creatorul a dorit să facem cu existența în care El a hotărât să ne aducă pe fiecare.

Beethoven: Sonata for Violin and Piano No. 7 - Adagio Catabile

Și chiar dacă

Ieremia 37:10 - ”Și chiar dacă ați bate toată oastea haldeilor, care se războiesc cu voi, chiar dacă n-ar rămâne decât câțiva oameni răniți, tot s-ar ridica fiecare din cortul lui, și ar arde cetatea aceasta cu foc.”

                          Nimeni și nimic nu poate împiedica sau modifica împlinirea planului divin. Cei care cred că o pot face, au impresia că Dumnezeu, dacă ei se mai gândesc la El, are trăsături și comportamente omenești. Ei uită, dacă se mai gândesc la Creator, că sensul asemănării dintre noi și El este dinspre El spre noi. Sens unic, în acest caz. Dumnezeu nu are interese, Dumnezeu nu poate fi vândut sau cumpărat, așa cum ar dori unii. Dacă în privința milei și a iertărilor putem crede că Dumnezeu ar putea fi schimbător, în privința planurilor Lui El nu Se schimbă. Ce vine de la Dumnezeu, e perfect, și așa rămâne, e unul dintre adevărurile esențiale ale Divinității, dificultățile și controversele noastre constând în  a identifica, din toate câte ni se întâmplă, ceea ce, într-adevăr, ne vine de la El. Părerea mea e că trăim, fiecare în parte, prea puțin, pentru a ne lămuri exact referitor la asta. De aceea e important, dacă vrem să o facem, să ne lămurim care sunt adevărurile care, chiar dacă acum ni se par cumva rănite în niște corturi a tot felul de controverse efemere,  se vor ridica și vor împlini planul divin.  Pentru că și adevărurile divine ne vin tot dintr-o istorie, și printr-o istorie a lucrurilor întâmplate oamenilor de până acum. În lumea noastră tridimensională, nu există dimensiunea certitudinilor divine, de aceea e atât de importantă credința fiecăruia, ea, credința, fiind aceea care reprezintă, cumva,  o altă dimensiune a lumii noastre de acum, așa cum e ea. Dinspre acea dimensiune a venit Cristos în lumea noastră, și întracolo S-a îndreptat la plecare. Cumva, ne putem gândi să afirmăm că focul veșniciei nu așteaptă veșnicia, el arde și acum, pentru că ”acum” face parte din veșnicie. Acea veșnicie care e lămuritoare referitor la adevărul că nimeni și nimic nu poate împiedica sau modifica împlinirea planului divin.

Ludwig van Beethoven "Sonata for Violin and Piano No. 5"

Eu v-am vorbit, şi devreme şi târziu...şi nu M-aţi ascultat

Ieremia 35:14 - "Cuvintele lui Ionadab, fiul lui Recab, care a poruncit fiilor săi să nu bea vin, sunt păzite; căci ei nu beau vin până în ziua de astăzi, şi ascultă astfel de poruncile tatălui lor. Iar Eu v-am vorbit, şi devreme şi târziu, şi nu M-aţi ascultat!"

                          Este evident că pe Dumnezeu îl dor mai tare decât ne dor pe noi, oamenii, greşelile noastre. Este semnul, greu de contestat, al iubirii pe care El o simte pentru toţi. În iubirea lui Dumnezeu, toţi suntem egali, diferenţele le facem noi, prin felul diferit în care fiecare înţelegem să ascultăm ce ne spune Acela care vrea ca ascultarea noastră să fie salvarea noastră, aşa cum  e ascultarea de oamenii care ne dau îndrumări potrivite. Dacă în cele mărunte ale vieţii se întâmplă aşa, şi ştim cu toţi ca aşa se întâmplă, cu atât mai importantă devine ascultarea, şi împlinirea cerinţelor divine. Numai că noi, fiindu-ne mai aproape oamenii, uităm, de cele mai multe ori şi cu prea mare uşurinţă, aceste cerinţe. Ca şi cum, dacă nu Îl vedem pe Cel care ne vorbeşte, am fi scuzaţi mult mai uşor că nu-I dăm ascultare. Sau ca şi cum cerinţele acelea ar fi pentru ceilalţi mai ales, şi nu pentru fiecare dintre noi. Pentru a ne face să pricepem ce mult greşim, Dumnezeu e răbdător, El ne vorbeşte încontinuu şi devreme şi târziu aşa cum le-a vorbit tuturor celor dinaintea noastră, şi cum o va face până în ultima noastră clipă. Pentru Dumezeu nu există noţiunea "prea târziu", pentru noi ea există. Dar şi noi, fiecare, o putem anula printr-o întoarcere chiar şi de ultimă clipă, la Salvator. 

       Vezi şi:

Ieremia 35:15 - "V-am trimis pe toţi slujitorii mei, proorocii, i-am trimis într-una la voi, să vă spună: 'Întoarceţi-vă fiecare de la calea voastră cea rea, îndreptaţi-vă faptele, nu mergeţi după alţi dumnezei, ca să le slujiţi, şi veţi rămâne în ţara pe care v-am dat-o vouă şi părinţilor voştri! Dar voi n-aţi luat aminte, şi nu M-aţi ascultat."

Domnul S-a căit

Ieremia 26:19 - L-a omorât însă oare Ezechia, împăratul lui Iuda, şi tot Iuda? Nu s-a temut Ezechia de Domnul? Nu s-a rugat el Domnului? Şi atunci Domnul S-a căit de răul pe care-l rostise împotriva lor. Şi noi să ne împovărăm sufletul cu o nelegiuire aşa de mare?

                                     Se poate oare vreodată căi Dumnezeu de ceva? Oare dacă ar face-o, nu S-ar nega pe Sine, prin chiar căinţa aceea? Aici se spune Domnul S-a căit de răul pe care-l rostise sau în Ieremia 26:13 - Şi Domnul Se va căi de răul pe care l-a rostit împotriva voastră    Ştim că ce rosteşte Domnul, aşa se întâmplă, dar mai ştim că Binele Suprem fiind, El nu  are cum să înfăptuiască vreu rău, oricât de mic, pentru că oricât de mic ar fi, răul nu are nimic comun cu divinitatea. Dumnezeu nu are a se căi de nimic, pentru că El nu greşeşte în nimic. Ba mai mult, El ştie dinainte acţiunile oricăruia dintre noi, deci le poate şti dinainte şi pe ale Lui. Aşadar ar putea evita căinţa. Numai că nu are ce evita, căinţă la Dumnezeu neputând exista. Eu cred că aici, dar şi în alte părţi ale Bibliei, Cuvântul foloseşte această formulare Domnul S-a căit  pentru a ne arăta cum trebuie să ne conştientizăm relele, făcute sau rostite, şi anume: prin căinţă. Suntem oameni, şi de aceea nu ne prea place să ne căim, căinţa fiind şi o recunoaştere a greşelilor.  Iar prea-marea mândrie ne împiedică de multe ori să fim cinstiţi cu noi înşine.  Eu cred că formularea aceasta Domnul S-a căit , este ca un fel de avertisment: "Fiţi atenţi, nu-L supăraţi pe Dumnezeu! nu-L faceţi să Se căiască!  Faptul că-L supăraţi va fi păcatul vostru, deci voi va trebui să fiţi aceia care să vă căiţi."

spre fericirea lor și a copiilor lor după ei

Ieremia 32:39 - Le voi da o inimă și o cale, ca să se teamă de Mine întotdeauna, spre fericirea lor și a copiilor lor după ei.

                                                        Fără mine, pentru mine harul lui Dumnezeu e zero. Aceasta este importanța pe care mi-a dat-o Creatorul în demersul mântuirii mele: să fiu mai important decât El. Decizia aprobării acțiunii harului divin asupra mea îmi aparține în întregime. Dacă eu nu vreau să primesc harul, chiar dacă Dumnezeu vrea să-l primesc, harul nu se va manifesta. Trimițând asupra tuturor în egală măsură harul Său, Dumnezeu ne trimite și libertatea acceptării sau neacceptării lui. El nu e așa de liber în a ne trimite harul cum suntem noi în a-l accepta, din moment ce varianta netrimiterii harului desigur nu există. De aceea cred eu că teama de Dumnezeu trebuie să însemne de fapt teama de mine însumi, teama de a nu reuși să mă ridic la nivelul importanței pe care Creatorul a hotărât să mi-o dea.

...un Dumnezeu de aproape ...un Dumnezeu de departe

Ieremia 23:23 - ”Sunt Eu numai un Dumnezeu de aproape?” zice Domnul, ”și nu sunt Eu și un Dumnezeu de departe?”

                                    Aproape și departe, ce înseamnă ”aproape și departe” când este vorba despre relația noastră cu Dumnezeu? Și cine hotărăște distanța? și distanțarea? Indiferent de cine,  și cum suntem noi, fiecare, Dumnezeu este pentru toți aproape. În relația noastră cu Dumnezeu distanțele capătă alte conotații, în relația noastră cu Dumnezeu Împărăția Lui e în noi, El e atât de aproape încât mulți nici nu-L sesizează. Și se îndepărtează... După căderea primului om Creatorul a binevoit să se gândească la mântuirea celui căzut. Cumva, El S-a retras în niște Ceruri Înalte, dar a lăsat imensitatea cerească și în sufletul greșitorilor, astfel încât distanțe să nu mai existe decât pentru aceia care sunt indiferenți la greșeli. Acolo, departe, El îi așteaptă pe toți cei care știu să-L iubească. Dar e un ”departe” care înseamnă ”aproape”, pentru că nu am putea trăi fără El. Și totuși, departe, pentru că noi Îl uităm de atâtea ori, și atâta de ușor! Aproape, pentru că avem în noi duhul Lui, departe, pentru că risipim cu ușurătate acel duh. Aproape, pentru că toți putem fi sfințiți, departe, pentru că  merităm foarte puțin sfințenia. Aproape, pentru că ne-a dat o simțire și o rațiune să înțelegem cât de aproape ne este El, departe pentru că ne facem, pe nesimțite și negândite, mereu și mereu alți dumnezei. Aproape, pentru că El este Viața, departe, pentru că alegem moartea. Aproape, pentru că El vrea să ne salveze, departe, pentru că noi ne îndepărtăm salvarea. Aproape, pentru că ne vorbește, departe, pentru că nu-L ascultăm. Aproape, pentru că Și-a dat pe singurul Fiu jertfă pentru noi, departe, pentru că uităm Jertfa pe cruce. Aproape, pentru că este aici, departe, pentru că este aici...

                    Scriu aici și varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:

Ieremia 23:23 - ”Eu sunt un Dumnezeu de aproape” zice Domnul, ”iar nu un Dumnezeu de departe.”

Domnul Însuşi vă va da un semn

Isaia 7:14 - De aceea Domnul Însuşi vă va da un semn: iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naşte un fiu, şi-I va pune numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi)

                                 Nu S-a numit Emanuel Isus, deşi, desigur, şi acesta poate fi numele Lui, al Aceluia care a venit să ne întărească semnul că Dumnezeu este cu noi.  Au hotărât cei din familia Lui de atunci, adică mama Lui Maria, şi tatăl Iosif, să Îi dea numele Isus, Iosua, Ieshua care înseamnă  Iahve este mântuire.  Ea va naşte un Fiu, şi-i vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale.(Matei 1:21)  Venit pe căi omeneşti, pentru ca semnul să fie mai credibil şi miracolul mai măreţ, Fiul lui Dumnezeu se naşte fiu al unei familii cât se poate de obişnuită. Şi totuşi deosebită, din moment ce Tatăl a hotărât ca Fiul Lui să devină fiul lor, numai că pe fiul Acela al lor, Dumnezeu Îl va face semn a cât de mult iubeşte El lumea, şi cale spre veşnicie a celor care cred în semn, şi îl înţeleg. Adică a celor care cred în adevărul că, dincolo de uşurinţa cu care noi ne facem nemeritată mântuirea, toţi merităm să fim mântuiţi,  merităm ca Dumnezeu să fie cu noi. Şi El este cu noi, Fiul Lui fiind semnul, Acel Fiul al Lui pe care părinţii săi pământeşti ascultă să-L numească Isus, aşa cum a vrut Tatăl Ceresc. Nu cred că erau conştienţi Maria şi Iosif de ce li se întâmplă, şi asta pentru că, oameni obişnuiţi fiind, dacă ar fi ştiut nu ar fi putut suporta măreţia. Măreţie care e, totodată, atât împlinire a unei promisiuni (Matei 1:22) cât şi potop de iubire divină peste noi, cei care crezând în ea, ne bucurăm de prezenţa continuă a Tatălui, şi a Fiului, şi  a Spiritului Lor Sfânt, înainte de a ne întrista de ceea ce suntem. Să facem parte dintr-o lume iubită aşa de mult de Creatorul ei, nu poate fi decât un semn de bucurie. Bucurie simplă, asemeni nașterii Celui nenăscut, dar imensă, asemeni măreției acestui miracol.

        Scriu aici şi varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:

Isaia 7:14 - Pentru aceasta Dommnul Însuşi vă va da un semn: Iată, fecioara va purta în pântece şi va naşte un fiu, şi-L vor chema cu numele de Emanuel.

toate marginile pământului

Isaia 52:10 - Domnul Îşi descoperă braţul Său cel sfânt, înaintea tuturor nemurilor; şi toate marginile pământului vor vedea mântuirea Dumnezeului nostru.

                                                        După Isaia 52:6 - De aceea poporul Meu va cunoaşte Numele Meu; de aceea va şti, în ziua aceea, că Eu vorbesc, şi zic: "Iată-Mă!" iată-L pe Dumnezeu, Acelaşi  Dumnezeu, aici, în Isaia 52:10. Trebuie să înţelegem că El ni S-a descoperit nouă, oamenilor, sau mie omului, mie iubitorului de Dumnezeu, pas cu pas, astfel încât, coborându-Se la nivelul meu de trăire şi înţelegere, să vrea să mă înalţe la nivelul Lui de sfinţenie. Ceea ce înseamnă că El vrea să mă readucă la starea în care chiar El a vrut să exist, înainte de a se manifesta păcatul, prin neascultarea primului om.  Iar faptul că El se coboară până la nevrednicia din mine, şi până la nepriceperea mea şi încăpăţânarea mea, pentru ca mie să-mi fie mai uşor să-L cunosc cu sufletul şi mintea mea de muritor încă nejudecat, îmi arată cât de mult mă iubeşte. Şi ca răsplată a acestei coborâri a Lui, El nu vrea din partea mea decât să-I dăruiesc acelaşi sentiment de iubire, iubire pe care chiar coborârea Lui o dovedeşte, iubire care pentru mine trebuie să însemne aceeaşi bucurie ca bucuria Lui. Dumnezeu e fericit, în sfinţenia Lui El nu poate fi altfel. Dacă vreau să ajung mai aproape de sfinţenia Lui, aşa trebuie să mă simt şi eu, fericit. Chiar şi atunci când pare mâniat, datorită greşelilor noastre, datorită greşelilor mele repetate, mânia Lui e numai o pată de umbră peste imensa Lui fericire. Să vrea, cu toată voinţa, şi puterea, şi sfinţenia Lui, să ne ducă în lumea imensei Lui fericiri, Dumnezeu, şi noi să nu vrem, şi eu să nu vreau!!! Cine îmi poate explica ce înseamnă asta?

Eu, Eu vă mângâi.

Isaia 51:12 - Eu, Eu vă mângâi. Dar cine eşti tu, ca să te temi de omul cel muritor, şi de fiul omului, care trece ca iarba,

Isaia 51:13 - şi să uiţi pe Domnul, care te-a făcut, care a întins cerurile şi a întemeiat pământul? De ce să tremuri necontenit toată ziua, înaintea mâniei asupritorului, când umblă să te nimicească? Unde este mânia asupritorului?

                                           Teama de Dumnezeu şi teama de oameni nu au nimic în comun. Nu cum ne este frică de oameni trebuie să ne fie frică de Dumnezeu, ba mai mult, eu cred că de Dumnezeu nici n-ar trebui să ne fie frică. Cum să ne temem de Acela despre care ştim că ne iubeşte până la sacrificiu? Sigur că sentimentul greşelilor, ca să nu mai vorbesc despre acela al păcatelor, ar putea naşte teamă, numai că nu trebuie să schimbăm izvorul acestor temeri, iar izvorul lor nu este în niciun caz Dumnezeu. Adică, dacă în relaţia noastră cu Creatorul avem a ne teme de ceva, atunci de noi trebuie să ne temem, fiecare de el însuşi mai ales, şi apoi fiecare de alţii. Dar şi această teamă, dacă fiecare ne-o umplem cu iubire, poate deveni mai blândă. Deşi cei mai mulţi dintre noi suntem de acord, ne este greu să practicăm îndemnul Domnului de a întoarce şi celălalt obraz atunci când răutatea unora ne loveşte. Ne este greu să înţelegem că răutatea naşte ură, şi că ura aceea o putem vindeca mai departe numai cu iubire. Oare mânia asupritorului nu s-ar schimba ea în mirare, şi apoi în înţelegere, dacă am întoarce şi celălalt obraz? Isus ştie că aşa este, de aceea ne îndeamnă să procedăm aşa. Dar El mai ştie şi ce rău-înţelegători suntem, de aceea ne reaminteşte mereu de bunătatea lui Dumnezeu, de mângâierile Lui, şi de faptul că dincolo de răutăţile dintre noi, trebuie să nu uităm că în marea lui bunătate, Dumnezeu este Singurul Mântuitor.

        Scriu aici şi varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:

Isaia 51:12 - Eu, chiar Eu sunt Cel ce te alină; ia seama cine eşti, că te-ai temut de omul muritor, şi de fiul omului, de ei, cei ce ca iarba s-au uscat,

Isaia 51:13 - şi L-ai uitat pe Dumnezeu Cel ce te-a făcut, pe Cel ce a făcut cerul şi a întemeiat pământul; şi pururea erai înfricoşat, cât e ziua de lungă, de arătarea mâniei celui ce te necăjea; că aşa cum gândea el să te nimicească pe tine, unde-i acum mânia lui, a celui ce-ţi făcea necazuri?

Eu, Domnul, spun ce este adevărat, vestesc ce este drept.

Isaia 45:19 - "Eu n-am vorbit în ascuns, într-un colţ întunecos al Pământului. Eu n-am zis seminţiei lui Iacov: Căutaţi-Mă în zadar! Eu, Domnul, spun ce este adevărat, vestesc ce este drept."

                                                      Vedeţi ce banală e întrebarea: "oare unde Îl găsesc pe Dumnezeu?" sau întrebarea: "oare cum să fac să Îl aud şi eu pe Dumnezeu?". Iată! El nu stă în colţuri întunecoase şi ascunse. Şi iată! căutările noastre, indiferent de abnegaţiile sau nehotărârile noastre, nu sunt zadarnice, şi nu sunt aşa pentru că pe Dumnezeu Îl putem găsi chiar şi înainte de a-L căuta, El fiind oricum, şi oriunde prezent. Nu cred că ar trebui să mă acuze cineva de panteism  pentru că fac aceste afirmaţii. Să ne gândim: Dumnezeu era sau nu era în flacăra focului care nu mistuia rugul aprins pe care-l vedea Moise? Sigur că era, dar nici Cerul atunci El nu l-a părăsit, era şi în Cer deci. Dumnezeu locuieşte într-un singur loc, dar este prezent peste tot.  Chiar şi atunci când, indiferenţi sau atenţi spre alte alea ale vieţii, noi trecem pe lângă El, El este acolo, adică aici, lângă fiecare dintre noi. El nu se ascunde, nu are cum, pentru că ascunzişurile ţin de latura omenească a înţelegerii credinţei. Mulţi dintre noi, căutându-L pe Dumnezeu, aproape că se ascund ei de El, ori din teamă, că se simt prea păcătoşi, ori din neştiinţă, crezând că ne trebuiesc multe şi obositoare căutări pentru a-L găsi. Pare greu să găsim pe cineva despre care ştim că nu îl putem vedea. Când este vorba despre găsirea de oameni, aşa este. Dar când este vorba despre Dumnezeu totul se schimbă, găsirea Lui, deşi El, deocamdată, e de nevăzut, este mai uşoară decât găsirea oricărui om, pentru că El e Dumnezeu nu e om. Nu cum căutăm pe alţi oameni trebuie să Îl căutăm pe Dumnezeu, pentru că trebuie să ştim că El nu stă ascuns niciodată, şi pentru nimeni. Mulţi dintre cei care Îl căutăm nici nu ştim că deja L-am găsit. Dumnezeu vine în întâmpinarea noastră chiar în timp ce-L căutăm, şi ni se dezvăluie chiar în timp ce ne îndoim. El e Dumnezeu!

                                                             

Un glas strigă

Isaia 40:3 - Un glas strigă: "Pregătiţi în pustie calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru."

                                          Ştim că se referă la Ioan Botezătorul acest îndemn, dar după ce suntem de acord cu asta, eu cred că ar fi bine să înţelegem că, deşi se spune neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru,  îndemnul se poate referi şi la noi, drumul acela ni-l putem pregăti fiecare, după cum ne este imboldul. Imbold venit iată! prin glas dumnezeiesc, dar tot aşa, venit şi prin glas propriu. Curăţirea şi netezirea drumului înseamnă deci curăţirea şi netezirea credinţei noastre, adică a fiinţei noastre lăuntrice, care este purtătoarea pecetei divine a iubirii. Aşa a găsit Creatorul de cuviinţă, să aşeze această pecete mai la nevedere, de aceea mulţi dintre noi, Adam fiind primul, uităm de ea, şi ne avântăm în netezirea unor drumuri care, ori au o altă direcţie, ori dacă ajung tot la Dumnezeu, asta se întâmplă după multe ocolişuri şi devieri, de cele mai multe ori ameţitoare pentru noi. De aceea strigă glasul, să ne reamintească mereu şi mereu, pe ce cale trebuie să înaintăm. Curăţind şi netezind drumul ajungerii noastre la Domnul, nu facem decât să ne netezim drumul spre mântuire. Înspre Dumnezeu nu putem înainta decât curaţi fiind, iar curăţirea e un proces neîntrerupt pentru oricare dintre noi. Ea ne uşurează apropierea de Dumnezeu, şi cu cât suntem mai apropiaţi de El, cu atât devenim mai curaţi. Ceea ce înseamnă că acea curăţire ne vine şi de la Dumnezeu. Dumnezeu nu numai ne îndeamnă, dar ne ajută mult să-I împlinim îndemnul. Despre adevărul că El ne ocroteşte şi ne curăţeşte, putem fi siguri, tocmai de aceea a aşezat El pecetea iubirii mai în străfund, adică mai ferită de atacuri răuvoitoare. Aşadar nouă nu ne rămâne decât să ne osârdim, la rându-ne, spre a da strălucirea originară acelei peceţi. Adică strălucirea pe care chiar Creatorul i-a dat-o. Aceasta, de fapt şi aceasta înţeleg eu când citesc acest verset, şi cele câteva care îi urmează.

dar inima lui este departe de Mine

Isaia 29:13 - Domnul zice: "Când se apropie de Mine poporul acesta, mă cinsteşte cu gura şi cu buzele, dar inima lui este departe de Mine, şi frica pe care o are în Mine nu este decât o învăţătură de datină omenească."

                                  Popor şi individ în cinstirea pe care trebuie să o dăm Celui de Sus. Două entităţi total diferite, dar aceaşi cinstire. Adică, aceaşi iubire. Adică Iubire. Iubire venită dintr-o inimă curată. Când este vorbe de noi ca indivizi, această cerere divină, a unicităţii Iubirii, este mai uşor de împlinit, fiind vorba despre un singur suflet, care se minţeşte el pe el atunci când vrea, sau crede că Îl poate minţi pe Dumnezeu. Când este vorba de popor, de comunitate deci, lucrul pare a se complica. Trăirile unei comunităţi, oricât de simple ar fi ele, se complică datorită ambiţiilor noastre omeneşti, ambiţii care de multe ori nici de Iubire nu mai ţin cont. Dar iată că Dumnezeu aşteaptă de la comunitate aceleaşi sentimente pe care le aşteaptă de la fiecare membru al ei. Iubirea unui popor este însumarea Iubirii fiecărui individ de acolo, Iubire care, în amândouă cazurile, se oglindeşte în credinţă. Atunci când majoritatea oamenilor dintr-o comunitate au o credinţă bună, şi despre popor se poate afirma că are o credinţă bună, pentru că cei cu credinţa greşită, mai puţini, se pierd. Atunci când majoritatea oamenilor dintr-o comunitate au o credinţă rea, şi comunitatea are o credinţă rea, pentru că cei cu credinţa bună, mai puţini, se pierd. Aşa a fost întreaga istorie a comunităţilor care au crezut în Dumnezeul Bibliei. Ca şi în cazul fiecăruia în parte, judecata decisivă va fi a Lui.  Dar ca şi în cazul fiecăruia în parte, Dumnezeu a intervenit, Dumnezeu intervine ori de câte ori crede El că e necesar. Nimic nu se desfăşoară la voia întâmplării, trăirile spirituale ale noastre mai mult decât toate celelalte, au o desfăşurare pe voia Celui care ne-a îmbogăţit cu ele. Dar El întotdeauna va respecta libertatea, atât a individului, cât şi a comunităţii. Dincolo de această libertate deci, apare în întregul ei adevăr, credinţa noastră. Adică Iubirea noastră. Iubire care ne arată felul în care trebuie să ne fie frică de Cel care ne iubeşte.

duhul meu Te caută înlăuntrul meu.

Isaia 26:9 - Sufletul meu Te doreşte noaptea, şi duhul meu Te caută înlăuntrul meu. Căci, când se împlinesc judecăţile Tale pe pământ, locuitorii lumii învaţă dreptatea.

                                              Unde e Dumnezeu? Cum e Dumnezeu? şi mai ales: Cine e Dumnezeu?  Întrebări pe care aproape că ne e teamă să le punem, să ni le punem nouă sau să le punem altora. Poate pentru că simţim că nu avem răspunsuri, sau poate pentru că, zic unii, răspunsurile ne-ar cutremura, sau poate pentru că, zic alţii, nu sunt importante răspunsurile la astfel de întrebări, importantă ne este credinţa. Aşa că e de preferat o ambiguitate liniştitoare, în care ne complacem cei mai mulţi dintre noi. Poate ne este greu să răspundem întrebărilor, sau poate ne e teamă că un răspuns greşit, cumva,  ne-ar acuza, aşa că , într-un fel, credem că e mai bine să avem răspunsuri ca acestea: Dumnezeu e totul! sau Dumnezeu e peste tot! răspunsuri corecte, dar nu ştiu dacă şi suficiente, iar după ce le dăm, continuăm liniştiţi să credem că avem o credinţă salvatoare. Dar iată cum, chiar El, încearcă să ni se dezvăluie, în acest verset, dar încă în multe altele la fel. După ce îi spune celui care a scris aceste cuvinte Domnul Dumnezeu este Stânca veacurilor (Isaia 26:4) Dumnezeu îl face pe acesta să înţeleagă că El, Dumnezeu, este chiar înlăuntrul lui, adică, putem înţelege noi,  în sufletul lui. Stânca veacurilor în sufletele noastre: e o imagine adevărată a lui Dumnezeu, dar la fel de adevărată este şi imaginea Lui sălăşuind în Cer, acolo unde, ştim, e scaunul Lui de domnie. Descoperindu-L şi cunoscându-L pe Dumnezeul din noi, putem face cunoştinţă cu Dumnezeul Cerului. Şi pentru că Dumnezeu este Unul, înseamnă că El este Acelaşi, oriunde s-ar afla. Dacă ne este mai uşor să-L descoperim pe Dumnezeu căutându-L înlăuntrul nostru mai întâi, aceasta este o trăire personală a fiecăruia dintre noi, dar de un lucru putem fi siguri: dacă Îl căutăm El va veni. Şi poate veni în sufletul nostru aşa cum, cândva, va veni din Cer. Dumnezeu sălăşuieşte aşadar, înlăuntrul nostru, al fiecăruia, aşa că fiecare ne putem trăi propria Revelaţie, lăsându-L să apară mereu pe cerul sufletului nostru.