Un glas strigă

Isaia 40:3 - Un glas strigă: "Pregătiţi în pustie calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru."

                                          Ştim că se referă la Ioan Botezătorul acest îndemn, dar după ce suntem de acord cu asta, eu cred că ar fi bine să înţelegem că, deşi se spune neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru,  îndemnul se poate referi şi la noi, drumul acela ni-l putem pregăti fiecare, după cum ne este imboldul. Imbold venit iată! prin glas dumnezeiesc, dar tot aşa, venit şi prin glas propriu. Curăţirea şi netezirea drumului înseamnă deci curăţirea şi netezirea credinţei noastre, adică a fiinţei noastre lăuntrice, care este purtătoarea pecetei divine a iubirii. Aşa a găsit Creatorul de cuviinţă, să aşeze această pecete mai la nevedere, de aceea mulţi dintre noi, Adam fiind primul, uităm de ea, şi ne avântăm în netezirea unor drumuri care, ori au o altă direcţie, ori dacă ajung tot la Dumnezeu, asta se întâmplă după multe ocolişuri şi devieri, de cele mai multe ori ameţitoare pentru noi. De aceea strigă glasul, să ne reamintească mereu şi mereu, pe ce cale trebuie să înaintăm. Curăţind şi netezind drumul ajungerii noastre la Domnul, nu facem decât să ne netezim drumul spre mântuire. Înspre Dumnezeu nu putem înainta decât curaţi fiind, iar curăţirea e un proces neîntrerupt pentru oricare dintre noi. Ea ne uşurează apropierea de Dumnezeu, şi cu cât suntem mai apropiaţi de El, cu atât devenim mai curaţi. Ceea ce înseamnă că acea curăţire ne vine şi de la Dumnezeu. Dumnezeu nu numai ne îndeamnă, dar ne ajută mult să-I împlinim îndemnul. Despre adevărul că El ne ocroteşte şi ne curăţeşte, putem fi siguri, tocmai de aceea a aşezat El pecetea iubirii mai în străfund, adică mai ferită de atacuri răuvoitoare. Aşadar nouă nu ne rămâne decât să ne osârdim, la rându-ne, spre a da strălucirea originară acelei peceţi. Adică strălucirea pe care chiar Creatorul i-a dat-o. Aceasta, de fapt şi aceasta înţeleg eu când citesc acest verset, şi cele câteva care îi urmează.

dar inima lui este departe de Mine

Isaia 29:13 - Domnul zice: "Când se apropie de Mine poporul acesta, mă cinsteşte cu gura şi cu buzele, dar inima lui este departe de Mine, şi frica pe care o are în Mine nu este decât o învăţătură de datină omenească."

                                  Popor şi individ în cinstirea pe care trebuie să o dăm Celui de Sus. Două entităţi total diferite, dar aceaşi cinstire. Adică, aceaşi iubire. Adică Iubire. Iubire venită dintr-o inimă curată. Când este vorbe de noi ca indivizi, această cerere divină, a unicităţii Iubirii, este mai uşor de împlinit, fiind vorba despre un singur suflet, care se minţeşte el pe el atunci când vrea, sau crede că Îl poate minţi pe Dumnezeu. Când este vorba de popor, de comunitate deci, lucrul pare a se complica. Trăirile unei comunităţi, oricât de simple ar fi ele, se complică datorită ambiţiilor noastre omeneşti, ambiţii care de multe ori nici de Iubire nu mai ţin cont. Dar iată că Dumnezeu aşteaptă de la comunitate aceleaşi sentimente pe care le aşteaptă de la fiecare membru al ei. Iubirea unui popor este însumarea Iubirii fiecărui individ de acolo, Iubire care, în amândouă cazurile, se oglindeşte în credinţă. Atunci când majoritatea oamenilor dintr-o comunitate au o credinţă bună, şi despre popor se poate afirma că are o credinţă bună, pentru că cei cu credinţa greşită, mai puţini, se pierd. Atunci când majoritatea oamenilor dintr-o comunitate au o credinţă rea, şi comunitatea are o credinţă rea, pentru că cei cu credinţa bună, mai puţini, se pierd. Aşa a fost întreaga istorie a comunităţilor care au crezut în Dumnezeul Bibliei. Ca şi în cazul fiecăruia în parte, judecata decisivă va fi a Lui.  Dar ca şi în cazul fiecăruia în parte, Dumnezeu a intervenit, Dumnezeu intervine ori de câte ori crede El că e necesar. Nimic nu se desfăşoară la voia întâmplării, trăirile spirituale ale noastre mai mult decât toate celelalte, au o desfăşurare pe voia Celui care ne-a îmbogăţit cu ele. Dar El întotdeauna va respecta libertatea, atât a individului, cât şi a comunităţii. Dincolo de această libertate deci, apare în întregul ei adevăr, credinţa noastră. Adică Iubirea noastră. Iubire care ne arată felul în care trebuie să ne fie frică de Cel care ne iubeşte.

duhul meu Te caută înlăuntrul meu.

Isaia 26:9 - Sufletul meu Te doreşte noaptea, şi duhul meu Te caută înlăuntrul meu. Căci, când se împlinesc judecăţile Tale pe pământ, locuitorii lumii învaţă dreptatea.

                                              Unde e Dumnezeu? Cum e Dumnezeu? şi mai ales: Cine e Dumnezeu?  Întrebări pe care aproape că ne e teamă să le punem, să ni le punem nouă sau să le punem altora. Poate pentru că simţim că nu avem răspunsuri, sau poate pentru că, zic unii, răspunsurile ne-ar cutremura, sau poate pentru că, zic alţii, nu sunt importante răspunsurile la astfel de întrebări, importantă ne este credinţa. Aşa că e de preferat o ambiguitate liniştitoare, în care ne complacem cei mai mulţi dintre noi. Poate ne este greu să răspundem întrebărilor, sau poate ne e teamă că un răspuns greşit, cumva,  ne-ar acuza, aşa că , într-un fel, credem că e mai bine să avem răspunsuri ca acestea: Dumnezeu e totul! sau Dumnezeu e peste tot! răspunsuri corecte, dar nu ştiu dacă şi suficiente, iar după ce le dăm, continuăm liniştiţi să credem că avem o credinţă salvatoare. Dar iată cum, chiar El, încearcă să ni se dezvăluie, în acest verset, dar încă în multe altele la fel. După ce îi spune celui care a scris aceste cuvinte Domnul Dumnezeu este Stânca veacurilor (Isaia 26:4) Dumnezeu îl face pe acesta să înţeleagă că El, Dumnezeu, este chiar înlăuntrul lui, adică, putem înţelege noi,  în sufletul lui. Stânca veacurilor în sufletele noastre: e o imagine adevărată a lui Dumnezeu, dar la fel de adevărată este şi imaginea Lui sălăşuind în Cer, acolo unde, ştim, e scaunul Lui de domnie. Descoperindu-L şi cunoscându-L pe Dumnezeul din noi, putem face cunoştinţă cu Dumnezeul Cerului. Şi pentru că Dumnezeu este Unul, înseamnă că El este Acelaşi, oriunde s-ar afla. Dacă ne este mai uşor să-L descoperim pe Dumnezeu căutându-L înlăuntrul nostru mai întâi, aceasta este o trăire personală a fiecăruia dintre noi, dar de un lucru putem fi siguri: dacă Îl căutăm El va veni. Şi poate veni în sufletul nostru aşa cum, cândva, va veni din Cer. Dumnezeu sălăşuieşte aşadar, înlăuntrul nostru, al fiecăruia, aşa că fiecare ne putem trăi propria Revelaţie, lăsându-L să apară mereu pe cerul sufletului nostru.

duhul la Dumnezeu, care l-a dat.

Ecleziastul 12:7 - până nu se întoarce ţărâna în pământ, cum a fost, şi până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat.

                                       Suntem toţi ţărână, luată din ţărână, şi suntem toţi duh, dat de Dumnezeu. Ţărână suntem şi în ţărână ne întoarcem, este numai tabloul vizibil al împlinirii destinului nostru, al fiecăruia, celălalt aspect, pe care nu-l putem niciunul vedea, dar pe care toţi ar trebui să-l simţim cu asupra de măsură, este acela că duhul, dat de Dumnezeu prin suflare gură peste gură primului om, şi prin el nouă tuturor, se întoarce la Cel care l-a dat. De fapt putem crede că acesta a fost şi scopul pentru care Treimea a hotărât să creeze alte persoane în afara Lor, şi anume, scopul de a trăi în veşnicie împreună, Treimea necreată, şi noi, duhurile create, deşi, desigur, Ele, Persoanele Treimii, Îşi erau suficiente pentru a trăi în iubire şi fericire, aşa cum din veşnicie trăiesc. Cu alte cuvinte, am fost creaţi toţi pentru a întregi iubirea divină şi fericirea divină. Aceasta este menirea noastră primordială, şi de aceea trebuie să fim cu toţii fericiţi că, prin simpla naştere, hotărâtă desigur tot de Creator, aşa cum El a hotărât creerea primului om, avem, fără excepţii, această menire. Ce facem noi cu ea, e o altă discuţie, dar orice am face, ţărâna care suntem se întoarce în pământ, iar duhul care suntem, şi care include şi sufletul care suntem, se întoarce la Cel care a hotărât să existăm în această împreunare de suflet şi trup. Sigur că suntem obligaţi să ne gândim şi mai departe, adică să ne gândim la ce se întâmplă după ce duhurile noastre, ale fiecăruia, ajung înapoi la Dumnezeu, şi această gândire ne poate obliga, acum, să devenim mult mai atenţi cu ce facem din acest tot care suntem.  Poate cel mai bun lucru ar fi să ne exersăm încă de pe acum întoarcerea, gândindu-ne la ce va fi după. Şi anume, să ne gândim fiecare, fără a-i judeca pe alţii dacă o fac şi cum o fac, dacă ne împlinim cu adevărat menirea de a fi întregitori ai iubirii şi fericirii divine. Cel care ne va judeca pe toţi, după ce vom ajunge din nou la El, este Creatorul, şi desigur, judecata Lui va fi dreaptă, şi din momentul acela, ireversibilă. Va fi, pentru cei aleşi, momentul reluării existenţei umane aşa cum ar fi dorit Creatorul să râmână ea încă de la bun început.

       Scriu aici şi varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:

Eclesiastul 12:7 - mai înainte ca praful să se întoarcă în pământ aşa cum a fost

                              şi sufletul să se-ntoarcă la Dumnezeu, Cel care l-a dat.