căci sunt un om păcătos

Luca 5:8 - Când a văzut Simon Petru lucrul acesta, s-a aruncat la genunchii lui Isus şi I-a zis: "Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos!"

                                                                 Să însemne asta, oare, că atunci când afirmăm, recunoscând, că suntem păcătoşi, trebuie să exclmăm Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos? Chiar atunci când avem mai mare nevoie de Domnul, noi să-I spunem pleacă de la mine? mai ales că ştim că El chiar în momente ca acelea vrea să ne fie cel mai aproape. Numai că înainte de a-I spune Domnului cuvinte  care, desigur, El nu ar fi vrut să-I fie adresate, Petru se aruncă la genunchii lui Isus. Adică, dacă păcatul din el îl făcea să simtă dorinţa de a se îndepărta de Cel fără de păcat, sufletul, prin spiritul lui, l-a îndemnat să-I cadă la genunchi Celui care e Spirit. Ceea ce poate însemna că nu distanţele fizice ne apropie sau îndepărtează de Dumnezeu, ci simţirile spirituale. Sau, în termeni de-ai noştri, păcătoşii care inevitabil, dar mai mult sau mai puţin cu voie, suntem, spiritele sunt aproape, oricât de departe ar fi, pentru că ele, şi prin ele noi, vieţuim, putem vieţui, într-o altă realitate, o realitate în care nu există depărtare. Păcatele noastre, care sunt  nelipsite, pentru că suntem carne,  pot fi vindecate, şi apoi iertate, printr-o îngenunchere faţă de spiritul pe care Creatorul l-a sădit în toţi, îngenunchere care înseamnă a îngenunchea în faţa Domnului, şi care nu mai e un gest de teamă şi supunere, aşa cum înţelegem teama şi supunerea atunci când ne simţim păcătoşi, ci e un semn de iubire, deci de dorinţă de a rămâne împreună. Iar a fi pescari de oameni, misiune cristică venită prin Petru, cel pe care miracolul pescuirii l-a înspăimântat peste măsură, eu cred că asta ar trebui să însemne: a ne îndemna, noi pe noi şi noi unii pe alţii, să ne învingem cât putem fricile păcătoase, aşezând în locul lor bucuriile sufleteşti ale unor simţiri adânc spirituale faţă de Cel care este Spirit.

"...facă-se nu ce voiesc Eu, ci ce voieşti Tu."

Marcu 14:36 - El zicea: "Ava" adică "Tată" - Ţie toate lucrurile îţi sunt cu putinţă; depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi, facă-se nu ce voiesc eu, ci ce voieşti Tu."

                                                               Ca să ne uşureze înţelegrea dumnezeirii, Dumnezeu nu numai că ne vorbeşte în limbă omenească, dar Se şi pune în ipostaze omeneşti. Aici  citim un dialog între Fiu şi Tată care, socotesc eu, în dumnezeire nu e posibil. Pentru că cine poate spune, închipuindu-şi, că în vreo împrejurare Fiul ar putea avea altă voie decât Tatăl, şi amândoi alta decât Duhul, sau toţi Trei diferite Unul faţă de Celălalt? Ce ar putea însemna "Celălalt" în dumnezeire?  Sau cine se poate gândi că Ei nu ştiau pas-cu-pas desfăşurarea planului mântuirii? Încât dialogul acesta există doar pentru a ne face pe noi să ne dăm seama că şi în cele omeneşti, dacă ar exista iubire asemănătoare iubirii dumnezeieşti, paharul răului ar fi desfiinţat, aşa cum e desfiinţat în Treime. Că dorinţa asta e o utopie sau nu,  e altă discuţie, şi ţine de noi oamenii, de voinţele noastre, Dumnezeu arătându-Şi şi din acest punct de vedere, al paharului răului în lume, voinţa. Numai că noi, oameni cum suntem, altfel înţelegem, iar Dumnezeu ne înţelege şi greşala aceasta. Să ne amintim puţin Matei 16:22 - Petru L-a luat de-o parte, şi a început să-L mustre, zicând: "Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ţi Se întâmple aşa ceva!"    Ce categoric e Petru! faţă de ...facă-se nu ce voiesc Eu, ci ce voieşti Tu." a chiar Aceluia care urma să împlinească o voinţă, şi anume, voinţa dumnezeiască nu de a lăsa paharul acela plin, ci de a-l goli chiar El, cu puterea Lui, şi aşa să ni-l întindă. Iar noi, primindu-l, să spunem, dar desigur acum cu alte înţelesuri, pentru că acum paharul e gol, să spunem: ...facă-se nu ce voiesc eu, ci ce voieşti Tu. 

fiindcă le era inima împietrită.

Marcu 6:52 - căci nu înţeleseseră minunea cu pâinile, fiindcă le era inima împietrită.

                                      Erau ucenicii lui Isus, Isus era cu ei, Isus Dumnezeu făcea minuni, dar ucenicii Lui aveau inimile împietrite. Ei se gândeau, neînţelegând, la minunea cu pâinile, şi ca să le uşureze înţelegerea, Cristos le înfăţişează, adică ne înfăţişează, un alt miracol: umblarea pe apa mării. Era vânt, deci mare agitată, şi Isus vine în corabia lor călcând pe apă. Apoi S-a suit la ei în corabie, şi a stat vântul. Ei au rămas uimiţi şi înmărmuriţi.(Marcu 6:51) Cristos putea, desigur, să facă să se oprească vântul înainte de a păşi pe apa mării, dar iată că a vrut să umble pe o mare agitată, adică a vrut ca miracolul acela să fie complet. Adică să fie curat îndemnul Lui Îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi! (Marcu 6:50)   Ceea ce înseamnă că nu mărimea miracolelor divine e o piedică pentru noi să credem în ele, ci împietririle inimilor noastre. Faptul că unii dintre noi au nevoie de miracole pentru a-şi întări credinţa, dar că ei, apoi, ca urmare a unor temeri nelalocul lor, tot cu inimile împietrite rămân, e greu de înţeles. E ca şi cum am crede că Dumnezeu face miracole de dragul miracolelor, şi nu de dragul nostru, sau că divinităţii îi trebuiesc alte motive decât iubirea pentru a face miracole. Şi că nouă, la rându-ne, ne trebuiesc alte motive decât iubirea pentru a înţelege miracolele. Adică, pentru a ne dezîmpietri inimile. Împietririle inimilor noastre ţin de noi, şi numai de noi.

...împotriva Duhului Sfânt...

Marcu 3:28 - "Adevărat vă spun că toate păcatele şi toate hulele, pe care le vor rosti oamenii, li se vor ierta;

Marcu 3:29 - dar oricine va huli împotriva Duhului Sfânt, nu va căpăta iertare în veac: ci este vinovat de un păcat veşnic."

Marcu 3:30 - Aceasta, pentru că ei ziceau: "Are un duh necurat."

                                            Isus Cristos despre Duhul Sfânt. Adică, despre Dumnezeu. Adică, despre El. Pentru că cine poate separa, în dumnezeire, pe Aceia care formează dumnezeirea? Cine se poate gândi să o facă, e ca şi cum ar huli împotriva Duhului Sfânt. Nu putea să Se apere Isus în faţa acelora care acuzau că ar avea un duh necurat, dându-Se pe Sine exemplu, pentru că ei ar fi înţeles şi mai puţin. Aşa că, după ce îi lămureşte despre ce înseamnă dezbinarea în cazul lui Satana, El vrea să îi facă să înţeleagă că în dumnezeire dezbinare nu are cum să existe. Unde e dezbinare nu mai e iubire, deci unde e Dumnezeu nu poate fi dezbinare. Trecând peste faptul că acuzatorii confundau noţiunile, şi de aceea trimiteau cu atâta uşurătate acuze înspre Dumnezeul despre care ei înşişi afirmau că nu poate fi necurat, Isus transferă vinovăţia greşelii în veşnicie. Şi care dintre cei de acolo, atunci când auzea despre un păcat rămas veşnic, nu se gândea că acela e un păcat împotriva lui Dumnezeu? Deci, cumva, Isus vrea să le spună: "voi vorbiţi despre duhul Meu necurat, dar Eu vă spun că vorbiţi despre Duhul Sfânt, adică despre Dumnezeu." Aşa înţelege Mântuitorul să Se apere de cei care, confundând noţiunile, nu înţeleg că, în fapt, greşesc acuzaţiile.

"Femeie" i-a zis Isus, "de ce plângi?"

Ioan 20:15 - "Femeie" i-a zis Isus, "de ce plângi? Pe cine cauţi?" Ea a crezut că este grădinarul, şi I-a zis: "Domnule, dacă L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus, şi mă voi duce să-L iau."

Ioan 20:16 - Isus i-a zis: "Marie!" Ea s-a întors, şi i-a zis în evreieşte: "Rabuni!" adică: "Învăţătorule!"

Ioan 20:17 - "Nu mă ţinea!" i-a zis Isus; "căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci du-te la fraţii Mei, şi spune-le că mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru."

Ioan 20:18 - Maria Magdalena s-a dus şi a vestit ucenicilor că a văzut pe Domnul, şi că i-a spus aceste lucruri.

                              Învierea lui Isus: un miracol care poate fi înţeles în adevărul lui numai după un moment de spaimă cum că ea, Învierea, nu s-ar fi întâmplat. Iar după spaimă urmează bucuria înţelegerii a ceea ce înseamnă Învierea, bucurie dată de gândul despre cum ar fi fost dacă    ea chiar nu s-ar fi întâmplat. Despre ce Înviere vorbim înţelegem mai bine dacă ne amintim că nu cu mult timp înainte a înviat Lazăr. Numai că, desigur, apoi, la vremea lui, Lazăr a murit şi a ajuns tot într-un mormânt ca aceala din care îl înviase Dumnezeu. Deci Lazăr va mai învia o dată, numai că atunci va fi învierea lui în veşnicie. O astfel de Înviere s-a întâmplat când a înviat Cristos. Noi nu vom mai învia cum a înviat Lazăr, noi vom învia cum a înviat Cristos. De o astfel de Înviere aveam, avem nevoie cu toţi, ca să fim siguri că vom învia, şi să ştim cum vom învia, adică în veşnicie. Toţi cei care credem aşa în ea, suntem fraţi în Înviere cu Isus, toţi ne vom înălţa la Dumnezeu, de aceea spune Isus: Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru. Diferenţele se vor face la Judecată. Acum, deci, putem şti că miracolul învierii în veşnicie îl vom trăi cu toţi. De aceea, pe lângă bucuria existenţei unui astfel de Dumnezeu "Cristos a înviat!" trebuie să însemne şi bucuria că noi, fiecare, vom învia, asemnea Lui.

Acesta este Fiul Meu preaiubit

Matei 17:3 - Şi iată că li s-a arătat Moise şi Ilie, stând de vorbă cu El.

Matei 17:4 - Petru a luat cuvântul şi a zis lui Isus: "Doamne, este bine să fim aici; dacă vrei am să fac aici trei colibi: una pentru Tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie."

Matei 17:5 - Pe când vorbea el încă, iată că i-a acoperit un nor luminos, cu umbra lui. Şi din nor s-a auzit un glas care zicea: "Acesta este Fiul Meu preaibit, în care Îmi găsesc plăcerea Mea: de El să ascultaţi!"

                               Putem fi siguri că Yahve Îşi găseşte plăcerea în Fiul Lui din etenitate în eternitate, plăcerile divine nefiind supuse trecerii de timp. Dar nouă, oamenilor, El ne-a comunicat acest lucru în două momente distincte ale existenţei Fiului Lui în formă vizibilă printre noi: în momentul botezului şi în momentul schimbării la faţă. Poate Dumnezeu vrea să ne spună, prin asta, că El Îşi găseşte plăcere şi în aceste două momente, care se pot, sau nu, întâmpla în viaţa fiecărui om: botezul şi schimbarea. Ceea ce poate însemna că aşa cum există un botez, trebuie să existe şi o schimbare. Discuţiile şi controversele asupra felului cum ele trebuie să se întâmple, discuţii cât se poate de omeneşti, nu au cum să le anuleze semnificaţia.

                                                 Ştim că la botez s-a petrecut o deschidere a cerurilor, s-a pogorât Duhul Sfânt, deşi netrimis încă, şi s-a auzit glasul lui Dumnezeu. La schimbarea la faţă s-au arătat Moise şi Ilie, şi s-a auzit glasul lui Dumnezeu. Deci la orice botez, simbolic, se întâmplă o deschidere a cerurilor, se coboară Duhul Sfânt şi poate fi auzit glasul Divinităţii, glas care ne spune despre plăcerea pe care Tatăl o găseşte în Fiul. Dar noi putem înţelege şi că El Îşi găseşte plăcere chiar în ceea ce se întâmplă în acel moment, în botezul acela deci, care ar trebui să fie o oglindă a ceea ce s-a petrecut la primul botez. Apoi, la orice schimbare a noastră putem să admitem că pe drumul pe care-l parcurgem pentru ca schimbarea să devină un fapt, adică o mai mare apropiere de Dumnezeu, pe acel drum deci îi putem întâlni pe Moise şi pe Ilie, adică le putem asculta cuvintele. Dar mai ales Îl putem întâlni pe Isus, auzindu-I cuvintele. Adică o întâlnire cu ei, cu El, înseamnă o auzire a cuvintelor lor, care să ne uşureze schimbarea. Încât eu nu cred că greşim dacă afirmăm că botezul înseamnă o sfinţire, căci atunci se coboară Spiritul Sfânt, iar schimbările înseamnă mai ales nişte trăiri, căci atunci putem auzi cuvinte esenţiale ale Cuvântului.   

Isus, care le cunoştea gândurile

Matei 9:4 - Isus, care le cunoştea gândurile, a zis: "Pentru ce aveţi gânduri rele în inimile voastre?"

                                                  Oare cum s-ar simţi, oricare dintre noi, dacă ar avea puterea de a şti gândurile oricăruia? Eu cred că ar înnebuni, şi asta nu din cauza urâţeniei gândurilor ştiute, ci din cauză că, om fiind, nu ar putea suporta un asemenea asalt de gânduri de la toţi, chiar dacă ar avea , să zicem, posibilitatea selecţiei. Şi aici nu cred că este vorba despre ceea ce obişnuit numim "a citi gândurile celorlalţi", acest "talent" îl au unii dintre noi, şi îl practică cu mai mult sau mai puţin discernământ, aici este vorba despre a cunoaşte gândurile altora, adică de a şti nu numai gândul în sine, ci şi motivaţia lui în sufletul celui care îl gândeşte, adică de a-l cunoaşte bine pe gânditor. Noi, oamenii normali, nu ne cunoaştem bine nici pe noi înşine, de aceea ziceam că am înnebuni dacă ar fi să-i cunoaştem pe alţii nu numai prin ceea ce e evident că înfăptuiesc, dar şi prin ceea ce gândesc, chiar de nu înfăptuiesc. Dumnezeu ne-a ferit de aşa ceva. Dar ceea ce ar fi o înnebunire la om, la Dumnezeu e normalitate, de aceea e El Dumnezeu. El, Treimea, pentru că fiecare Persoană a Sfintei Treimi ne cunoaşte gândurile, adică ne cunoaşte desăvârşit pe fiecare. Ceea ce înseamnă că Dumnezeu ne cunoaşte nu numai ca cei care suntem noi, aşa cum ne cunoaştem noi, pe noi înşine, sau unii pe alţii, dar ne cunoaşte şi ca posibilitate de a fi, adică El ne ştie nu numai gândurile gândite, dar şi pe acelea pe care suntem capabili să le gândim, oricât de buni ne-am considera noi, pe noi înşine sau pe alţii. Poate e complicată această gândire a mea, şi poate greşită, dar eu aşa citesc acest verset.

Intraţi pe poarta cea strâmtă.

Matei 7:13 - Intraţi pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră pe ea.

Matei 7:14 - Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sunt cei ce o află.

                                        Mulţi şi puţini - nu cred că aceste vorbe trebuiesc înţelese numeric, ne-ar fi şi greu să o facem, dacă ne gândim la întreaga pleiadă de oameni care va fi fost să trăim de la Adam şi până la Judecată. Sigur că limitându-ne la cei care trăim astăzi, am putea încerca să ne împărţim în "mulţi" şi "puţini", dar şi aşa demersul ar fi nu numai greoi, dar şi inutil. Pentru că împărţirea aceasta nu e treaba noastră să o facem, treaba noastră e să luăm aminte la cuvinte, să luăm aminte la faptul că s-ar putea ca ele să ne spună că noi înşine purtăm în noi două astfel de căi: strâmta cale a iubirii, anevoioasă şi greoaie pentru că necesită mereu şi mereu sacrificii, şi renunţări, şi renegări, şi calvare, şi urcuşuri, şi întoarceri, şi reîntoarceri şi comoda cale largă a indiferenţei, a nepăsării, a orgoliilor, a îmbuibărilor, a unor plăcute alunecări la vale. Având în noi această răscruce, e bine să nu o uităm niciodată, dar mai ales în momentele în care viaţa ne pune în situaţia de a alege, pentru că în funcţie de cărările interioare pe care ne hotărâm să le străbatem, ne vom străbate şi cărările din afară. Alegerile sunt ale noastre, dar adevărul străbaterii acestor cărări Dumnezeu îl va rosti, la Judecată. Sigur că e bine să ţintim cărarea îngustă, prin alegerile interioare pe care le facem, dar dacă întradevăr pe aceea am străbătut-o,  sau nu pe aceea, lucrul acesta ni-l va spune la sfârşit Dumnezeu. Eu cred că cei care acum  au ei siguranţa străbaterii cărării înguste, se pot împiedica mult mai uşor decât cei care sunt mereu nesiguri, şi neliniştiţi, şi temători, şi atenţi la orice obstacol. 

ci tu, când te rogi

Matei 6:6 - Ci tu, când te rogi, intră în odăiţa ta, încuie-ţi uşa, şi roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti.

                                       Vreau să cred că sunt puţini oamenii care nu simt nevoia de a se ruga, iar dintre aceştia sunt puţini aceia care să nu simtă o imensă bucurie atunci când se roagă. Nu cred că trebuie să facem din rugăciunile noastre un fel de milogire în faţa lui Dumnezeu, deşi zilnicile noastre silnicii ar fi un motiv pentru asta, în ce ne priveşte. A ne ruga înseamnă a ne întâlni cu Dumnezeu, şi aşa cum la întâlnirile cu oamenii pe care-i iubim mergem cu mare bucurie şi deschidere sufletească, aşa, şi încă mult mai frumos, trebuie să mergem la întâlnirea în rugăciune cu Dumnezeu. A intra, fiecare, în odăiţa noastră atunci când ne rugăm eu cred că asta înseamnă, înainte de a însemna o odăiţă între patru pereţi, înseamnă a intra în bucuria imensă a rugăciunii, închizând uşa, adică lăsând afară toate silniciile lumeşti. Acolo, în acea bucurie stă ascuns Tatăl, de acolo El vede în ascuns totul, ceea ce înseamnă că ascunderea Lui poate fi bucurie pentru noi, atunci când Îl întâlnim în rugăciuni. Dincolo de cuvinte şi de gesturi, rugăciunile sunt o stare de spirit, starea aceea de fericire imensă în care rostim Tatăl nostru care eşti în ceruri fără să rostim cuvinte, fără să apărem ca să fim văzuţi de oameni, ci cumva ascunşi, aşa cum ascuns este Tatăl Căruia ne rugăm. Ascunşi într-o bucurie oglindă a bucuriei din Rai. Dacă greşesc, spuneţi-mi că greşesc!

         Scriu aici şi traducerea lui B. Anania:

Matei 6:6 - Tu, însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău Care este întru ascuns; şi Tatăl tău, Care vede întru ascuns, îţi va răsplăti la arătare.

diavolul L-a dus în sfânta cetate

Matei 4:5 - Atunci diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus pe straşina Templului,

Matei 4:6 - şi I-a zis: "Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos; căci este scris: "El va porunci îngerilor Săi să vegheze asupra Ta; şi ei Te vor lua pe mâini, ca nu cumva să Te loveşti cu piciorul de vreo piatră."

                                                                       Citind asta, îmi pot da seama că sfinţenia unor locuri nu ne poate apăra de dorinţele diavolului de a ne distorsiona chiar înţelesurile noastre asupra sfinţeniei. Dar mai ales, îmi pot da seama cât de bine cunoaşte diavolul cele srise în Cartea Sfântă. Şi, dându-mi seama, mă pot convinge mai intens că prezenţa diavolului nu poate anula, totuşi, sfinţenia locurilor, dar mai ales că distorsionările lui nu pot schimba înţelesurile cuvintelor Cărţii, decât pentru aceia care, ascultându-i îndemnul venit pe aripi de falsă sfinţenie, se chiar aruncă jos. În mintea mea, scena aceasta se repetă de fiecare dată când simt încercări de ispitire: acolo pe straşina Templului era Dumnezeu Atotputernic, şi era diavolul. Cine poate crede că dacă s-ar fi chiar aruncat jos, pe Dumnezeu nu L-ar fi prins îngerii Săi? dacă mai era nevoie să-L prindă pe Acela care e Duh.  Citind mai departe, versetul 11 ne poate lămuri. Isus putea să evite de la început întâmplarea, El care ştie dinainte totul, dar nu a făcut-o ca să ne arate nouă, supuşilor la ispitiri, că dacă diavolul are acces nerestrictiv pe straşina Templului, noi, pe care El ne-a făcut să fim Templu Sfânt lui Dumnezeu, îi putem restricţiona accesul pe straşina templelor care suntem. Sfinţenia unor locuri nu ne poate apăra de dorinţele diavolului, dar amintirea faptului că putem fi sfinţi o poate face. Noi, oamenii, suntem mai importanţi decât locurile, iar sfinţenia noastră e mai importantă decât  a lor. Această sfinţenie, pusă în toţi de Cel Sfânt pentru că aşa a voit, este, cumva, îngerul nostru interior, care de fiecare dată când, neatenţi cum suntem, dăm ascultare falselor sfinţenii din afară, ne prinde în braţele lui, să nu ne lovim. Dumnezeu a avut grijă de asta înaintea noastră, noi trebuie doar să ne amintim de grija Lui.

şi ne va scoate

Daniel 3:17 - Iată, Dumnezeul nostru, căruia îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins, şi ne va scoate din mâna ta, împărate!

Daniel 3:18 - Şi chiar de nu ne va scoate, să ştii împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi, şi nici nu ne vom închina chipului de aur pe care l-ai înălţat!

                                 Acesta este devotamentul pe care-l merită, Dumnezeu. Unui Dumnezeu mare, aşa cum este Creatorul, nu ar trebui să-I fim mici în devotament. Lui ori îi suntem devotaţi întru totul, ori deloc. Dar ce înseamnă a-I fi devotat Aceluia despre care ştim că pune numai bune-intenţii în tot ce face şi în tot ce ne pretinde să facem? El ne-a creat, pe fiecare în parte, cu scopul de a fi fericiţi, şi ne pretinde asta. Ne pretinde să fim fericiţi pentru că fericirea este starea normală a unei iubiri. Cum poate spune un nefericit că Îl iubeşte pe Dumnezeu? Ar fi o contradicţie de stări. Cine îşi iubeşte Creatorul, dincolo de iubirea de părinţi, de iubiţi, de oameni, nu are cum fi decât fericit. Aşa cum era Daniel între lei. Cine e fericit în iubire, îşi iubeşte şi duşmanul. Când iubim, pe Dumnezeu, pe oameni, pe fiinţele iubite, pe părinţi, duşmanii încetează să existe, oricât de mari ar fi ei. Iar cine iubeşte aşa, cum ar putea să nu-I fie devotat izvorului iubirii lui? Devotamentul faţă de Dumnezeu este aducător de fericire, starea de fericire ne măreşte devotamentul. Şi totuşi, eu cred că nu această stare de fericire ar trebui să fie motivul devotamentului faţă de Dumnezeu, motivul  adevărat fiind acela că Dumnezeu ne merită devotamentul, chiar dacă răspalta lui nu ar fi fericirea noastră. Cred asta, deşi, până la urmă, şi aici ar fi o contradicţie de stări, dar mai bine nu-mi pot explica devotamentul...

                  Vezi şi :

Mica 7:7 - Eu însă voi privi spre Domnul, îmi voi pune nădejdea în Dumnezeul mântuirii mele, Dumnezeul meu mă va asculta.

Mica 7:8 - Nu te bucura de mine vrăjmaşă, căci chiar dacă am căzut, mă voi scula iarăşi, chiar dacă stau în întuneric, totuşi Domnul este Lumina mea!

Mica 7:9 - Voi suferi mânia Domnului, căci am păcătuit împotriva Lui - până ce El îmi va apăra pricina, şi-mi va face dreptate; El mă va scoate la lumină, şi voi privi dreptatea Lui.

Eu, Domnul, am vorbit, şi voi şi face!

Ezechiel 17:24 - "Şi toţi copacii de pe câmp vor şti că Eu, Domnul, am pogorât copacul care se înălţa, şi am înălţat copacul care era plecat; că Eu am uscat copacul cel verde şi am înverzit copacul cel uscat. Eu, Domnul, am vorbit, şi voi şi face!"

                                                             Aşa lucrează Cel de Sus. Pare o lucrare opusă firii omeneşti, dar de fapt firea omenească este cea care se opune, sau încearcă să o facă, acestei lucrări divine. Şi pentru ca această opunere să nu mai fie aşa de îndârjită, Tatăl Ceresc Îşi trimite Fiul pentru a ne face, pe cât mai mulţi, să înţelegem corect ce e urcarea şi ce e coborârea, să înţelegem corect că altele sunt percepţiile domeniului spiritual comparativ cu ce percepem cu gândirea noastră neuronică, şi ne încăpăţânăm apoi să simţim cu simţirile noastre omeneşti. Isus a venit, El este aici şi ne spune tuturor cum trebuie să ne smerim pentru a fi ridicaţi, cum trebuie să rămânem slujitori pentru a ajunge stăpâni, stăpâni pe noi înşine mai ales, cum trebuie să ştim ce e sărăcia pentru a înţelege ce e bogăţia, ne spune că trebuie să suferim pentru a ne întregi nesuferinţa, că trebuie să-i iubim pe alţii pentru a ne face iubiţi, că trebuie să ne dorim nemurirea pentru a-L putea iubi pe Dumnezeu în eternitate.

                    Scriu aici şi varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:

Iezechiel 17:24 - Şi toţi copacii câmpului vor şti că Eu sunt Domnul, Cel ce umilesc arborele ănalt şi înalţ copacul smerit, Cel ce usuc lemnul verde şi pe cel uscat îl înverzesc. Eu, Domnul, am grăit, şi Eu o voi face!"

Eu trimit un Înger înaintea ta

Exodul 23:20 - Iată, Eu trimit un Înger înaintea ta, ca să te ocrotească pe drum, şi să te ducă în locul pe care l-am pregătit.

Exodul 23:21 - Fii cu ochii în patru înaintea Lui, şi ascultă glasul Lui; să nu te împotriveşti Lui, pentru că nu vă va ierta păcatele, căci Numele Meu este în El.

                            Poate cineva simţi divinitatea ca şi cum îngerii nu ar exista? Sau poate pătrunde adevărurile realităţii în lipsa pătrunderii adevărului că îngerii există? Se poate simţi cineva om păzit deplin fără să simtă prezenţa Îngerului Păzitor? Dificultăţile pe care le întâmpinăm în a percepe aşa cum ne-am dori lumea spirituală, care este mai adevărată şi mai deplină decât lumea perceptibilă, nu ar trebui să ne împiedice să ne apropiem cu mai mare curaj de îngeri, cel puţin cu curajul cu care ei se apropie de noi. Şi în cazul lor nici nu ştiu dacă este vorba despre curaj, cred că e mai degrabă o normalitate aceea de a ni se apropia cât mai mult. Anormalitatea o practicăm noi, atunci când privim cu, poate, mirare, sau poate teamă, sau poate curiozitate, dar sigur cu nemeritată nepăsare şi neînţelegere, spre pleiada de îngeri care ne înconjoară. Nu aş vrea să par dur în afirmaţii, dar vă întreb, şi mă întreb: de câte ori simt eu prezenţa îngerilor deasupra lumii şi vieţii mele? Oare nu de prea puţine ori? Şi oare, de cele mai multe ori, nu numai atunci când "interese personae" mă îndeamnă spre asta? Cred că am dreptate! Dar, cumva, mă şi liniştesc, vegheat de ei, chiar de ei, de îngeri, şi de Îngerul meu Păzitor mai ales. Mă liniştesc pentru că îmi dau seama că minunata lume spirituală a îngerilor există acolo, deasupra noastră, indiferent de temerile, ezitările şi greşitele noastre percepţii. Indiferent de ele, dar nu indiferentă la ele: ne vin tuturor, sunt sigur, multe semnale dinspre lumea îngerilor, ar trebui doar să fim fiecare mai atenţi la cum le primim şi ce facem cu ele apoi. Fiinţele acelea spirituale care sunt îngerii, şi care iată! poartă Numele Tatălui Ceresc în ele, există nu numai pentru aceia care privesc spre ele, ele există pentru toţi. Şi tuturor ne trimit semnale, şi o fac de mult mai multe ori decât am crede sau simţi noi, o fac atât la îndemnul lui Dumnezeu, cât şi din propria lor iniţiativă. Nouă ne rămâne doar să fim cu ochii în patru înaintea lor. Aşa cum ei, îngerii, şi Îngerul nostru Păzitor mai ales, sunt în ce ne priveşte pe fiecare. Noi, oamenii, existăm pentru că există Dumnezeu. Îngerii există pentru că există Dumnezeu şi existăm noi, oamenii...
       Scriu aici şi varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:
Ieşirea 23:20 - Iată, Eu îl trimit pe îngerul Meu înaintea feţei tale, ca să te păzească pe cale, să te ducă'n ţara pe care ţi-am gătit-o.
Ieşirea 23:21 - Ia aminte asupră-ţi şi ascultă de el şi să nu-i fii necredincios; că nu va fi indiferent, fiindcă Numele Meu este deasupra-i.

o altă inimă

Ezechiel 11:19 - "Le voi da o altă inimă, şi voi pune un duh nou în voi. Voi lua din trupul lor inima de piatră, şi le voi da o inimă de carne,

Ezechiel 11:20 - ca să urmeze poruncile Mele, să păzească şi să împlinescă legile Mele; şi ei vor fi poporul Meu, iar Eu voi fi Dumnezeul lor.

Ezechiel 11:21 - Dar acelora a căror inimă simte plăcerea faţă de idolii şi urâciunile lor, le voi întoarce faptele asupra capului lor," zice Domnul Dumnezeu.

                         Schimbarea inimilor noastre...  Nu cred să fi existat om a cărui inimă să nu necesite schimbare. Schimbare care înseamnă, de fapt, întoarcerea inimilor noastre la inima pe care Dumnezeu a creat-o în pieptul primului om, inima aceea în care veşnicia nu era doar un gând, ci o trăire. Dacă Adam ar fi păzit şi împlinit legile Creatorului, care atunci se reduceau la un singur îndemn, inima lui ar fi rămas inima de carne, inima  în care Creatorul i-a aşezat veşnicie în bătăile vieţii. Dacă ar fi făcut asta, carnea nostră ar fi rămas nestricată, şi inimile neîmpietrite. Carnea noastră, adică a tuturor urmaşilor lui Adam. Ceea ce înseamnă că atunci idoli dintre oameni nu ar mai fi existat, iar fiinţele decăzute dinainte de căderea omului ar fi rămas cumva izolate. Dacă s-ar fi întâmplat aşa, Raiul nu s-ar fi amestecat cu Iadul, iar răstimpul acesta al răscumpărării noastre, căruia noi îi spunem viaţă, nu ar mai fi fost necesar. Atunci toţi oamenii ar fi rămas poporul lui Dumnezeu, iar fiinţele decăzute ar fi rămas în urâciunile lor.  Nu s-a întâmplat însă aşa, de aceea vrea Creatorul să ne dea o altă inimă asemeni aceleia de dinaintea amestecului nostru cu cele idoleşti. Dar pentru că împietrirea inimilor noastre s-a întâmplat, unii aleg să rămână cu ele împietrite. Iată un domeniu în care omul se dovedeşte a fi mai tare decât Dumnezeu, pentru că degeaba ar vrea El să le dea unora  o altă inimă dacă ei nu vor să o reprimească, dacă ei aleg să rămână în împietrirea inimii lor. Răspunderea faţă de libertatea de care Creatorul nu a vrut să ne lipsească, este a noastră, a fiecăruia. 

          Scriu aici şi varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:

Iezechiel 11:19 - "Şi le voi da o altă inimă; şi duh nou voi pune într'înşii; inima lor de piatră le-o voi smulge din trup, şi le voi da o inimă de carne,

Iezechiel 11:20 - pentru ca ei în poruncile Mele să umble şi rânduielile Mele să le păzească şi să le facă; şi ei Îmi vr fi Mie popor, iar Eu le voi fi lor Dumnezeu.

Iezechiel 11:21 - Cât despre cei a căror inimă umblă după urâciunile şi nelegiuirile lor, purtările lor în capul lor le voi întoarce," zice Domnul.

nu vrea să M-asculte

Ezechiel 3:7 - Dar casa lui Israel nu va voi să te asculte, pentru că nu vrea să M-asculte; căci toată casa lui Israel are fruntea încruntată și inima împietrită.

                                                                A-i asculta pe oamenii lui Dumnezeu înseamnă a-L asculta pe Dumnezeu. Numai că a spune, atunci când auzim vorbindu-ni-se despre Dumnezeu: ”omul ăsta are dreptate” sau ”omul ăsta greșește” poate fi, de fiecare dată, adevărat, s-ar putea ca omul să greșească, sau s-ar putea să nu greșească. Dar asta nu trebuie să ne îndreptățească să afirmăm că e greu de deslușit când greșește și când nu, și că, deci, e mai bine să nu-l ascultăm. Când vorbim despre credință, trebuie să știm să învățăm și din greșeli. Când vorbim despre credință nu trebuie să ne împietrim inimile, nici față de Dumnezeu, dar nici față de cei care ne vorbesc despre Dumnezeu. Poate părea greu să deslușim adevărul sau neadevărul unor cuvinte pe care noi le auzim rostite de guri omenești, dar numai pare greu, cred eu, pentru că dacă  ne chiar interesează cuvintele acelea, atunci, dincolo de prima noastră impresie, le ascultăm, și, cumva, le comparăm cu ce știam noi despre ceea ce ne spun cuvintele. Părerea mea e că ne zidim credința în Dumnezeu din două izvoare: vocea aceea interioară, pe care fiecare o auzim, pentru că ea este șoapta așezată în sufletul nostru în chiar momentele creației, și vocile unor oameni din jur, care ne vorbesc despre Creator. Aducându-ne aminte și de cele citite în Cuvânt, putem să percepem mai liniștiți adevărul sau neadevărul cuvintelor ascultate, și în funcție de această percepție, să continuam discuția, chiar dacă sesizăm neadevăruri. Când vorbim despre credință trebuie să știm să învățăm și din greșeli.

                    Scriu aici și varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:

Iezechiel 3:7 - dar casa lui Israel nu va vrea să te asculte, fiindcă ei pe Mine nu Mă vor asculta; căci toată casa lui Israel e îndărătnică și cu inima împietrită.

Mozart - Sonata for Two Pianos

și lucrul acesta s-a întâmplat din pricina mâniei Domnului

Ieremia 52:3 - și lucrul acesta s-a întâmplat din pricina mâniei Domnului împotriva Ierusalimului, și împotriva lui Iuda, pe care voia să-i lepede de la fața Lui. Și Zedechia s-a răsculat împotriva împăratului Babilonului.

                                         Zedechia a făcut rău din pricina mâniei Domnului. Este oare de condamnat Zedechia, dacă răul făcut de el s-a întâmplat din pricina mâniei lui Dumnezeu? deci răul nu putea fi evitat. Dar oare Domnul face ceva ce e rău? El, care e Binele Absolut. Eu zic că răul îl facem noi oamenii, Dumnezeu cumva ne ”doar” privește și dezaprobă. Și apoi respinge. Respingerea este cel mai mare rău pe care îl face Dumnezeu, dar, cred eu, nu o respingere așa cum ne tot respingem noi oamenii, câteodată, unii pe alții, pentru că la Dumnezeu respingerea nu înseamnă ură, ci tot iubire înseamnă, iubire în primul rând pentru aceia care nu-I merită respingerea, dar și iubire pentru cel respins, din moment ce el insistă în a se face respins, iar această insistență e pentru el o bucurie. Respingând pe cei care se bucură să fie respinși, Dumnezeu le împlinește bucuria. El nu are cum evita împlinirea unor astfel de bucurii. Cei care le pot evita suntem noi, oamenii. În momentele cheie ale istoriei omenirii, istorie pe care oamenii o clădesc numai aparent după voia lor, pentru că în realitate istoria noastră, ca om și omenire, e supusă, esențial, dorinței divine, în momentele acelea cheie, Dumnezeu își alege întotdeauna oamenii potriviți pentru a împlini istoria. Zedechia a fost unul dintre ei. Voia este a lui Dumnezeu, dar acțiunile sunt ale noastre, ale oamenilor. Au existat și vor exista întotdeauna oameni care să ne desăvârșească, după voința divină, istoria, istoriile. Deci eu m-aș reține să afirm, judecând, că istoria omenirii e un dezastru, sau dacă ajung să afirm spun că e ceea ce noi înșine, toți și fiecare, înfăptuim, și înfăptuind, merităm. Dezastru ar fi o istorie întâmplată fără participare divină. Un dezastru ar fi fost dacă Tatăl nu Și-ar fi trimis Fiul să ne corecteze înfăptuirile dezastroase. Dar L-a trimis. Și El ni le-a corectat, ni le corectează mereu. De aceea cred că nu putem vorbi despre dezastru. Și că vorbind despre mânia Domnului trebuie să nu-I uităm Iubirea.

         Scriu aici și varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:

Ieremia 52:3 - De aceea a venit mânia Domnului asupra Ierusalimului și a lui Iuda,  până într-atât încât i-a lepădat de la fața Sa. Sedechia s-a ridicat împotriva regelui Babilonului.

Mozart: Sonata for violin and piano K481

Ci voim să facem cum am spus

Ieremia 44:17 - Ci voim să facem cum am spus cu gura noastră, și anume: să aducem tămâie împărătesei cerurilor și să-i turnăm jertfe de băutură, cum am făcut, noi și părinții noștri, împărații noștri și căpeteniile noastre, în cetățile lui Iuda și pe ulițele Ierusalimului. Atunci aveam pâine de ne săturam, eram fericiți, și nu treceam prin nici o nenorocire.

Ieremia 44:18 - Dar, de când am încetat să aducem tămâie împărătesei cerurilor, și să-i turnăm jertfe de băutură, am dus lipsă de toate, și am fost nimiciți de sabie și de foamete.

                                                                          Uneori, și de prea multe ori poate, viața noastră, așteptările, gândurile, întâmplările noastre, toate, vin în contradicție cu așteptările lui Dumnezeu referitoare la toți și la fiecare în parte. Una ne spune Dumnezeu și altceva înțelegem noi. Dumnezeu ne spune: ”Trăiți în îndestulare și mulțumire, trăiți așa cum vă place vouă, numai nu uitați de Mine!” Din păcate se întâmplă, și toți știm asta, că îndestulările ne pot rătăci mințile și simțirile, încât atunci cei mai mulți uită cu mare ușurință de izvorul îndestulării lor. Este greu de explicat de ce se întâmplă așa, poate pentru că ființa aceea care iubește îndestularea, și o iubește atât de mult încât pe cei mai mulți îi prostește făcându-i să creadă că ea e izvorul binelui lor, ființa aceea, diavolul deci, ni se strecoară în minte și simțiri, se pune în prim-plan în fața lui Dumnezeu, și noi ajungem să-l credem divin. Ne-am putea întreba de ce Se lasă Dumnezeu „umbrit” așa, și eu cred că răspunsul e simplu: pentru că e Dumnezeu, și știe că fără examenul unor ispitiri noi nu am înțelege corect neispitirea, că fără minciuna diavolului adevărul ar fi mai sărac, în sensul: mai neadevărat înțeles. Dacă nu ar fi existat fructul oprit, Edenului i-ar fi lipsit ceva, or Creației divine nu are cum să-i lipsească ceva. De aceea ni se întâmplă să ne lăsăm ușor ispitiți, pentru că avem un Creator  Desăvârșit, care El Însuși a vrut să se lase ispitit spre a ne ușura rezistența la ispite. Iar faptul că mulți, prea mulți după socoteala unora, cad în capcanele ispitirilor înșelătoare nu are cum să umbrească adevărul că, uneori, Dumnezeu Se lasă umbrit ca Să-i înțelegem mai luminos adevărul.

Schubert "Serenade"

cei sortiți

Ieremia 43:11 - El va veni și va lovi țara Egiptului: va omorî pe cei sortiți să moară, va duce în robie pe cei sortiți robiei și va ucide cu sabia pe cei sortiți la sabie.

                                                                       Se folosește, în această traducere, expresia ”cei sortiți”. Fiecare, fără să știm, căci dacă am ști am fi cunoscători ai binelui și răului, și cine poate garanta că nu am face rău din bine mai mult decât o facem așa cum suntem acum? deci fără să știm, împlinim un destin, al nostru, al fiecăruia. Faptul că nu știm ce ni se va întâmpla, așa cum știm ce ni s-a întâmplat deja, nu anulează existența destinului. Destin nu înțeles așa că Dumnezeu ne-a așezat pe fiecare într-o existență, și că nu mai avem nicio variantă proprie în împlinirea acestei existențe, din moment ce Creatorul a hotărât deja pașii destinului fiecăruia. Eu spun că pașii aceștia noi ni-i hotărâm, de fiecare dată și în orice împrejurare, de aceea suntem deplin răspunzători de alegerile noastre, și de aceea Dumnezeu ne va judeca, când va veni vremea, fără să existe varianta ca noi să-i putem reproșa cumva: ”Doamne, dar Tu ai vrut!” Sigur că Dumnezeu are voințe, și sigur că noi putem cunoaște voințele Lui, dar El nu ne obligă să-i împlinim voințele. Numai că, spre deosebire de noi, El știe dinainte câte din voințele Lui le vom împlini, așa încât încă de la naștere El știe cum ne vom duce existența. Și pentru că această preștiință a Lui trebuia să aibă un nume, îi spunem ”destin”. Nabucodonosor nu a știut dinainte ce va face el Egiptului, și Ierusalimului, noi acuma putem spune că el și-a împlinit un destin pentru că știm ce a făcut, dar nu cred că putem spune că hotărârea de a distruge Templul, fie și sub formă de reproș, îi aparține lui Dumnezeu, deci nu putem spune că destinul lui Nabucodonosor a fost acela de a distruge Templul. Distrugerea Templului, despre care desigur Dumnezeu știa dinainte, cu mult dinainte, s-a întâmplat ca urmare a ceea ce au făcut oamenii de atunci. Fiecare dintre noi împlinim un destin, dar faptele acestei împliniri sunt ale noastre, și numai ale noastre. Dumnezeu nu ne obligă nici să facem binele, nici să facem răul, El ”doar” ne sfătuiește, și anume, ne sfătuiește ce să facem pentru ca, la sfârșit, destinul nostru, al fiecăruia, să fie cât mai mult asemănător cu ceea ce Creatorul a dorit să facem cu existența în care El a hotărât să ne aducă pe fiecare.

Beethoven: Sonata for Violin and Piano No. 7 - Adagio Catabile

Și chiar dacă

Ieremia 37:10 - ”Și chiar dacă ați bate toată oastea haldeilor, care se războiesc cu voi, chiar dacă n-ar rămâne decât câțiva oameni răniți, tot s-ar ridica fiecare din cortul lui, și ar arde cetatea aceasta cu foc.”

                          Nimeni și nimic nu poate împiedica sau modifica împlinirea planului divin. Cei care cred că o pot face, au impresia că Dumnezeu, dacă ei se mai gândesc la El, are trăsături și comportamente omenești. Ei uită, dacă se mai gândesc la Creator, că sensul asemănării dintre noi și El este dinspre El spre noi. Sens unic, în acest caz. Dumnezeu nu are interese, Dumnezeu nu poate fi vândut sau cumpărat, așa cum ar dori unii. Dacă în privința milei și a iertărilor putem crede că Dumnezeu ar putea fi schimbător, în privința planurilor Lui El nu Se schimbă. Ce vine de la Dumnezeu, e perfect, și așa rămâne, e unul dintre adevărurile esențiale ale Divinității, dificultățile și controversele noastre constând în  a identifica, din toate câte ni se întâmplă, ceea ce, într-adevăr, ne vine de la El. Părerea mea e că trăim, fiecare în parte, prea puțin, pentru a ne lămuri exact referitor la asta. De aceea e important, dacă vrem să o facem, să ne lămurim care sunt adevărurile care, chiar dacă acum ni se par cumva rănite în niște corturi a tot felul de controverse efemere,  se vor ridica și vor împlini planul divin.  Pentru că și adevărurile divine ne vin tot dintr-o istorie, și printr-o istorie a lucrurilor întâmplate oamenilor de până acum. În lumea noastră tridimensională, nu există dimensiunea certitudinilor divine, de aceea e atât de importantă credința fiecăruia, ea, credința, fiind aceea care reprezintă, cumva,  o altă dimensiune a lumii noastre de acum, așa cum e ea. Dinspre acea dimensiune a venit Cristos în lumea noastră, și întracolo S-a îndreptat la plecare. Cumva, ne putem gândi să afirmăm că focul veșniciei nu așteaptă veșnicia, el arde și acum, pentru că ”acum” face parte din veșnicie. Acea veșnicie care e lămuritoare referitor la adevărul că nimeni și nimic nu poate împiedica sau modifica împlinirea planului divin.

Ludwig van Beethoven "Sonata for Violin and Piano No. 5"

Eu v-am vorbit, şi devreme şi târziu...şi nu M-aţi ascultat

Ieremia 35:14 - "Cuvintele lui Ionadab, fiul lui Recab, care a poruncit fiilor săi să nu bea vin, sunt păzite; căci ei nu beau vin până în ziua de astăzi, şi ascultă astfel de poruncile tatălui lor. Iar Eu v-am vorbit, şi devreme şi târziu, şi nu M-aţi ascultat!"

                          Este evident că pe Dumnezeu îl dor mai tare decât ne dor pe noi, oamenii, greşelile noastre. Este semnul, greu de contestat, al iubirii pe care El o simte pentru toţi. În iubirea lui Dumnezeu, toţi suntem egali, diferenţele le facem noi, prin felul diferit în care fiecare înţelegem să ascultăm ce ne spune Acela care vrea ca ascultarea noastră să fie salvarea noastră, aşa cum  e ascultarea de oamenii care ne dau îndrumări potrivite. Dacă în cele mărunte ale vieţii se întâmplă aşa, şi ştim cu toţi ca aşa se întâmplă, cu atât mai importantă devine ascultarea, şi împlinirea cerinţelor divine. Numai că noi, fiindu-ne mai aproape oamenii, uităm, de cele mai multe ori şi cu prea mare uşurinţă, aceste cerinţe. Ca şi cum, dacă nu Îl vedem pe Cel care ne vorbeşte, am fi scuzaţi mult mai uşor că nu-I dăm ascultare. Sau ca şi cum cerinţele acelea ar fi pentru ceilalţi mai ales, şi nu pentru fiecare dintre noi. Pentru a ne face să pricepem ce mult greşim, Dumnezeu e răbdător, El ne vorbeşte încontinuu şi devreme şi târziu aşa cum le-a vorbit tuturor celor dinaintea noastră, şi cum o va face până în ultima noastră clipă. Pentru Dumezeu nu există noţiunea "prea târziu", pentru noi ea există. Dar şi noi, fiecare, o putem anula printr-o întoarcere chiar şi de ultimă clipă, la Salvator. 

       Vezi şi:

Ieremia 35:15 - "V-am trimis pe toţi slujitorii mei, proorocii, i-am trimis într-una la voi, să vă spună: 'Întoarceţi-vă fiecare de la calea voastră cea rea, îndreptaţi-vă faptele, nu mergeţi după alţi dumnezei, ca să le slujiţi, şi veţi rămâne în ţara pe care v-am dat-o vouă şi părinţilor voştri! Dar voi n-aţi luat aminte, şi nu M-aţi ascultat."

Domnul S-a căit

Ieremia 26:19 - L-a omorât însă oare Ezechia, împăratul lui Iuda, şi tot Iuda? Nu s-a temut Ezechia de Domnul? Nu s-a rugat el Domnului? Şi atunci Domnul S-a căit de răul pe care-l rostise împotriva lor. Şi noi să ne împovărăm sufletul cu o nelegiuire aşa de mare?

                                     Se poate oare vreodată căi Dumnezeu de ceva? Oare dacă ar face-o, nu S-ar nega pe Sine, prin chiar căinţa aceea? Aici se spune Domnul S-a căit de răul pe care-l rostise sau în Ieremia 26:13 - Şi Domnul Se va căi de răul pe care l-a rostit împotriva voastră    Ştim că ce rosteşte Domnul, aşa se întâmplă, dar mai ştim că Binele Suprem fiind, El nu  are cum să înfăptuiască vreu rău, oricât de mic, pentru că oricât de mic ar fi, răul nu are nimic comun cu divinitatea. Dumnezeu nu are a se căi de nimic, pentru că El nu greşeşte în nimic. Ba mai mult, El ştie dinainte acţiunile oricăruia dintre noi, deci le poate şti dinainte şi pe ale Lui. Aşadar ar putea evita căinţa. Numai că nu are ce evita, căinţă la Dumnezeu neputând exista. Eu cred că aici, dar şi în alte părţi ale Bibliei, Cuvântul foloseşte această formulare Domnul S-a căit  pentru a ne arăta cum trebuie să ne conştientizăm relele, făcute sau rostite, şi anume: prin căinţă. Suntem oameni, şi de aceea nu ne prea place să ne căim, căinţa fiind şi o recunoaştere a greşelilor.  Iar prea-marea mândrie ne împiedică de multe ori să fim cinstiţi cu noi înşine.  Eu cred că formularea aceasta Domnul S-a căit , este ca un fel de avertisment: "Fiţi atenţi, nu-L supăraţi pe Dumnezeu! nu-L faceţi să Se căiască!  Faptul că-L supăraţi va fi păcatul vostru, deci voi va trebui să fiţi aceia care să vă căiţi."