sâmbătă, 28 septembrie 2013

Cred Doamne! Ajută necredinţei mele!

Marcu 9:24 - Îndată tatăl copilului a strigat cu lacrimi: "Cred Doamne! Ajută necredinţei mele!"

                                                                   "Toate lucrurile sunt cu putinţă celui care crede!"(Marcu 9:23) spune Isus, ceea ce înseamnă că şi credinţa e cu putinţă celui care crede. Adică, credinţa îşi este suficientă sieşi, pentru cei care cred. Nu este om să nu creadă în ceva, chiar şi atunci când afirmă că nu crede în nimic, el crede că nu crede în nimic. Când ne-a adus la viaţă, Creatorul ne-a insuflat şi credinţe, de aceea suntem noi oamenii fiinţe raţionale, asemănătoare Lui. A crede în Dumnezeul Bibliei, adică în Creatorul credinţei, nu însemnă altceva decât a nu ne înstrăina credinţa. Aceasta este de fapt credinţa firească, credinţa care ne îndeamnă să exclamăm Cred Doamne!  credinţă care, spun eu, trebuie să fie mai ales a noastră personală, trebuie noi, fiecare, să ne-o clădim şi să ne-o înfrumuseţăm, după gustul şi putinţa fiecăruia, ea fiind contribuţia personală la iubirea care ne leagă de divinitate. A nu crede în Dumnezeul Bibliei, adică în Creatorul credinţei, nu înseamnă altceva decât o înstrăinare a credinţei, o deviere a ei. Dacă nu ar fi existat posibilitatea acestei devieri, adică dacă nu ar fi existat necredinţa, credinţa ar fi fost mult ştirbită. Aceasta este necredinţa, şi viaţa ne demonstrează că ea e mai uşor de clădit decât credinţa, cea ce poate însemna că e greu de ajuns din necredinţă înapoi la credinţă. De aceea trebuie invocat ajutorul divin. Sigur că Dumnezeu ne ajută şi în credinţă, dar e mai bine să ne ajutăm singuri mai mult. În schimb, când e vorba de necredinţă devenim aproape neputincioşi în faţa agresivităţii ei, şi fără ajutor divin, atunci când ni-l dorim, nu am putea face nimic. Tatăl copilului a simţit că aşa este, de aceea el a strigat cu lacrimi: "Cred Doamne! Ajută necredinţei mele!"

sâmbătă, 14 septembrie 2013

dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt

Romani 5:5 - Însă nădejdea aceasta nu înșală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat.

                                                           Speranța noastră, prin credință, trebuie să fie mai mare decât certitudinile vieții acesteia, dar oricât de mare ar fi, ea tot speranță rămâne, pe când, oricât de mici, certitudinile vieții acesteia tot certitudini sunt. De unde și dificultatea noastră de a deveni mai siguri în speranță decât în certitudini. Pentru că, da! certitudinile, oricum ar fi ele, se văd, le putem pipăi, există, pe când mântuirea ca speranță, e ca un fel de presupunere, un fel de ”s-ar putea să fie!” Poate dorințele noastre intense de a fi mântuiți, adică de a ne trăi veșnicia în prezența Celui care e veșnic, ne pot ajuta, dar oricât de mari ar fi, acele dorințe tot insuficiente rămân dacă lor nu le adăugăm certitudinea că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat.  Dragostea lui Dumnezeu nu e o speranță, dragostea lui Dumnezeu e o certitudine, dovada ei fiind chiar noi înșine, fiecare. Existența nostră, a fiecăruia, e dovada că Dumnezeu ne iubește, de aceea ne-a adus în existență, ca să aibă în cine pune o speranță care nu trebuie să înșele. Și pentru ca să ne ajute să ne sporim până aproape de certitudine speranța, Cei Trei au hotărât ca Unul dintre ei să moară înainte de Înviere, Altul să sălășuiască în inimile noastre înainte de moarte, Altul să ne iubească înainte de a fi păcătoși. De aceea speranța noastră acum nu ne mai înșală. E adevărat, nimeni dintre noi nu e atât de nevinovat încât să nu moară, dar nimeni nu mai e acum atât de vinovat încât să merite moartea. Siguranța Iubirii divine trebuie să ne mărească  speranța, iar speranța trebuie să ne mărească încrederea în noi înșine. 

sâmbătă, 7 septembrie 2013

trei sunt care mărturisesc în cer

1Ioan 5:7 - Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul și Duhul Sfânt, și aceștia trei un sunt.

                                                     Existența Sfintei Treimi nu trebuie dovedită. Cei care vor totuși dovezi, trebuie doar să își înalțe privirile spre cer, și să-și mărturisească sincer ce simt. Apoi, privind tot spre cer, să-și coboare privirile spre înlăuntrul lor, și să-și mărturisească sincer ce simt. Nu cred că este om, creștin sau nu, credincios sau nu, simplu sau nu, care, mărturisind despre el însuși, să nu fi simțit că, de fapt, mărturisește despre o ființă care privește spre cer. Este o simțire pe care Creatorul a pus-o în om, pentru ca, oricât de pământean ar crede el că este, să nu uite că izvorul lui e acolo, sus în cer.  Nu-mi pot închipui că ar fi putut exista un singur om în istoria milenară a oamenilor, care, măcar timp de o secundă, să nu fi simțit asta, iar credințele religioase, toate, vin să mă confirme. Dacă durează o secundă sau o viață, poate nu are importanță, importantă e simțirea. O simțire unică în toată creația divină. Mai departe depinde de ce vrea fiecare, adică, dacă vrea sau nu să-și lămurească simțirea. Iar, spre a-i ușura lămurirea, acolo în cer depun mărturie trei, care una sunt Tatăl, Cuvântul și Duhul Sfânt. Iar mărturia Lor, ne spune mai departe Cuvântul, este preluată și împlinită pe pământ, de Duh, apă și sânge. Pentru creștini mărturisirea cerească își găsește esența în jertfa cristică. Acum, secunda aceea în care, privind spre cer ne simțim noi înșine, secunda aceea, chiar dacă e una singură, capătă altă măsură. Și anume, măsura iubirii. Care iubire e dovada că Sfânta Treime există. Și care iubire e dovada că noi suntem ai Ei, și anume, suntem ai Ei fără să uităm cât de mult suntem, fiecare, ai noștri înșine, dar și ai celorlalți. Pentru că aceasta e iubirea, și ea are chipul Sfintei Treimi.