sâmbătă, 23 februarie 2013

nu vrea să M-asculte

Ezechiel 3:7 - Dar casa lui Israel nu va voi să te asculte, pentru că nu vrea să M-asculte; căci toată casa lui Israel are fruntea încruntată și inima împietrită.

                                                                A-i asculta pe oamenii lui Dumnezeu înseamnă a-L asculta pe Dumnezeu. Numai că a spune, atunci când auzim vorbindu-ni-se despre Dumnezeu: ”omul ăsta are dreptate” sau ”omul ăsta greșește” poate fi, de fiecare dată, adevărat, s-ar putea ca omul să greșească, sau s-ar putea să nu greșească. Dar asta nu trebuie să ne îndreptățească să afirmăm că e greu de deslușit când greșește și când nu, și că, deci, e mai bine să nu-l ascultăm. Când vorbim despre credință, trebuie să știm să învățăm și din greșeli. Când vorbim despre credință nu trebuie să ne împietrim inimile, nici față de Dumnezeu, dar nici față de cei care ne vorbesc despre Dumnezeu. Poate părea greu să deslușim adevărul sau neadevărul unor cuvinte pe care noi le auzim rostite de guri omenești, dar numai pare greu, cred eu, pentru că dacă  ne chiar interesează cuvintele acelea, atunci, dincolo de prima noastră impresie, le ascultăm, și, cumva, le comparăm cu ce știam noi despre ceea ce ne spun cuvintele. Părerea mea e că ne zidim credința în Dumnezeu din două izvoare: vocea aceea interioară, pe care fiecare o auzim, pentru că ea este șoapta așezată în sufletul nostru în chiar momentele creației, și vocile unor oameni din jur, care ne vorbesc despre Creator. Aducându-ne aminte și de cele citite în Cuvânt, putem să percepem mai liniștiți adevărul sau neadevărul cuvintelor ascultate, și în funcție de această percepție, să continuam discuția, chiar dacă sesizăm neadevăruri. Când vorbim despre credință trebuie să știm să învățăm și din greșeli.
                    Scriu aici și varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:
Iezechiel 3:7 - dar casa lui Israel nu va vrea să te asculte, fiindcă ei pe Mine nu Mă vor asculta; căci toată casa lui Israel e îndărătnică și cu inima împietrită.

sâmbătă, 16 februarie 2013

și lucrul acesta s-a întâmplat din pricina mâniei Domnului

Ieremia 52:3 - și lucrul acesta s-a întâmplat din pricina mâniei Domnului împotriva Ierusalimului, și împotriva lui Iuda, pe care voia să-i lepede de la fața Lui. Și Zedechia s-a răsculat împotriva împăratului Babilonului.

                                         Zedechia a făcut rău din pricina mâniei Domnului. Este oare de condamnat Zedechia, dacă răul făcut de el s-a întâmplat din pricina mâniei lui Dumnezeu? deci răul nu putea fi evitat. Dar oare Domnul face ceva ce e rău? El, care e Binele Absolut. Eu zic că răul îl facem noi oamenii, Dumnezeu cumva ne ”doar” privește și dezaprobă. Și apoi respinge. Respingerea este cel mai mare rău pe care îl face Dumnezeu, dar, cred eu, nu o respingere așa cum ne tot respingem noi oamenii, câteodată, unii pe alții, pentru că la Dumnezeu respingerea nu înseamnă ură, ci tot iubire înseamnă, iubire în primul rând pentru aceia care nu-I merită respingerea, dar și iubire pentru cel respins, din moment ce el insistă în a se face respins, iar această insistență e pentru el o bucurie. Respingând pe cei care se bucură să fie respinși, Dumnezeu le împlinește bucuria. El nu are cum evita împlinirea unor astfel de bucurii. Cei care le pot evita suntem noi, oamenii. În momentele cheie ale istoriei omenirii, istorie pe care oamenii o clădesc numai aparent după voia lor, pentru că în realitate istoria noastră, ca om și omenire, e supusă, esențial, dorinței divine, în momentele acelea cheie, Dumnezeu își alege întotdeauna oamenii potriviți pentru a împlini istoria. Zedechia a fost unul dintre ei. Voia este a lui Dumnezeu, dar acțiunile sunt ale noastre, ale oamenilor. Au existat și vor exista întotdeauna oameni care să ne desăvârșească, după voința divină, istoria, istoriile. Deci eu m-aș reține să afirm, judecând, că istoria omenirii e un dezastru, sau dacă ajung să afirm spun că e ceea ce noi înșine, toți și fiecare, înfăptuim, și înfăptuind, merităm. Dezastru ar fi o istorie întâmplată fără participare divină. Un dezastru ar fi fost dacă Tatăl nu Și-ar fi trimis Fiul să ne corecteze înfăptuirile dezastroase. Dar L-a trimis. Și El ni le-a corectat, ni le corectează mereu. De aceea cred că nu putem vorbi despre dezastru. Și că vorbind despre mânia Domnului trebuie să nu-I uităm Iubirea.
         Scriu aici și varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:
Ieremia 52:3 - De aceea a venit mânia Domnului asupra Ierusalimului și a lui Iuda,  până într-atât încât i-a lepădat de la fața Sa. Sedechia s-a ridicat împotriva regelui Babilonului.

sâmbătă, 9 februarie 2013

Ci voim să facem cum am spus

Ieremia 44:17 - Ci voim să facem cum am spus cu gura noastră, și anume: să aducem tămâie împărătesei cerurilor și să-i turnăm jertfe de băutură, cum am făcut, noi și părinții noștri, împărații noștri și căpeteniile noastre, în cetățile lui Iuda și pe ulițele Ierusalimului. Atunci aveam pâine de ne săturam, eram fericiți, și nu treceam prin nici o nenorocire.
Ieremia 44:18 - Dar, de când am încetat să aducem tămâie împărătesei cerurilor, și să-i turnăm jertfe de băutură, am dus lipsă de toate, și am fost nimiciți de sabie și de foamete.

                                                                          Uneori, și de prea multe ori poate, viața noastră, așteptările, gândurile, întâmplările noastre, toate, vin în contradicție cu așteptările lui Dumnezeu referitoare la toți și la fiecare în parte. Una ne spune Dumnezeu și altceva înțelegem noi. Dumnezeu ne spune: ”Trăiți în îndestulare și mulțumire, trăiți așa cum vă place vouă, numai nu uitați de Mine!” Din păcate se întâmplă, și toți știm asta, că îndestulările ne pot rătăci mințile și simțirile, încât atunci cei mai mulți uită cu mare ușurință de izvorul îndestulării lor. Este greu de explicat de ce se întâmplă așa, poate pentru că ființa aceea care iubește îndestularea, și o iubește atât de mult încât pe cei mai mulți îi prostește făcându-i să creadă că ea e izvorul binelui lor, ființa aceea, diavolul deci, ni se strecoară în minte și simțiri, se pune în prim-plan în fața lui Dumnezeu, și noi ajungem să-l credem divin. Ne-am putea întreba de ce Se lasă Dumnezeu „umbrit” așa, și eu cred că răspunsul e simplu: pentru că e Dumnezeu, și știe că fără examenul unor ispitiri noi nu am înțelege corect neispitirea, că fără minciuna diavolului adevărul ar fi mai sărac, în sensul: mai neadevărat înțeles. Dacă nu ar fi existat fructul oprit, Edenului i-ar fi lipsit ceva, or Creației divine nu are cum să-i lipsească ceva. De aceea ni se întâmplă să ne lăsăm ușor ispitiți, pentru că avem un Creator  Desăvârșit, care El Însuși a vrut să se lase ispitit spre a ne ușura rezistența la ispite. Iar faptul că mulți, prea mulți după socoteala unora, cad în capcanele ispitirilor înșelătoare nu are cum să umbrească adevărul că, uneori, Dumnezeu Se lasă umbrit ca Să-i înțelegem mai luminos adevărul.

sâmbătă, 2 februarie 2013

cei sortiți

Ieremia 43:11 - El va veni și va lovi țara Egiptului: va omorî pe cei sortiți să moară, va duce în robie pe cei sortiți robiei și va ucide cu sabia pe cei sortiți la sabie.

                                                                       Se folosește, în această traducere, expresia ”cei sortiți”. Fiecare, fără să știm, căci dacă am ști am fi cunoscători ai binelui și răului, și cine poate garanta că nu am face rău din bine mai mult decât o facem așa cum suntem acum? deci fără să știm, împlinim un destin, al nostru, al fiecăruia. Faptul că nu știm ce ni se va întâmpla, așa cum știm ce ni s-a întâmplat deja, nu anulează existența destinului. Destin nu înțeles așa că Dumnezeu ne-a așezat pe fiecare într-o existență, și că nu mai avem nicio variantă proprie în împlinirea acestei existențe, din moment ce Creatorul a hotărât deja pașii destinului fiecăruia. Eu spun că pașii aceștia noi ni-i hotărâm, de fiecare dată și în orice împrejurare, de aceea suntem deplin răspunzători de alegerile noastre, și de aceea Dumnezeu ne va judeca, când va veni vremea, fără să existe varianta ca noi să-i putem reproșa cumva: ”Doamne, dar Tu ai vrut!” Sigur că Dumnezeu are voințe, și sigur că noi putem cunoaște voințele Lui, dar El nu ne obligă să-i împlinim voințele. Numai că, spre deosebire de noi, El știe dinainte câte din voințele Lui le vom împlini, așa încât încă de la naștere El știe cum ne vom duce existența. Și pentru că această preștiință a Lui trebuia să aibă un nume, îi spunem ”destin”. Nabucodonosor nu a știut dinainte ce va face el Egiptului, și Ierusalimului, noi acuma putem spune că el și-a împlinit un destin pentru că știm ce a făcut, dar nu cred că putem spune că hotărârea de a distruge Templul, fie și sub formă de reproș, îi aparține lui Dumnezeu, deci nu putem spune că destinul lui Nabucodonosor a fost acela de a distruge Templul. Distrugerea Templului, despre care desigur Dumnezeu știa dinainte, cu mult dinainte, s-a întâmplat ca urmare a ceea ce au făcut oamenii de atunci. Fiecare dintre noi împlinim un destin, dar faptele acestei împliniri sunt ale noastre, și numai ale noastre. Dumnezeu nu ne obligă nici să facem binele, nici să facem răul, El ”doar” ne sfătuiește, și anume, ne sfătuiește ce să facem pentru ca, la sfârșit, destinul nostru, al fiecăruia, să fie cât mai mult asemănător cu ceea ce Creatorul a dorit să facem cu existența în care El a hotărât să ne aducă pe fiecare.