sâmbătă, 27 octombrie 2012

...ce a făcut El strâmb?

Eclesiastul 7:13 - Uită-te cu băgare de seamă la lucrarea lui Dumnezeu: cine poate să îndrepte ce a făcut El strâmb?

                                      Vedeți? după ce ne îndeamnă să privim atenți la lucrarea Lui, în loc să ne întrebe dacă noi credem că El a făcut  ceva strâmb, Dumnezeu ne întreabă dacă putem noi îndrepta ce a făcut strâmb El. Iar unii se grăbesc să răspundă: ”NU!!!-cum să putem noi schimba ceva din ce a făcut El?”  Dar ceva ce n-a făcut El, putem schimba? ceva ce facem noi, sau vrem să facem noi din ce nu a făcut El. Putem ști cu toții că Dumnezeu nu a făcut nimic strâmb, și că toată strâmbătatea care ne bântuie universurile își are altă sorginte, și anume, paradoxal, își are sorgintea chiar în perfecțiunea pe care Creatorul a așezat-o în toate câte le-a făcut. Așa încât El nu putea să facă strâmbă libertatea noastră, adică să ne ia posibilitatea de a face lucruri strâmbe. De aceea pot unii crede că, fiind noi ființe create, nu avem puterea să schimbăm ceva din ce a creat Dumnezeu. Numai că ei includ aici și strâmbătatea ca fiind creație divină. Deci, de neschimbat. Ceea ce, potrivit credinței, este absurd. Căci cine, știind că Dumnezeu este Perfect, poate crede că El a făcut, și poate continuă să facă strâmbătăți?  Greșeala aceasta este, printre altele multe, chiar ea un semn că strâmbătățile ne aparțin. Iar pe ele le putem corecta. Și tot Cuvântul ne spune că cel mai ușor le putem corecta nu privind spre relele vizibile ale greșelilor noastre, ci spre Perfecțiunea Lui,  pe care noi o putem intui și din adevărul că nimic strâmb nu există în El. Acest lucru nu înseamnă să ne ignorăm greșelile, ci doar să devenim conștienți de izvorul lor. Și așa, să ni le corectăm mai ușor, mereu și mereu.
           Scriu aici și varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:
Eclesiastul 7:13 - Ia aminte la lucrarea lui Dumnezeu: cine va putea să-l îndrepte pe cel pe care Dumnezeu l-a schimbat?

sâmbătă, 20 octombrie 2012

vieţuitoare deşartă

Ecleziastul 6:12 - Căci cine ştie ce este bine pentru om în viaţă, în toate zilele vieţii lui de vieţuitoare deşartă, pe care le petrece ca o umbră? Şi cine poate să spună omului ce va fi după el sub soare?


                                                Toţi cei de bună credinţă cunosc răspunsul la aceste întrebări: "Doar Dumnezeu ştie!" Aici, cred eu, întrebarea este adresată celor care nu sunt de bună credinţă, şi care susţin că ei ştiu deja răspunsul. A fi de bună credinţă, după părerea mea, înseamnă a te pune tu însuţi pe locul pe care vrea să te pună Dumnezeu. Nici mai sus, nici mai jos!  Şi asta atât din punct de vedere material, cât şi din punct de vedere spiritual. Locul nostru în existenţă, şi rolul nostru, nu este acela de a fi nişte vieţuitoare deşarte. Cine crede că Dumnezeu a creat lucruri deşarte, şi că mai ales  pe om l-a creat aşa, pe om sau pe unii oameni, cum vrem s-o luăm, reduce existenţa noastră aici ca şi cum ar fi un răstimp în care lupta împotriva deşertăciunii, împotriva unui neadevăr deci, devine principalul lor scop. Nimănui nu ne convine să ne ştim ca şi cum n-am avea niciun rost, şi de aceea luptăm împotiva acestui simţământ. Unii prin acumularea de bogăţii aici, bogăţii care le dă senzaţia nedeşertăciunii lor, alţii prin acumularea de preamăriri, sau, dimpotrivă, de înjosiri, care le dau aceeaşi senzaţie. Dar ei uită, sau ignoră locul pe care i-a aşezat Creatorul, şi scopul pentru care i-a aşezat pe acel loc. Pe fiecare. A ne aşeza pe un loc mai jos înseamnă aceeaşi greşală cu a ne premări. A ne face o laudă din sărăcie e aceeşi greşală cu a lăudăroşilor bogaţi. Eu ştiu că dacă a hotărât Dumnezeu să mă nasc, El a făcut-o pentru ca să aibă aceeaşi bucurie pe care a avut-o când l-a zămislit pe primul om. Ne-aducem aminte de vrerea Lui de dinaintea creerii, vrere pe care a aşezat-o în fiinţa creată. Deci a aşezat-o în fiecare dintre noi. Acela este locul nostru, al fiecăruia:  locul vrerii Lui. Cine, din acel loc, se simte vieţuitoare deşartă îşi uzurpă propria menire, şi simte că devine o umbră trecătoare, o umbră care dispare la apusul soarelui. Ceea ce, desigur, nu e adevărat. Bucuria noastră de a nu fi simple umbre trecătoare, trebuie să ne aducă mândria de a ne simţi importanţi pe locul pe care Dumnezeu a vrut să ne aşeze. Şi ne-a aşezat. În esenţa lui, omul nu este o vieţuitoare deşartă  dar poate deveni printr-o neînţeleasă înjosire. Sau premărire. Poate deveni printr-o omenească uitare a divinităţii lui.
               Scriu aici şi varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:
Ecclesiastul 6:12 - Căci cine ştie care e binele omului în viaţa lui, în numărul zilelor vieţii lui în deşertăciune, prin care el a trecut ca o umbră? şi cine-i va spune omului ce va fi după el sub soare?...

sâmbătă, 13 octombrie 2012

deşertăciune şi goană după vânt

Eccleziastul 1:14 - Am văzut tot ce se face sub soare: şi iată că totul este deşertăciune şi goană după vânt.

                                                  Cât de uşor putem înţelege greşit aceste cuvinte, deci le putem interpreta greşit. Ecleziastul este o Carte pe care trebuie să o citim cu mare atenţie, pentru că sunt multe formulări pe care, dacă le luăm cuvânt-cu-cuvânt, putem uşor interpreta eronat ceea ce trebuie să ne spună ele. Biblia conţine cuvintele lui Dumnezeu, deci Cel Rău nu şi-a găsit loc acolo. Şi atunci lui i-a mai rămas doar să-şi facă loc în interpretările pe care noi le putem da cuvintelor din Biblie. Biblia este viaţă, dar nu este ca viaţa. Viaţa ne este plină de greşeli, Biblia nu conţine nicio greşală. Deci nu există greşală nici în ceea ce este scris în acest verset. Când îl citim aşa cum îl citim acum, desprins, cumva, de Biblie, am putea cădea în greşala celor care cred şi spun că aceste cuvinte sunt dovada inutilităţii credinţei. Ei cred şi afirmă că în totul este deşertăciune este cuprins chiar totul, totul, deci inclusiv divinul, totul, deci inclusiv credinţa noastră în cele despre care ştim că sunt divine. Ceea ce, desigur, pentru un credincios, oricât de puţină credinţă ar avea el, este absurd. De aceea, eu cred că atunci când citim aici totul este deşertăciune trebuie să înţelegem totul într-o lume din care Dumnezeu lipseşte. Într-o astfel de lume, trăitorii se cred ei înşişi, în scurtul răstimp cât respiră, măsura tuturor lucrurilor, se cred mari şi puternici, dar când vor să ajungă la a înţelege şi controla esenţa existenţei lor, ei îşi dau seama cât de mici şi de slabi sunt, faţă de ceea ce se pretind a fi. Atunci ei devin conştienţi de deşertăciunea vieţii lor, de faptul că ei sunt doar nişte bieţi vânători de vânt. Dar chiar şi această credinţă a lor e greşită, e deşertăciune, pentru că şi cei credincioşi şi cei necredincioşi, am fost zămisliţi de Creator să fim asemănători Lui, adică să ne găsim deplina împlinire într-o lume în care goana după vânt să lipsescă. Aşa citesc eu acest verset.
                               Scriu aici şi varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:
Eclesiastul 1:14 - Văzut-am toate lucrurile care se fac sub soare, şi, iată, toate sunt deşertăciune şi vânare de vânt.

sâmbătă, 6 octombrie 2012

răspunsul ... vine de la Dumnezeu

Proverbe 16:1 - Planurile pe care le face inima atârnă de om, dar răspunsul pe care-l dă gura vine de la Dumnezeu.

                                              Cuvinte mai greu de interpretat la prima citire. Suntem, în moduri obișnuite, tentați să spunem că planurile sunt ale lui Dumnezeu, și cuvintele, vrute și nevrute, sunt ale noastre. Și este adevărat. Eu cred că dacă aici citim planurile pa care le face inima atârnă de om nu trebuie să înțelegem că Dumnezeu nu a făcut niște planuri cu fiecare dintre noi, a făcut! și anume, cred eu, este chiar planul pe care l-a făcut cu Adam, când l-a așezat în grădina Edenului. Acesta este planul lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi, să trăim în Eden, numai că trebuie să avem și noi același plan pentru a împlini planul lui Dumnezeu. Neparticiparea noastră poate schimba planul divin, participarea îl poate împlini. De aceea atârnă de noi planurile noastre. Numai că: Încredințează-ți lucrările în mâna Domnului, și îți vor izbuti planurile! (Proverbe 16:3) Deci în cea mai mare parte participarea noastră înseamnă a fi conștienți de locul și rolul nostru în viața noastră, după care să ne încredințăm Creatorului. Dar încredințarea nu înseamnă abandonarea, ba chiar abandonarea până la anihilare, așa cum, cred eu greșit, cred unii. Ba dimpotrivă, cu cât ne abandonăm mai mult Lui, cu atât mai mult devenim conștienți despre ce ființe minunate suntem, deci cu atât mai mult împlinim planul divin. Dumnezeu ne-a pus tuturor cuvântul bun în gură și în suflet, adică răspunsul pe care-l dă gura vine de la Dumnezeu datoria noastră este să nu-l stricăm, ca și cum ar veni de la noi. Când ne-a creat, Dumnezeu ne-a creat destul de puternici încât să fim în stare să  ne împlinim  planurile,  dar și destul de liberi încât să fim în stare să împlinim și planurile pe care El le consideră de neîmplinit, adică acele planuri care ne îndepărtează de planul Lui de a rămâne în Eden.   
             Scriu aici și varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:
Proverbele lui Solomon 16:1 - Inima omului să gândească ce e drept,
                                                   pentru ca pașii lui să-i îndrume Dumnezeu pe calea cea dreaptă.