sărutările unui vrăjmaș sunt mincinoase

Proverbe 27:6 - Rănile făcute de un prieten dovedesc credincioșia lui, dar sărutările unui vrăjmaș sunt mincinoase.

                                                                                          Ceea ce nu însemnă că rănile sunt de dorit...rănile făcute de un prieten  sunt, totuși, mai rele decât sărutările lui, chiar dacă sunt mai bune decât sărutările unui unui vrăjmaș, ceea ce însemnă că prietenul rămâne prieten chiar și când rănește, iar vrăjmașul vrăjmaș chiar și când sărută.  Fă repede ce ai de făcut  îi spune Cristos lui Iuda, adică ”sărută-Mă repede, ca să areți cât de vrăjmaș Îmi ești”.  Cristos știa.... A fost foarte mincinoasă sărutarea lui Iuda, a fost și semnul începerii rănilor lui Cristos. Deci iată: sărutare care rănește, semn al vrăjmășiei, și rană care sărută, semn al prieteniei. Dar adevăratul prieten te rănește numai fără voia lui, dușmanul te rănește, chiar sărutându-te, numai cu voia lui. Rana pe care ți-o face un prieten este ca un sărut, sărutul unui dușman este ca o rană. 

Răspunde însă nebunului după nebunia lui, ca să nu se creadă înțelept.

Proverbe 26:4 - Nu răspunde nebunului după nebunia lui, ca să nu semni și tu cu el.

Proverbe 26:5 - Răspunde însă nebunului după nebunia lui, ca să nu se creadă înțelept.

                                                                                       Om al lui Dumnezeu înseamnă om conștient al izvorului său-Dumnezeu, și al menirii sale-veșnicia trăită lângă Creatorul lui. Cei care nu își înțeleg menirea nu trebuiesc tratați cu nebunie, pentru a nu te numi nebun și tu, nebunia oamenilor, adică faptul că ei nu își înțeleg menirea, trebuie tratată cu înțelepciune, ceea ce înseamnă răbdare și pricepere, deci iubire. Deși nebuni, adică nu-buni, oamenii trebuie iubiți, iubirea fiind cel mai eficient medicament al nebuniei. Ne-a arătat-o Cristos. Cu cei care nu sunt buni trebuie să știm a fi niște mici Cristoși, și Dumnezeu ne va ajuta. Când nebunul se crede înțelept, nebunia lui e și mai mare, când un înțelept se lasă înnebunit înțelepciunea lui se micșorează. ”Înțelepciunea” nebunilor trebuie blamată, și nu înțelepciunea celor înțelepți.                                                             Vezi și:

Proverbe 31:9 - Deschide-ți gura, judecă-l cu dreptate și apără-l pe cel nenorocit și pe cel lipsit.

                                                                             

L. van Beethoven - Piano Concerto No. 1 - 1st movement (Part 1)

a fi iubit prețuiește mai mult decât argintul și aurul

Proverbe 22:1 - Un nume bun este mai de dorit decât o bogăție mare, și a fi iubit prețuiește mai mult decât argintul și aurul.

                                                                                      Numele omului înseamnă renumele lui, este la fel de important pentru om cum este Numele lui Dumnezeu pentru Dumnezeu   Eu sunt Cel ce sunt  ne arată un Dumnezeu veșnic, un Dumnezeu care fiind un permanent prezent, însemnă și un permanent trecut, un permanent viitor. La fel și pentru om numele lui, dar nu neapărat numele mic ori cel de familie, ci acel nume pe care, tainic, ni-l dă Dumnezeu, ca pe un premiu al trăirilor noastre, acel nume este o bogăție mai mare decât orice bogăție. Eu cred că acel nume tainic dat de Dumnezeu, renumele, îl face iubit pe om, și-i dă capacitatea de a iubi.  a fi iubit prețuiește mai mult decât argintul și aurul  înseamnă că a fi iubit e o bogăție mai mare decât orice bogăție, încât  iubește-L pe Domnul, Dumnezeul tău din toată inima și cu tot sufletul și iubește-ți aproapele ca pe tine însuți  însemnă ”fă-te iubit de Dumnezeu și de oameni!” Adică fii om al lui Dumnezeu, și al oamenilor.

                                                                                                         Vezi și:

Proverbe 23:26 - Fiule, dă-mi inima ta, ți o să găsească plăcere ochii tăi în căile Mele. 

biruința este a Domnului

Proverbe 21:31 - Calul este pregătit pentru bătălie, dar biruința este a Domnului.

                                                                     Lupta este a noastră, dar biruința este a lui Dumnezeu. Ceea ce nu înseamnă în niciun caz și în niciun fel că Dumnezeu ne confiscă victoria, înseamnă că fără Dumnezeu victoria nu există. Ne luptăm noi, dar forța luptei de la Dumnezeu ne vine, ale noastre fiind doar planurile luptei și scopurile ei. Scopuri bune și planuri bune înseamnă scopuri și planuri în  interiorul scopurilor și planurilor divine, scopuri rele și planuri rele înseamnă o altfel de luptă, uneori chiar înseamnă luptă împotriva lui Dumnezeu. A ne lupta cu Dumnezeu în interiorul scopurilor și planurilor divine, nici nu este un lucru rău, din moment ce chiar Dumnezeu îi spune lui Iacob, devenit Israel  căci ai luptat cu Dumnezeu și cu oamenii, și ai fost biruitor. (Gen. 32:28) În toate cazurile unor astfel de lupte, biruința este a lui Dumnezeu, chiar și în cazul luptelor rele ale oamenilor Dumnezeu respectă lupta și dorința de luptă a omului, de aceea îl lasă să se lupte cât vrea el. Sunt ale omului luptele, și cele bune și cele rele, biruința este a lui Dumnezeu în toate cazurile, doar că o luptă bună va fi bine răsplătită, o luptă rea va fi rău răsplătită. Lupta este a omului, biruința este a lui Dumnezeu, răsplata, de la Dumnezeu venită, va fi a omului. Celor cărora Dumnezeu le va spune  ai luptat cu Dumnezeu și cu oamenii, și ai fost biruitor  vor rămâne biruitori.

Lumina

Proverbe 13:3 - Cine-și păzește gura, își păzește sufletul, cine-și deschide buzele mari aleargă spre pieirea lui.

Proverbe 13:9 - Lumina celor neprihăniți arde voioasă, dar candela celor răi se stinge.

Proverbe 13:19 - Împlinirea unei dorințe este dulce sufletului, dar celor nebuni le este urât să se lase de rău.

                                                                                                        Neprihănire și nebunie, viață și neviață, lumină și întuneric, Dumnezeu și nedumnezeu, acestea și multe altele la fel ne sunt oferite pe tavă, sau ca probe ale unor grele încercări. Cele rele ne încearcă, cele bune ne încarcă...alegerea este a noastră, a fiecăruia. Dumnezeu ne-a dat un suflet, Dumnezeu ne-a dăruit un spirit ca să ne fie mai ușor să rămânem ai Lui. Dar ne-a dat și libertatea de a ne trăi noi înșine simțămintele sufletului, bucuriile spiritului, încât dacă am ales lumina să avem lumină, dacă alegem întunericul să avem întuneric. Suntem oameni creați de Dumnezeu, dar liberi să trăim împotriva lui Dumnezeu. Dumnezeu El Însuși ne-a aprins candela, candelă pe care o putem păstra așa, aprinsă, și apoi îngriji să nu se stingă, și așa avem lumină, sau o putem lăsa să se stingă, sau o stingem chiar noi, și așa avem întuneric. 

   Scriu aici și varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:

Proverbele lui Solomon 13:3 - Cel ce-și păzește gura, sufletul și-l păzește;

                                                   dar cel ce-și pripește buzele, frică-și va aduce sieși.

                                        13:9 - Drepții au pururea lumină,

                                                   dar lumina necredincioșilor se va stinge.

                                        13:20- Dorințele credincioșilor îndulcesc sufletul,

                                                    dar lucrurile necredincioșilor sunt departe de cunoaștere. 

Beethoven - Sonatina

Poate cineva

Proverbe 19:8 - Poate cineva să ia foc în sân fără să i se aprindă hainele?

                                         Focul din afară ne poate aprinde hainele. Dar focul din”năuntru? Focul din inimi, focul sufletesc, trebuie să ne aprindă întreaga ființă. Trebuie să Îl iubim cu tot sufletul pe Dumnezeu, și iubindu-L așa, să simțim cum ne ia foc ființa. Dar e un foc nemistuitor acesta. Hainele ni se pot aprinde și arde, va rămâne o grămadă de scrum, dar focul interior, focul acela sufletesc, focul dragostei de Dumnezeu, trebuie să fie un foc nemistuitor, așa cum și un foc nemistuitor este Dumnezeu. Nu trebuie să rămână o grămadă de scrum sufletul nostru atunci când simte cum și cât Îl iubește pe Dumnezeu, arderea trebuie să-i rămână mereu vie, pentru ca el, sufletul iubitor, să rămână așa întreg și curat.

Wilhelm Kempff: Six Variations on 'Nel cor piu non mi sento'

Păzește-ți inima

Proverbe 4:23 - Păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieții.

                                                   Izvorul vieții noastre este Dumnezeu- Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt- împreună, de neseparat, și totuși separați atunci când trebuie să fie separați. Tatăl Domnul Dumnezeu, a făcut pe om din țărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viață, și omul s-a făcut astfel un suflet viu (Geneza 2:7)     Fiul Calea, Adevărul și Viața (Ioan 14:6)        Duhul Sfânt Însuși Duhul adeverește, împreună cu duhul nostru, că suntem copii ai lui Dumnezeu (Romani 8:16)   Păzindu-ne inima mai mult decât orice  păzim dumnezeirea din noi, prin inimă neînțelegând organul acela ale cărui bătăi ne marchează viața, ci înțelegând acel suflet viu  pe care ni l-a dat Dumnezeu, și dându-ni-l, ne-a făcut asemănători cu El, asemănători în a avea un suflet viu, așa cum viu este Domnul, adică un suflet veșnic. Sufletul nu poate fi decât viu, altfel ar fi altceva. Nu poate fi mort un suflet, așa cum mort nu poate fi sufletul viu al lui Dumnezeu. Animalele nu au suflet, au numai suflare, de aceea ele într-adevăr mor, putrezesc, dispar pentru totdeauna. Dar cu omul nu se întâmlă așa, el, omul, având un suflet viu ca sufletul lui Dumnezeu, un suflet veșnic deci. De aceea cred că inima vieții noastre nemuritoare este sufletul nostru, care își are izvorul la Dumnezeu, și care suflet însemnă veșnicie. Ne păzim veșnicia păzindu-ne sufletul, păzim dumnezeirea din noi păzindu-ne inima. Ne-o păzim noi, dar mai ales ne-o păzește Dumnezeu:

Proverbe 19:8 - Cine capătă înțelepciune își iubește sufletul; cine păstrează priceperea  găsește fericirea.

El socotește numărul stelelor

Psalm 147:4 - El socotește numărul stelelor, și le dă nume la toate

Psalm 147:5 - El acoperă cerul cu nori, pregătește ploaia pentru pământ, și face să răsară iarba pe munți.

                                                                  Înțelegând cât de mare și de perfectă este creația lui Dumnezeu, chiar și din puținul acela pe care-l știe, omul poate înțelege cât de mare și de perfect este Dumnezeul Creator, Cel care a creat imensitatea și perfecțiunea ei prin Cuvânt. Devine neputincios omul în fața mărimii și perfecțiunii Universului creat, cu toate că află mereu noi și noi aspecte ale acestuia, dar în fața mărimii și perfecțiunii lui Dumnezeu, omul nu trebuie să fie așa, căci Dumnezeu i-a spus să-L iubească, iar pentru a-L putea iubi cu-adevărat, trebuie să-L cunoască, adică, deși nespus de greu, să-I pătrundă mărimea și perfecțiunea. Și o face mai ușor omul întorcându-se cu gândurile și simțirile dinspre mărimea și perfecțiunea Universului creat, înspre viața de pe planeta pe care Dumnezeu l-a rânduit să trăiască. Aici el descoperă că tot Dumnezeu  acoperă cerul cu nori, pregătește ploaia pentru pământ, și face să răsară iarba pe munți   și mergând mai departe, ajunge cu gândurile și simțirile la Dumnezeul creator al sufletului și minții lui, care este Același cu Dumnezeul creator al Universului de afară. Constatându-le pe acestea, și pătrunzând cât poate el pătrunde, omul își poate da seama că Acel Dumnezeu care a creat stelele, socotindu-le numărul, îl iubește mult pe el, pe om, și că din iubire pentru el a creat totul,  pe el creindu-l dintr-o și mai mare iubire. Și atunci se poate liniști omul, pentru că își poate da seama că mai importantă decât mărimea și perfecțiunea Universului creat este Iubirea lui Dumnezeu, izvor al iubirii lui. Și își mai poate da seama că, străduindu-se să rămână în această iubire, sufletul lui poate deveni imens, precum Universul. Din iubire a creat Dumnezeu totul, și iubirea este aceea care îl împlinește pe om, făcând din el ceea ce Dumnezeu a vrut să fie: un suflet mare prin divinitatea lui.

L. V. Beethoven - 6 Variations on "Ich Denke Dein"

Omul este ca o suflare

Psalm 144:3 - Doamne! ce este omul ca să iei cunoștință de el, fiul omului, ca să iei seama la el?

Psalm 144:4 - Omul este ca o suflare, zilele lui sunt ca umbra care trece.

                                               Pentru om, omul  într-adevăr este ca o suflare   o ființă având zilele numărate, o ființă absolut neputincioasă în fața acestei fatalități, dar pentru Dumnezeu omul este cea mai importantă parte a creației Lui, încununarea acesteia, de aceea Dumnezeu l-a făcut pe om chip și asemănare a Lui. Neputința lui însuși îl face pe om să exclame Doamne! ce este omul?  Întrebându-L pe Dumnezeu, omul își dă seama de micimea lui, lucru reieșit numai din întrebare, pentru că răspunsul lui Dumnezeu îi arată omului cât de important este el pentru Dumnezeu, lăsându-l să înțeleagă că, rămânând lângă Dumnezeu, omul trebuie să devină important și pentru om! Îi aduce mare laudă omului Dumnezeu când îi spune  să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră  și mai departe   el să stăpânească peste peștii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul și peste toate târâtoarele care se mișcă pe pământ (Geneza 1:26)   Fiind chip și asemănare a lui Dumnezeu, omul se transformă dintr-o suflare într-un un spirit, căci Dumnzeu este Spirit, veșnic trăitor, și așa este și omul.  Zilele lui sunt ca umbra care trece  se referă la omul de acum, trecător în raport cu timpul de acum, dar totuși veșnic în raport cu felul în care a fost creat, astfel încât chiar și această trecere aparține veșniciei, căci om veșnic însemnă omul întotdeauna veșnic, deci nu astăzi trecător și mâine veșnic. Veșnicia este veșnicie oricând și oriunde. Astfel încât omul creat de Dumnezeu este omul al cărui suflare se va opri pentru un timp, dar al cărui duh, de Dumnezeu dat, trăiește în veșnicie. Putea să nu-l mai creeze Dumnezeu pe omul neascultător, și atunci peștii L-ar fi ascultat, așa cum Îl și ascultă, și L-ar fi ascultat și păsările, și vitele, tot pământul L-ar fi ascultat, așa cum Îl și ascultă. Dar toate acestea au numai suflare, care piere odată cu carnea lor. Dumnezeu l-a creat pe om chip și asemănare a Lui, pentru a se bucura, omul și Dumnezeu, de o iubire adevărată, rod al lui Dumnezeu dat omului pentru ca acesta să-și poată trăi divin veșnicia. Cei care înțeleg, și înțelegând devin dintr-o suflare un spirit asemenea Spiritului Creatorului, știu că își vor putea trăi divin veșnicia.

Beethoven: Sonata for Four Hands

își așează cuibul pe înălțimi

Iov 39:27 - Oare din porunca ta se înalță vulturul și își așează cuibul pe înălțimi?

                                                                          Ne întreabă Dumnezeu. Întrebându-ne El vrea să pricepem că nu noi am dat înălțare vulturului, dar, mai ales, că înălțarea omului este mai importantă decât cea a vulturului, și că, deși tot Dumnezeu i-a dat omului înălțarea, omul este cel care și-o hotărește. Omul care își așează cuibul spiritual pe înălțimi este mai aproape de Dumenzeu, ușurându-și astfel înălțarea. Meritul faptului că vulturul se înalță este al lui Dumnezeu,  meritul faptului că și amul se poate înălța este al lui Dumnezeu, dar și al omului. Așa a hotărât Dumnezeu, ca numai omul care se hotărește el să se înalțe, să se înalțe, numai omul care știe să-și așeze cuibul pe înălțimi spirituale să urce spre înălțimi. Dumnezeu este spirit, omul făcut după chipul și asemănarea Lui, trebuie să vrea să fie spirit. Țărâna din om se întoarce în țărână, spiritul fiind acela care se înalță la Dumnezeu., acel spirit care știe să-și trăiască spiritualitatea înălțării.

 Scriu și varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:

Iov 39:27 - Au din a ta poruncă se-nalță-n slăvi vulturul

                  prin tine el, zgripțorul, șezând pe cuibul său

Iov 39:28 - ascuns în stâncărie

Beethoven violin sonata in G major_ I. Allegro assai

Orbului îi eram ochi și șchiopului picior

Iov 29:15 - Orbului îi eram ochi și șchiopului picior.

                                          Iată adevărata lege a talionului: ochiul meu bun pentru ochiul tău rău, ochiul meu văzător pentru ochiul tău nevăzător. Mai importantă decât vederea ochilor fizici este vederea ochilor spirituali, iar meritul de a face dintr-un nevăzător în cele spirituale un văzător, de a-i fi, deci, ochi duhovnicesc, este mult mai mare. A recupera un suflet înseamnă mult mai mult decât a recupera un trup, a recupera un suflet însemnă a-l reîntoarce la Dumnezeu, a-l reda izvorului lui. A fi ochi pentru un orb, trebuie să însemne a-i îndrepta privirile spre Dumnezeu, iar a fi picior pentru un șchiop trebuie să însemne a-i îndrepta pașii spre Dumnezeu. Dincolo de istoria lui Iov, trebuie să deslușim necesitatea spiritualității în viața oamenilor, dar a adevăratei spiritualități, a spiritualității purtătoare de Duh Sfânt, care ne dă ochi să-L vedem pe Dumnezeu, și pași să ne îndreptăm spre ceea ce vedem. Ceea ce se întâmplă în restul vieții noastre, viață aparținând omului carnal, are doar importanță vremelnică, eternă ne este numai spiritualitatea, al cărui izvor este Dumnezeu.

 Scriu și varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:

Iov 29:15 - Eram pe lume ochiul celor lipsiți de văz,

                   piciorul celor șchiopi;

ce nădejde

Iov 27:8 - Ce nădejde-i mai rămâne celui nelegiuit când îi taie Dumnezeu firul vieții, când îi ia sufletul?

                                           Toți avem, până când ne  taie Dumnezeu firul vieții   speranța de a ne fi făcut merituoși ai mântuirii. Apoi Domnul ne ia sufletul, ceea ce noi trebuie să înțelegem că sufletul tuturor va ajunge la Judecata lui Dumnezeu. Acolo și atunci aceia care acum și aici se osârdesc să își țină sufletul lângă Dumnezeu, pot avea speranța să rămână veșnic lângă Dumnezeu. Alții, care acum și aici uită de Dumnezeu, nu pot avea aceași speranță cu primii, ceea ce nu înseamnă însă că sufletul lor va fi nimicit prin pedepsire, Dumnezeu nu e nimicitor!  însemnă că sufletul lor va continua să existe în aceeași uitare de Dumnezeu ca aceea de acum, numai că atunci uitarea de Dumnezeu va însemna trăire în lipsa lui Dumnezeu. Dreptatea lui Dumnezeu constă și în aceea că El ne lasă tuturor sufletul așa cum chiar El ni l-a dat, adică suflet viu în veșnicie. Dar dreptatea lui Dumnezeu mai constă și în aceea că va răsplăti fiecare suflet cu ceea ce fiecare suflet s-a făcut merituos a avea drept răsplată, pentru unele veșnicia în prezența lui Dumnezeu, și anume, pentru cele care Îl merită pe Dumnezeu, pentru altele veșnicia în absența lui Dumnezeu, și anume, pentru cele care nu Îl merită pe Dumnezeu. Meritul sau nemeritul acum și aici ni-l stabilim toți.

  Scriu și varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:

Iov 27:8 - Au ce nădejde are păgânul când așteaptă?

                 sau, dacă speră-n Domnul, chiar se va mântui?  

Beethoven Romance Violin by Ann Fontanella

biruința celor răi e scurtă

Iov 20:4 - Nu știi tu că, demult de tot, de când a fost așezat omul pe pământ

Iov 20:5 - biruința celor răi a fost scurtă, și bucuria nelegiuitului numai de o clipă?

Iov 21:7 - Pentru ce trăiesc cei răi? Pentru ce îi vezi îmbătrânind și sporind în putere?

Iov 21:8 - Sămânța lor se întărește cu ei,  și în fața lor odraslele lor propășesc sub ochii lor.

Iov 21:9 - În casele lor domnește pacea, nuiaua lui Dumnezeu nu vine să-i lovească.

                                            Tot ce este propășire, putere, spor în răutate aparține altei lumi decât lumea lui Dumnezeu, iar El nu intervine pentru a le anula propășirea pentru a nu le știrbi libertatea. Dumnezeu este bun cu toți, și cu cei buni și cu cei răi, libertatea pe care primii și-o folosesc pentru a-L iubi pe Dumnezeu, Dumnezeu nu le-o ia celorlalți, care o folosesc altfel. Suntem liberi toți. Libertatea noastră este cea care dă preț acțiunilor noastre. Prețul bunătății, bunătate aparținând dumnezeirii, este veșnicia ei, cei buni aici vor rămâne buni în veșnicie, rămânând lângă izvorul bunătății lor. Prețul răutății este amăgirea. Cei răi își vor trăi veșnicia în lipsa lui Dumnezeu. Pot trăi mult pe acest pământ cei răi, biruința lor tot scurtă va rămâne. Bucuria lor de acum, bucurie de o clipă în raport cu veșnicia, se va muta într-o mare și nesfârșită mâhnire. Cei răi trăiesc și sporesc acum în putere pentru că Dumnezeu este drept. Pe ei nu-i lovește acum nuiaua lui Dumnezeu  dar atunci când îi va lovi o va face tot în numele dreptății, pentru că este dreaptă și pedeapsa lui Dumnezeu, cum dreaptă este și răspalta Lui. Doar una singură va fi pedeapsa lui Dumnezeu, doar una singură va fi răsplata lui Dumnezeu. Aceasta este dreptatea Lui!

 Scriu aici și varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:

Iov 20:4 - Tu nu știi nici atâta, că din vechimea vremii,

                 de când își are omul sălaș pe-acest pământ,

Iov 20:5 - desfătul celor silnici le e, de fapt, cădere

                 și bucuria celor nelegiuiți, pierzare?

Iov 21:7 - De ce necredincioșii se țin întregi în viață

                 și-ajung la bătrânețe - ba chiar în bogății?

Iov 21:8 - Urmașii lor se-nalță, un suflet după altul, 

                 feciorii li se-mbie aici, sub ochii lor;

Iov 21:9 - ei au în case sporuri, și frică nicăieri,

                 și vargă de la Domnul nu stă deasupra lor

Romance Beethoven on Piano

cel cu mâinile curate se întărește tot mai mult

Iov 17:9 - Cel fără prihană rămâne totuși tare pe calea lui, cel cu mâinile curate se întărește tot mai mult.

                                                  A fi fără prihană însemnă a fi pe calea lui Dumnezeu, însemnă a face din calea lui Dumnezeu calea ta. Rămân tari pe calea lor cei fără prihană pentru că alături de ei merge Dumnezeu, care îi ajută atunci când e nevoie. Dar se ajută și ei singuri cei fără prihană, pentru că știu ce trebuie să facă pentru a se ajuta ei pe ei: trebuie să-L iubească pe Dumnezeu și trebuie să-și iubească semenii. A fi tare pe calea lui Dumnezeu însemnă deci a înțelege iubirea, iubirea de Dumnezeu, iubirea pentru semeni, iubirea pentru tine. Neprihănire însemnă iubire bine înțeleasă și bine trăită. De aceea sunt tari cei fără prihană, chiar dacă sunt așa de puțini. Ei sunt tari pentru că știu să aibă  mâinile curate,   adică sufletul curat, adică iubirea curată. Deși puțini ei sunt tari pentru că nu sunt singuri pe cale, lângă ei este Dumnezeu, și lângă ei sunt și cei pe care-i iubesc, și care-i iubesc. Iubirea este tăria neprihănirii, deci tăria neprihănirii este Dumnezeu.

            Scriu aici și varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:

Iov 17:9 - dar credinciosul, dreptul, să-și țină calea sa

                și cel cu mâini curate să capete-ndrăznire.

Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu?

 

Iov 1:9 - Și Satana a răspuns Domnului: ”Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu?”

                                                         Satana, fiind Satana, întreabă: Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu?  în loc să se întrebe ”oare de ce nu mă tem eu de Dumnezeu?” Satana a stat de vorbă cu Dumnezeu, și în loc să arate cu degetul spre el, a arătat spre Iov. Dumnezeu a stat de vorbă cu Satana știind că robul Său Iov, nu va arăta cu degetul nici spre Satana, nici spre altcineva, mai ales nici spre Dumnezeu, ci va arăta cu degetul spre el însuși, spre el, Iov, care nu a înțeles la timp că dreptatea lui Dumnezeu este dreptate absolută, și că nu există nicio legătură între această dreptate și existența vreunei egalități între prosperitate, bunătate și credință. Atunci când înțelege totul, Iov înțelege cât de minunată este măreția lui Dumnezeu, și cât de puțină a fost înțelegerea lui. Punându-L pe Dumnezeu acolo unde Îi este locul, Iov s-a repus și pe sine la locul care-i fusese destinat. Dintr-un bogat mare, dar cu o puțină înțelegere pentru Dumnezeu, Iov ajunge un om la fel de bogat, mai bogat chiar, dar, trecând prin ceea ce a trecut și înțelegându-și trecerea, cu o înțelegere adevărată și întreagă despre ceea ce e Yahveh, despre ceea ce e el, Iov, despre ceea ce e Satan. S-a arătat pe el însuși cu degetul Iov pentru că a înțeles că cea mai mare bogăție a lui este Dumnezeu. Nu s-a temut degeaba Iov de Dumnezeu, după cum nu degeba nu se teme Satan de Dumnezeu. Victoria a fost a lui Dumnezeu pentru Iov, Satan rămânând acolo unde îi este locul, și făcând ceea ce știe el mai bine să facă, și anume, să arate acuzator cu degetul spre oricine altcineva, numai spre el însuși nu! Poate crede Satan că nerătându-se el pe el cu degetul, nu va mai fi acuzat de nimeni. Și crezând așa, el vrea să ademenească pe cât mai mulți să creadă la fel. Iov a fost, pentru un scurt răstimp, un fel de Satan, dar niciodată Satan nu va fi Iov. Și peste toate acestea, Dumnezeu va fi întotdeauna Dumnezeu.

    Scriu aici și varianta după Septuaginta, în traducerea lui B. Anania:

Iov 1:9 - Iar Diavolul, răspunzând în fața Domnului, a zis: ”Oare pe degeaba Îl cinstește Iov pe Dumnezeu?”

Beethoven - Romance for piano, op 50

a căutat binele poporului

Estera 10:3 - Căci iudeul Mardoheu era cel dintâi după împăratul Ahașveroș. El era cu vază între iudei și iubit de mulțimea fraților săi, căci a căutat binele poporului său și a vorbit pentru fericirea întregului său neam.

                                                       Trimis al lui Dumnezeu, Mardoheu a împlinit planul Acestuia de salvare a poporului iudeu. Din nou au avut nevoie iudeii de salvare, și Dumnezeu i-a salvat din nou, acum prin Mardoheu, om cu vază între iudei și iubit de mulțimea fraților săi.  L-au iubit mult atunci iudeii pe Mardoheu pentru că au simțit câtă nevoie au de Mardoheu. L-a trimis Dumnezeu pe Mardoheu, și El a făcut ca Mardoheu să fie iubit așa, pentru că Dumnezeu a știut că, iubindu-l pe cel care a vorbit pentru fericirea întregului său neam,  poprul iudeu va ajunge să Îl iubească și pe El, pe Dumnezeu.  A vorbit Mardoheu pentru fericirea întregului său neam  însă fericirea de Dumnezeu le-a fost dată. Pentru a o primi, poporul iudeu trebuia să o merite, și a ajuns să o merite prin Mardoheu. Meritând-o, au înțeles apoi că trebuie să-L iubească pe Dumnezeu mai mult decât pe Mardoheu, iar pe Mardoheu mai mult decât pe alții. Iar apoi, apoi să ne amintim: INRI - Isus Nazarineanul Regele Iudeilor ...    Vreau să fiu și eu iudeu!!!

mânia împăratului

Estera 7:10 - Și au spânzurat pe Haman pe spânzurătoarea care se pregătise pentru Mardoheu, și mânia împăratului s-a potolit.

                                                       Mânia omului duce pe alt om la spânzurătoare. Pentru omul mânios nu e așa de important cine este spânzurat, important este să știe că există spânzurătoarea. Omul mânios atunci când este drept, căci și drepții pot fi mânioși, spânzură pe cine trebuie spânzurat, dar când este nedrept spânzură pe cine nu trebuie, nedreptatea lui salvându-l pe vinovat. Care este locul lui Dumnezeu în toate aceste posibile întâmplări? Să ne amintim: iubește-L pe Domnul, Dumnezeul tău și iubește-ți aproapele ca pe tine însuți!  Nu poți spânzura pe cine iubești, și n-ar trebui să existe persoane pe care, creștinește, să nu le iubești; deci din punctul de vedere al lui Dumnezeu, nimeni nu ar trebui să spânzure pe cineva. Mânia unora, însă, îi face să spânzure pe alții, dar de fapt ei înșiși sunt cei ”spânzurați”. Potolindu-și în felul acesta mânia, nu va scăpa de vină.

Beethoven Sonata No. 32 - Rudolf Serkin

Dar toate acestea n-au niciun preț

Estera 5:13 - Dar toate acestea n-au niciun preț pentru mine, câtă vreme voi vedea pe Mardoheu, iudeul acela, șezând la poarta împăratului.

                                      Cuvintele acestea sunt rostite de Haman, cel al cărui nume ne duce cu gândul la un alt dumnezeu, Human, un dumnezeu al elamiților de atunci.  Mardoheu, iudeul acela  îl deranja din mai multe puncte de vedere pe Haman, șederea lui  la poarta împăratului  fiind ultimul argument,  cel mai puțin important dintre toate. Și totuși, pe acesta îl invocă, pentru că dacă le-ar fi invocat pe celelalte, și-ar fi slăbit mult argumentația, ar fi trebuit să spună atunci că  Mardoheu, iudeul acela se închină Dumnezeului Yahveh, care Dumnezeu îl ajută în tot ce face, inclusiv în faptul că acum  iudeul acela  șade  la poarta împăratului  ar fi trebuit să spună că își dă seama că totul începea să nu mai aibă niciun preț pentru el, pentru că nu a știut să prețuiască adevărul, pentru el mai de preț fiind ura decât iubirea, ambiția decât buna-înțelegere, un alt dumnezeu decât Yahveh. Nu șederea acelui iudeu Mardoheu la poarta împăratului era motivul principal al neliniștilor lui Haman, ci șederea lui în niște trăiri din care liniștea lipsea. Lipsa luminii e întuneric, lipsa liniștii e neliniștea, un alt fel de întuneric.

Beethoven Sonata No. 31 - 1st Movement - Rudolf Serkin

sfințirea zidurilor

Neemia 12:27 - La sfințirea zidurilor Ierusalimului au chemat pe leviți din toate locurile în care locuiau, și i-au adus la Ierusalim ca să prăznuiască sfințirea și sărbătoarea cu laude și cântări, în sunet de chimvale, alăute și harfe.

                                                                      Ierusalimul pământesc, Ierusalimul sufletesc, Ierusalimul ceresc, trei înfățișări-aceeași denumire...pace pe pământ, pace în suflet precum pacea din cer. Pacea este o trăire înainte de a fi un acord, pacea se trăiește, nu numai se pecetluiește! Pacea este o sărbătoare a sufletului nostru, oglindă a păcii sufletești a Creatorului nostru Dumnezeu, care locuiește în pace în Cetatea cerească a Păcii. Pacea este bucuria celor care o simt, este  sfințirea zidurilor Ierusalimului  lor sufletesc, este o  sărbătoare cu laude și cântări, în sunet de chimvale, alăute și harfe.   Aceasta este trăirea celui ce simte pace în suflet, pace dată de iubirea lui pentru Acela care i-a dat suflet, și i-a dat și șansa păcii sufletești, prin sfințirea zidurilor cetății din sufletul lui. Iubirea ne aduce pace, trăirea păcii ne sporește iubirea, încât, la un anumit moment, pacea și iubirea ajung să se confunde, ajung deci să fie un singur sentiment. Este momentul ajungerii în Ierusalimul ceresc, acolo unde sălășuiește Dumnezeu, acolo deci unde există doar pace și iubire și sfințenie.